Răzvan Țupa
Răzvan Ţupa s-a născut la Brăila în 1975. Primul său volum, „fetiş” (2001), a obținut Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu“ (Botoşani, 2002). În 2003, „fetiş – o carte românească a plăcerii” a făcut obiectul unei a doua ediţii revăzute şi adăugite, apărute la Editura Vinea. Au urmat volumele „corpuri româneşti” (Cartea Românească, 2005) și „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” (Casa de Editură Max Blecher, 2011).
Răzvan Țupa este unul dintre fondatorii revistei de poezie „Versus-Versum”, pe care o perioadă a condus-o ca redactor-șef (2005 – 2007). A fost redactor-şef al revistei „Cuvântul” (2006-2008).
A participat la festivaluri, ateliere si lecturi de poezie în România (Bucureşti, Brașov, Constanţa, Timişoara, Cluj Napoca, Sibiu, Buzău) şi în străinătate (Berlin, Bratislava, Budapesta, Chişinău, New York, Paris, Praga, Roma, Rotterdam, Stockholm, Tel Aviv şi Zagreb).
A conceput 145 de întâlniri din seria Poeticile cotidianului, iar în septembrie 2010 a lansat Atelierelationale, un proiect de încurajare a interacţiunii poetice pornind de la formularea unor principii de poetică relaţională. Serile literare organizate între 2005 şi 2010 sunt documentate în volumul „Poeticile cotidianului de la seri de literatură în mişcare la Republica Poetica” (Casa de Pariuri Literare, 2015). Răzvan Țupa Scrie pe poetic.ro şi este membru Pen Club Romania.
Nimeni nu are altceva decât criza pe care o merită
interviu de Andra Rotaru
Putem vorbi de o criză a literaturii în momentul de față? Care sunt motivele care determină astfel de crize (la nivel național, de exemplu)?
Putem vorbi despre orice. Câteodată e și greu să distingem între discuțiile de dragul discuțiilor și lucrurile care ating cât de cât fondul problemelor. Ca să nu fie totul prea sumbru, e suficient să răsfoiești marea majoritate a revistelor literare ca să te gândești că „pfff…, asta poate să scrie și pisica mea…, dacă ar ști să scrie, evident”. Lucrul ăsta pare să dea curaj. Acum, în orice mod am privi literatura, oricum e în criză. Pentru că așa s-au întâmplat lucrurile mereu. Mă rog, de când s-a stabilit cuvântul ăsta, „literatură”, cu tot cu domeniul lui.
Pe mine mă interesează mai puțin fenomenul ca subiect de elucubrații (cu toate că le gust din când în când) și mai mult ca un exercițiu continuu care ne dă ceva de făcut cât suntem în criză și, uneori, ca singura frânghie pe care mai găsim ceva ce seamănă a drum.
La nivel național, ca să folosesc termenul tău, nu cred că e o criză în sensul propriu al cuvântului. Adică văd edituri care se strâng și se târguiesc pe niște premii, autori și critici care fac la fel, cititori nu cred să fi văzut vreodată mai mulți. Nu-i om să nu fi butonat un SMS o dată-n viață. În schimb, pe partea națională merge foarte bine mantra „nu se vinde”…., iar oriunde te uiți ai impresia că vezi numai altare de sacrificiu. Toți ard în focuri pe reșoul culturii. Oriunde te întorci dai peste cineva care știe cum se face și cum trebuie. Te și miri că autorii nu sunt plătiți, că succesul durează câteva zile, că impactul celor mai influente texte e pur urechist și așa mai departe. Că rezultatele sunt alea pe care le vedem… Nu e de mirare, atâta timp cât „merge și așa”.
Cândva eram înspăimântat când citeam textele uluitoare scrise de câte un elev de liceu. Mă gândeam, „cum poți să încurajezi pe cineva pentru care scrisul e o chestiune de viață și moarte, știind că o să intre în gura editurilor, care îi vor amesteca manuscrisul cu lucruri judecate din motive extraliterare (micile jucării de trafic de influență, simpatiile mai mult sau mai puțin sexuale și alte lucruri cu care își mai umplu oamenii timpul înainte să moară)”. Până când mi-am dat seama că și asta este o judecată extraliterară.
Ei, nu e adevărat că merge și așa. Librării, biblioteci specializate se închid, locuri care se bucurau de toată aprecierea se duc unde se duc toate lucrurile care au fost cândva plăcute (când nu se transformă în instituții îmbolnăvite de rutina redusă la justificarea birocratică a propriei existențe). E adevărat că am văzut și biblioteci mici care își văd de treabă și funcționează, edituri ca Max Blecher, Charmides sau CDPL, care încearcă să selecteze la sânge ce publică. Pe scurt, nimeni nu are altceva decât criza pe care o merită. Dacă s-ar investi măcar jumătate din energia consumată pentru a păstra aparențe în găsitul unor soluții de dialog, transparență și distribuire/plată în domeniu, o să vorbim despre alt context.
Cum au luat naștere Poeticile Cotidianului? Care a fost evoluția acestui eveniment? Care era dinamica dintre public-autor la începutul anilor 2000?
„Dinamica” e un cuvânt frumos pentru deruta din acea perioadă. N-aș spune niciodată că am inventat apa caldă. În acel moment erau niște cenacluri, se mai întâmplau lecturi între autori. Chiar și în Club A încă mai întârzia amintirea unor seri în care autorii tineri din anii ’90 făcuseră ceva zarvă.
Chiar înainte să încep eu întâlnirile pentru Poeticile Cotidianului, a avut loc acolo o serie de evenimente ale revistei „Fracturi”. Cu mese rotunde, certuri și cu o lectură de jurnal fără haine. Lucruri „artistice”. Inițial era vorba să organizăm câteva evenimente săptămânale. Paul Radu care s-a ocupat mereu de treburile astea în Club A a făcut invitația și primele seri au fost cu scriitori abia debutați pe care mă gândeam că ar vrea să îi vadă și alții pe scenă cu o trupă rock sau să îi ia la întrebări. Și de la luatul la întrebări s-au tras toate. Pentru că nu s-au mai oprit întâlnirile timp de cinci ani. Nu a mai vrut Club A să le organizeze și au mai curs ceva vreme numai din schimbări de concept în Other Side și Expirat.
Ce s-a schimbat în toată perioada aceasta este o deschidere spre autorii aflați la debut. În schimb, în continuare se mișcă foarte greu evenimentele pentru poeții care au trecut de a doua carte. Avem mult mai multe întâlniri puse pe picioare pe cont propriu, de obicei. Sunt câteva festivaluri internaționale care se mișcă din ce în ce mai bine (la Bistrița, la Sibiu, la Iași, Timișoara), dar încă nu putem să vorbim despre un spațiu care să reușească să se auto-susțină. Cele mai fertile evenimente regulate, la Cluj (Nepotul lui Thoreau), la Brașov (Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets) ori la București (mai ales Institutul Blecher ,dar și alte întreprinderi) funcționează pe nervii și străduința organizatorului, fără cine știe ce susțineri oficiale.
Uite, imediat ce au murit Alexandru Mușina ori Andrei Bodiu, au apărut antologii bine făcute. Când a dispărut Mircea Ivănescu au ieșit rapid un volum de interviuri și o antologie. Asta cu muritul pare distincția supremă. Acum câțiva ani, Lucian Vasilescu a scos pe cont propriu unul dintre puținele volume de poezie coerente de la noi, care depășesc eternele plachete cu pretenții. Impactul a fost cam egal cu al celor din urmă.
Poeticile Cotidianului au pus accentul pe relația scriitor-public-tendințe ale literaturii și societății. Dacă alte evenimente mergeau în direcții absolutiste sau de promovare a unor scriitori, Poeticile au venit cu un alt obiect al întâlnirilor: „investigarea instrumentelor literare și a poeticilor propuse publicului”.
Te-ai confruntat cu prejudecăți de-a lungul întâlnirilor din cadrul Poeticilor?
Le-am și căutat. Dar, în principiu, cine venea știa la ce vine. Așa că îmi amintesc doar de băieții care îmi spuneau supărați că nu se poate ca un bărbat să poarte cămașă roz. Asta a avut tot felul de adaptări la lucruri scrise. Dar acum mă amuză mai puțin decât atunci. Știu că atunci când am dus Poeticile pentru prima dată la Berlin, cei de acolo au fost destul de reticenți. Nu atât când au auzit că petrecerea de poezie o să dureze 4 ore, cât la propunerea mea de a deschide seara cu un film cu poeți în limba română cu subtitrări. „Nu stă publicul nostru să se uite la poeți filmați. Ei vin să vadă autorii live”, spuneau ei. Cum necum, Andreea Dincă – care atunci era la ICR Berlin – i-a convins că știm despre ce vorbim. Când a rulat filmul, sala se umpluse încât stăteau spectatorii și pe hol. Apoi ne-au mai chemat de încă trei ori să repetăm experiența cu muzici, video și poezie.
De altfel, am găsit mereu o senzație specială față de cei care m-au urât. Cândva îi găseam simpatici, acum nu prea mai am timp pentru asta. E foarte frumoasă sinceritatea urii (practic, te poți baza pe ceva pe care nimeni nu are niciun motiv să-l simuleze) dar, de la o vârstă, faptul că încep să se repete devine plictisitor.
La câțiva ani de la încheierea Poeticilor, ce tip de eveniment mai este dorit astăzi de public și de poeții înșiși?
Sunt foarte bune întrebările pe care le pui. Răspunsul automat ar fi că nu am nicio idee. În realitate, fiecare avem câte o impresie despre asta. A mea este că nu e tip de eveniment să nu și-l dorească cineva. Dar lucrurile sunt încă și mai simple: nici publicul, nici poeții (care sunt doar o parte mai specială a publicului – aproape ca în expresia „nu mai mânca lipiciul, specialule”) nu ar spune niciodată nu unei întâmplări care le aduce ceva ce pot să nu uite.
Dar sunt și evenimente neprevăzute. Cred că o să guste toată lumea momentul în care poezia o să fie judecată pentru evaziune fiscală.
M-a frapat mereu impresia aceea pe care o aveam la lecturile prin afara României, anume că în orice sală era cel puțin o persoană dezamăgită că nu i s-au servit stereotipuri de genul „noul negru e est-europeanul”, „metafora, dragostea mea” ori „talentul e mama și tatăl nostru, ne bătea când eram mici și ne încuia în casă”.
Încă de la volumul de debut, „Fetiș” (Ed. Semne, 2001, Ed. Vinea, 2003), propuneai un dialog între tine, circumstanțe sociale și ceilalți. Un exercițiu cu cititorul între un conținut manifest și unul latent, care are posibilitatea de a interpreta un trecut „corporal” și evoluția sa în spațiul prezent. Dimensiunea corpului nostru este o amăgire? Cum o percepi peste ani?
M-am văzut mereu ca un cititor cu probleme de înțelegere. Asta poate și din cauza problemelor mele de atenție și a ușoarei dislexii care m-a legănat pe pagină. Am rămas la fel de obsedat de lucrurile care țin de corporalitate și de felurile în care interacționăm la diferite niveluri.
Îmi place că folosești cuvântul „amăgire”. Are toată doza aceea de „e o greșeală doar în capul nostru”. În schimb, formula „dimensiunea corpului nostru” îmi deschide tot felul de piste în minte. De la cele mai glumețe la glisări mistice. Am avut și eu zile în care eram convins că merg prin corpul cuiva care e în celălalt capăt al continentului și călcam mai atent la tot ce e în jur, ca să trimit mesajele viabile. Și invers, m-am simțit spațiu al unor călătorii pentru care s-a ticluit poezia, aventurile celorlalți prin corpul nostru. Fiecare dintre aceste trasee și-a făcut numărul lui. Preferatul meu rămâne cel care ne ia de la un capăt la celălalt al vieții noastre și ne adună fiecare atitudine într-un corp pe care îl simți foarte concret, apropiindu-se de oricine ți-a scris și de orice persoană căreia știi că nu i-ai scris degeaba.
S-a accentuat în timp nevoia sau dorința de a căuta relaționări, sensuri, reversibilități sau lipsa unui mediu-limită?
Dar prin fiecare cuvânt stabilim o limită. Genul acela de granițe de care avem nevoie ca să ne putem vedea, să ne atingem ca persoane cu lecturi diferite. Ce s-a accentuat în timp e nevoia revizitărilor, a reîntâlnirilor, a recitirilor. Și tot mai acută a devenit senzația de spaimă că unele lucruri se pierd pentru totdeauna. Acum sunt ceva mai relaxat, chiar mi se pare că tot ce se pierde asta merita. Dar atunci când nu mai e nevoie să încurajez pe nimeni și găsesc câte un fir pe care să merg în zonele astea ale evenimentelor când mai literare, când pur și simplu poetice, lăsate fără relatări ulterioare, mă trezesc tare liric față de lucruri pe care le credeam dizolvate.
De la realitatea „corpurilor românești” din „Fetiș” la volumul „corpuri românești” (Ed. Cartea Românească, 2005), exactitățile sau inexactitățile unui spațiu pragmatic se armonizează cu evoluția spațiului înconjurător, a discursului acestuia din spațiul public. Corpul românesc e un corp evolutiv: evoluează odată cu posesorul, odată cu discursul în diferite medii și relaționările din cotidianul actual.
Cred că mă interesa mai mult sexul atunci. Cum spuneai tu adineauri cu amăgirea corpului, la mine lucrurile se întâmplau invers decât de obicei. Că tot reproșam eu procentul covârșitor de chestii publicate în România care au ca motoraș o formă sau alta de abuz. Te duci sau ești dus de familie ca un tânăr din „Salo” la „cei care știu” și te trezești parte a unui sistem de toane și perversiuni care sugerează că toată treaba e o predare a ștafetei între cei care vor să abuzeze.
Eu porneam cu ideea că „dacă nu iese nimic, îmi rămân lucrurile sexuale sincere” și de fiecare dată ajungeam la cu totul altceva, care mi se părea mult mai relevant ca apropiere, recunoaștere, împărtășire a unui teritoriu interior. Depresia mai face chestii de felul ăsta. Să spunem că am avut mereu noroc să colaborez cu oameni cu care mi-am făcut de lucru, pe lângă obsesii și în afara lor. Sau poate ăsta a fost ghinionul literaturii care se dă în vânt după figuri tragice în nefericita dereglare de care tot încercăm să scăpăm de la romantism încoace.
Registrele și exprimarea variază, mediile cărora te adresezi diferă. Care a fost cel mai ambițios proiect de până acum, există un loc în care o multitudine de identități s-a simțit mai confortabil?
Fiecare mediu vine cu problemele lui care tind să te înlocuiască. Așa cum vin, așa se duc. Când mă uit la experiențele mele cu diferite medii mi-aș dori să fi săpat mai mult în fiecare direcție. Dar eu mă consider foarte leneș. Așa de leneș încât, dacă nu ar fi senzația perpetuă de inconfort în fiecare situație expresivă, nici nu aș mai face nimic.
În sfârșit, partea bună e că văd că se adună de la un an la altul evenimente de poezie orientate tot mai hotărât spre investigarea zonelor de graniță între domenii. Tocmai am primit o invitație pentru o seară de performance la FIPB pentru luna mai; la Amural e o secțiune de poezie și proiecții; în Bistrița, festivalul a avut anul trecut niște invitați specializați pe punerea în scenă a poeziei. Ah, și aud tot mai clar de petreceri de poezie și prin cei de la Subcapitol, și în Cluj Napoca. Asta îmi sună foarte bine.
Eu aș sta toată ziua cu persoanele apropiate cu care îmi place de mor să despic firul în 15 sau să tac și aș face vizite. Aș vrea să pot să aleg un singur proiect pe care să îl consider cel mai ceva. Dar nu pot să trec peste senzația că aș alege un om dintre toți cei care au trăit sau vor trăi vreodată ca să-l prezint extratereștrilor drept „cel mai”. Așa cum e nevoie de toți, de la cel mai apropiat până la cel mai stupid umanoid pentru povestea asta, la fel am și eu, poetic, nevoie de toate formele de a spune poezia. Chiar și de versurile care nu mă suportă. Chiar și de obișnuințele de care vorbeam mai sus că așteaptă să murim, poate pentru siguranță, poate doar pentru că „așa se face”.