Cătălin Pavel

Să asculți cum Beatles cîntă despre a girl with kaleidoscope eyes și să auzi a girl with colitis goes by este faire du Joyce sans le savoir. Oricine vrea să deschidă Finnegans Wake (1939) – cel mai dificil text scris vreodată – poate prinde puteri la gîndul că versurile de cîntece greșit înțelese reprezintă o excelentă propedeutică pentru cățărarea în turnul Babel al acestei cărți.

O carte, de altfel, aproape imposibilă, nu doar prin scriitură, dar și prin idei, intrigă și interese. Nu e vorba doar de fluxul conștiinței unui narator care visează – ceea ce oricum nu e puțin lucru –, dar și de încercarea de a arăta cum gîndește un rîu, de a face din timp și spațiu personaje principale sau de a scrie o treime din carte fără evenimente desfășurate în timp (în modul spațiu, cum s-a spus). Cum eu nu înțeleg mai nimic din intriga din FW, nu-mi propun aici decît să notez două-trei idei despre scriitură.

Există o listă scrisă de mîna lui Joyce cu cele 40 de limbi al căror vocabular își propunea să îl hibridizeze în textul FW. Sînt mai multe pînă la urmă, deși nu mai mult de zece limbi principale se regăsesc în 90% din șmecheriile poliglote. Pe listă apare și româna. În text o să întîlniți, de exemplu, „tigara”, „timpul”, „Redu Negru”, „Bukarahast”, „ismeme de bumbac” (o notă – în acest articol folosesc ghilimele numai pentru citate din FW), ca și o înjurătură foarte neaoșă (485/33 – pe care cred că glosele o ratează), toate astea însă aruncate în oală aparent la întîmplare. Listele de termeni românești din FW sînt extinse prea optimist, mulți termeni obsceni fiind de fapt latinești sau slavi, alții avînd pur și simplu alte origini – de pildă „bulbul” din lista lui C. G. Sandulescu nu este un bulb articulat, ci privighetoarea turco-persană.

Un exemplu des invocat pentru nivelul de sofisticare al acestei cărți sînt cele zece cuvinte care imită zgomotul tunetului, inventate de Joyce, primele nouă de cîte 100 de litere, ultimul avînd 101 de litere (deci 1.001 în total). Unul din ele, chiar pe prima pagină, este“Bababadalgharaghtakamminarronnkonnbronntonnerronntuonntunntrovarrhounawnskawntoohoohoordenenthurnuk!” și amestecă, spun glosele, cuvinte pentru tunet în hindi, japoneză, finlandeză și așa mai departe.Inventatorii de limbi sînt o nație fericită, nițel într-o ureche. E clar că pentru Joyce a fost important Lewis Carroll, cu poemul său Jabberwocky, din Alice în țara oglinzii (‘Twas brillig, and the slithy toves/ Did gyre and gimble in the wabe, în trad.rom. Era friglind… etc. – asemănător poemelor în limba spargă ale Ninei Cassian). Etimologiile fanteziste ale lui Isidor din Sevilla și cuvintele kilometrice din Rabelais se regăsesc și ele în năzbîtiile lingvistice din FW. Papini vorbea, cu exemple, în Gog (1931) despre poezii ce folosesc cuvinte din toate limbile, deși nu știu dacă Joyce îl citise (probabil că da – italiana era una din specializările lui, dar oricum fragmente din FW au fost publicate încă din 1924). Orice scriitor care-și ia libertăți de limbaj se raportează vrînd-nevrînd la Joyce: Beckett e foarte joycean în Smeraldina’s billet doux sau în finalurile desconștientizate din Watt și Malone dying, și la fel Anthony Burgess, cu argoul din Portocala, un autor care de altfel a scris mai multe cărți despre Joyce. Citind azi FW dinspre Paris, te mai gîndești și la Tzara, la Céline, la Vian, la Queneau (din Zazie) și la Le Clézio (din Proces-Verbal).

E greu să citești FW pentru că unul din două cuvinte e înlocuit cu traducerea lui în, să zicem, daneză, sau cu anagrama lui, sau e o aluzie la un magazin din Dublinul interbelic, sau la o reclamă de la radio de pe vremuri, sau la Ecleziast, sau e transliterarea pronunției irlandeze a vreunui cuvînt englezesc benign, asta dacă de fapt cuvîntul nu e complet scos din burtă. O să dau niște exemple – pentru fiecare din ele, mai sînt încă zece pe aceeași pagină.

Iată cîteva pe teme religioase: “In the name of Annah the Allmaziful, the Everliving, the Bringer of Plurabilities, haloed be her eve, her singtime sung, her rill be run, unhemmed as it is uneven!” Aici, după începutul asemănător cu o sura (Allah the most merciful) și trimiterea hinduistă la numele personajului principal Anna Livia Plurabelle, urmează un decalc după Tatăl nostru, inițial cu o imixtiune din Halloween, iar apoi cu o omofonie cu dubleți semantici (cf. your kingdom come, your will be done, on earth as it is in heaven). Altundeva Joyce spune, sau mai bine zis aude, “In the name of the former and of the latter and of their holocaust. Allmen.” Christmas devine “Kissmiss”, iar Saint Anthony guide us – “Send Arctur guiddus”. Nu e numai un sentiment anticatolic, dar și un delir de limbă parțial glorios.

Mai departe, iată cum minează Joyce terenul: aplauze se zice de-acum “clapplause”; Ali Baba and the forty thieves devine italo-irlandezul “Olobobo, ye foxy theagues!”; “promnentory” vrea să zică prominent Tory și promontory; how do you do devine “hoothoothoo” și sleeping beauties, “sleeping duties”. Se înțelege că încerc să acopăr atît darul lui inegalabil pentru asociații, cît și forțările și scîrțîielile. Cele din urmă nu e exclus să fie chiar intenționate, ca și cum cura asta pe care o face cititorul trebuie să aibă ceva maniacal ca să-și poată atinge scopul. În orice caz, un procedeu frecvent e omofonia – de altfel Joyce zicea că textul ăsta e foarte auditiv și a și făcut înregistrări cu părți din FW. Așa Deutschland, Deutschland, über alles devine “Dutchlord, Dutchlord, overawes us!”. Iar cînd citim “two bredder as doffered as nors in soun”, trebuie să înțelegem că e vorba de doi frați la fel de diferiți ca nordul de sud, sau poate as noise and sound, sau ca un cuvînt norvegian de unul danez?

Uneori felul în care lucra Joyce devine mai clar comparînd diverse redactări ale textului. De pildă în propoziția “My currant bread’s full of sillymottocraft”, checul cu stafide este de fapt întreaga lățime (breadth) a curentului rîului (current), căci cea care vorbește este chiar întruchiparea rîului. “Sillymottocraft” era inițial motor craft, apoi mai simpaticul mattercraft, pentru a deveni apoi, în ultima redactare, un afin al cinematografului. La fel, în diferite stadii ale textului, primarily responsible for the high cost of everything devine treptat ultimendly respunchable for the high cost of everything apoi, pentru că se putea mai mult, “ultimendly respunchable for the hubbub caused in Edenborough”, totul fiind deci, cu excepția primului cuvînt, o metamorfoză fonetică. De comparat cu transformarea Sindbad the Sailor – Somebody saler – “Somebalt thet sailder”, care îl mută pe marinar din Bagdad în țările baltice. E clar că nu există sfîrșit pentru aceste transformări, și e de mirare că după 17 ani de scris Joyce a putut să se oprească. Inevitabil, i-au scăpat cîteva cuvinte normale, iar Anthony Burgess se întreba în glumă cum de a putut Joyce să lase în redactarea finală firescul “single combat”, cînd ar fi putut să-l promoveze la rangul de sinful wombat. Și așa e – FW a ratat șansa de a fi chiar mai ininteligibilă decît este.

Citind că Iupiter discută cu ceilalți zei – “Jove and the peers talk” – ne dăm seama, cu o strîngere de inimă, că aluzia e la Jack and the Beanstalk. Diferența între stîngăcie și seducție trebuie să o facă fiecare cititor în parte, că e vorba de orașul american “Maston, Boss.”, de cuvîntul “mugisstosst”, format (de ce?) din cocktailul greco-francez megistos + mugissement, sau de “siktyten”, care desemnează în aritmetica lui Joyce numărul 70. În aceeași propoziție perhaps devine “pharaops”, doar pentru că un cuvînt alăturat sună a Egypt. Să nu uit să zic că după ce citești FW, consideri jocurile de cuvinte mai riscante ca oricînd. A hell of a hurrydevine “a hull of a wherry”, cu doi termeni nautici. Asta pentru că jocurile de cuvinte sînt de obicei duble, lucru dificil, bineînțeles: mai găsesc unul unde remember. I hope not e redat în text ca “remesmer. I hypnot”. Dacă e ceva îndoielnic în acrobațiile astea, trebuie zis că în text nu e așa rău ca atunci cînd le pescuiești și le pui sub lupă, cum fac eu acum. Dar pur și simplu așa funcționează moara stricată a fantasticei inspirații a lui Joyce: cuvîntul călătorii îi amintește de Gulliver și atunci el scrie instantaneu: “Galliver and Gellover” (adică gall-liver și girl-lover). Iscusință gratuită, fără discernămînt, de adolescent genialoid (era să zic genialudic). Uneori, pare că autorul vorbește ca să-și alunge frica de dinainte de operație, sau că are o logoree compulsivă post-traumatică, sau că vorbește fără șir în timp ce face concentrat alte calcule, despre care noi habar n-avem. Dar s-ar putea ca el să încifreze de fapt o revelație.

E greu de descris ce simte cititorul în compania acestui text. Am încercat să spun că e probabil o formă de exasperare care se luptă în permanență cu admirația. Te irită incontinența autorului, ca a unui musafir foarte nepoliticos, care vorbește numai el ore întregi, pe care tot timpul îți vine să-l dai afară, dar care totuși te subjugă, te ține pironit pe scaun să vezi ce-i mai dă prin cap. Uneori pare că ar trebui văzut în FW un poem în proză, un poem comic, dadaist. Un vers din carte ar putea fi, la întîmplare, ăsta: “for ark see zoo”. Unul din cele mai bune, “afartodays, afeartonights”, e o aluzie la cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți ale potopului biblic. Citind FW dinspre București, îți vine în minte Șerban Foarță, care face din limbă aliaje cu proprietăți abasurdisante și la care sclipirile uneori beneficiază de pe urma unui manierism intenționat. Printre prozatori, de valori și ambiții diferite, Luca Pițu sau Paul Goma (din Sabina) fac același lucru ca în FW, trag de ciunga limbii în toate părțile, iar în momentele lor de vîrf, tocmai cînd începi să suspectezi rețetarul, poți alege să admiri dexteritatea. Comparația cu Joyce poate părea exagerată, este însă strict formală, cu scopul de a da cititorului român, care nu a deschis niciodată Finnegans Wake, sau a închis-o foarte repede, o idee despre încadrarea acestui text.

O întrebare cheie mi se pare asta: ce rămîne din FW dacă ignori jocurile de cuvinte fie pentru că nu știi prea bine engleza (valabil pentru mulți vorbitori nativi de engleză), fie pentru că nu știi germana sau finlandeza, sau topografia Dublinului, sau hidrografia Norvegiei, sau dacă nu-ți trece prin cap să numeri literele sau să anagramezi, dacă nu recunoști undeva micile, dar insistentele aluzii la cutare poezie de Tennyson? Cred că ce rămîne e totuși faptul că ai fost confruntat cu viața necunoscută a limbii, a limbii în absența vorbitorilor ei, dacă s-ar putea așa ceva, ca în paradoxul lui de Man, sau poate cu reine Sprache a lui Benjamin. E o întîlnire cu un străin care a locuit pînă acum în casa ta și pe care nu l-ai văzut niciodată, cineva la fel de concret, de fizic, ca tine însuți. Întrebarea următoare care îmi apare în cap este: dar oare nu era suficient să scrii, în loc de 628 de pagini, o proză scurtă de doar 20, cu același stil, încît tuturor să le fie clar care e poziția ta, manifestul tău? Pentru asta ar trebui poate discutată intriga propriu-zisă a romanului Finnegans Wake, lucru la care, cum ziceam, dat fiind că sînt nu doar nespecialist, dar de-a dreptul ignorant, nu mă încumet. Dar strict din punctul de vedere al limbajului, mă bate gîndul că marșul exagerat sub steagul (parțialei) ilizibilități ar putea avea totuși un sens. Anume, doar așa resimți forța incantatorie a acestei litanii; doar un text mare, hipnotic, te poate reclama suficient de intens încît revelația ta să fie durabilă. Iar revelația la care a lucrat irlandezul nu poate fi alta decît că pînă la urmă sub haos se află ordinea, că zgomotul se va întrupa cîndva în muzică. Folosind cuvintele lui Joyce, din monologul final al Annei (al Annei ca rîu), limba din FW este o “languo of flows”. Ce-ar putea să însemne asta? Poate un jargon folosit cînd ești beat criță, dar în același timp fluid și languros, care leagă totul de totul. (“Language of flowers” apare și în Ulysses, dar numai ca o aluzie la „dicționarele florale” ale buchetelor victoriene).

Ca să închei – așa cum Sefer Yetzirah și alte texte cabalistice descriu cum să dai viață unui om de lut prin permutarea nesfîrșită a literelor alfabetului ebraic, așa și Joyce creează o carte-golem din reacții necontrolate între cuvinte. O alchimie periculoasă, care pe autor l-a orbit, dar altora le-a deschis ochii. (Hm).