Cătălin Pavel

Într-un fel, contemplația e o formă de control

interviu de Andra Rotaru

Structura romanului „Nicio clipă Portasar” e relativ tradițională. Amesteci scene din ani diferiți, de pildă un episod din 1988 urmat de unul din 1945, apoi de unul din 1969. Nu e tocmai o cronologie clasică, dar nici o inovație. Nici limba nu șochează, nimic obscen, nimic de avangardă.

Nu prea mă interesează experimentele formale, cred că multe din ele duc la o scădere în lizibilitate și în emoție. Să fii, ca prozator, nemulțumit de limbă ca vehicul al comunicării, pot înțelege; anumite lucruri nu încap în cuvinte etc. Dar să fii nemulțumit de ea și să-ți închipui că o poți face o unealtă de comunicare mai bună dacă o fragmentezi, dacă o necrozezi, dacă o întorci pe dos ca pe o mănușă, nu poate fi corect. Nu poți să nu admiri Finnegan’s Wake, dar în cazul meu e o admirație rece. Iar dintre Burroughs și Brautigan îl aleg pe ultimul fără ezitare.

Marea majoritate a romanelor esențiale pe care le-am citit sunt realizate cu mijloace narative destul de ușor de mânuit. Ce e greu de nimerit, sunt proporțiile, surprizele, vibrația. Faptul că Beckett sau chiar Pynchon au reușit (privindu-le opera în ansamblu, nu scoțând o propoziție din context) să scrie ca nimeni alții înaintea lor nu înseamnă că și noi trebuie să încercăm același lucru. Cortázar, în Rayuela, pretinde că experimentează doar pentru a râde de experiment, sugerând cititorului să încerce să nu citească capitolele așa cum apar în carte, ci țopăind de la unul la altul, conform unei scheme pe care o și indică, începând cu capitolul 73 etc.

Ca să revin la cartea mea (pe care nici n-ar trebui să îndrăznesc s-o menționez pe aceeași pagină cu Beckett și Cortázar), vag experimentale suntcapitolele despre Portasar, pentru că acolo încerc să pun în cuvinte o privire mai pură asupra lumii. Dar în rest, m-a interesat mai puțin forma și mai mult să pot vorbi convingător despre viața unui om. Iartă-mă că mă lungesc aici. Nu cred că scriitorul trebuie să se gândească mereu la ochiul blazat al criticului, cu ce inovație să-l distreze pe critic adică. Atitudinea asta, pe lângă că nu dă prioritate cititorului, îl și subestimează pe critic. Or, e limpede că viitorul literaturii române depinde în mod fundamental de viitorul criticii noastre.

Lumea celui de-al Doilea Război Mondial și lumea în care își redescoperă nepotul sunt, pentru personajul Voinea, două extreme în fața cărora este aproape neadaptat.

E foarte posibil să trăiești în două lumi diferite și să nu te adaptezi la niciuna. E povestea multor veterani și a și mai multor exilați. Ca să nu mai vorbim de literați. Deja pe truveri și trubaduri îi vezi prăpădindu-se cu zile fără femeile pe care le proslăvesc de la distanță, dar e clar că și lângă ele rezultatul ar fi cam același. Literatura, în general, n-are prea mare interes pentru adaptare și e mai degrabă un studiu cuprinzător al disfuncționalității.

Un exemplu: când trăiești banal îți place să te gândești că o provocare excepțională te-ar revela și pe tine ca excepțional, iar când ești obligat să trăiești periculos visezi la realizările pe care îți închipui că ți le-ar permite stabilitatea, previzibilul. Cred că e un procedeu eficient, și pe bună dreptate comun de la Citizen Kane încoace, să pui un personaj în mai multe oglinzi și să vezi problemele de reflecție din fiecare.

E umorul combinat programatic cu temele serioase, de pildă în descrierea pe care o face Kub celui de-al doilea război mondial, sau, tot el, celor 5 stadii ale îndrăgostirii, în care parodiază modelul „cele 5 stadii ale durerii”, al celebrei psihiatre elevețiene?

Nu știu dacă programatic, dar da, e pe alocuri un umor poate nițel excesiv, așa cum știm că e umorul românesc. E probabil, totuși, că sunt rare temele serioase în străfundul cărora nu se află un banc bun. Dar ăsta nu e un adevăr ușor de tematizat în literatură, tocmai pentru că umorul e prin definiție puțin „off-colour” și există și prejudecata că nu ajungi prea departe cu el. Un film cu adevărat bun, domnule, e un film la care nu te mai poți opri din plâns. Știi cum sunt reclamele: o să râdeți cu gura până la urechi în fiecare minut! cascadă de glume! etc. Ia închipuie-ți că pe poster ar scrie: „Filmul anului! O să plângeți toată noaptea! Viața nu va mai avea niciodată sens pentru dvs.!” E, ăsta trebuie să fie un film bun…

Descoperirea vieții alături de o persoană pentru care lumea e diferită de a celorlalți are, de multe ori, valențe atât magice, cât și dureroase. Cum a decurs documentarea legată de tulburarea de spectru autist?

Documentarea poate fi o obsesie contraproductivă pentru un scriitor. Uneori am impresia că, de pildă, o întâmplare în Mongolia poate să sune mai credibil dacă n-ai fost niciodată acolo decât dacă știi pe dinafară toate faptele din raportul de țară. Un turist care își amintește de o călătorie în Italia habar nu mai are de numele bulevardelor din Roma, afară de cazul în care asta se petrece într-o carte, unde te trezești că spune „era un soare splendid în Piazza di Monte Savello, unde mâncam carciofi alla giudia… ” sau ceva de genul ăsta. Asta cică dă culoare locală, autenticitate. Dar uneori e exact din contră, adică falsifică (și mi-e teamă că am făcut greșeala asta de mai multe ori în Aproape a șaptea parte din lume). Dintr-o călătorie aduni în principal senzații, nu cunoștințe.

Una peste alta, da, și eu am luat de la bibliotecă un braț de cărți despre sindromul Asperger ca să fiu cu conștiința împăcată, dar ce văzusem cu ochii mei, și ce mi-am imaginat (tot cu ochii mei!), a rămas esențial ca suport. Documentarea folosește doar dacă faci și efortul să-i ștergi aproape toate urmele, adică să nu se vadă că ai citit despre asta, iar realismul cărții să rămână, cum ar veni, incidental. Și o altă problemă e că dacă te documentezi, e mai greu să ieși apoi din limitele adevărului, creezi adică vrând-nevrând o jurisprudență care te constrânge. Or, așa cum personajul meu e undeva între Asperger și autism, și ocazional iese din cadrul lor, așa sunt și mulți pacienți adevărați, care nu se încadrează în diagnosticul în care vrea cineva să-i vâre.

Care au fost provocările, la nivelul limbajului, aduse de personajul Lucas?

Capitolele în care urma să înregistrez gândurile băiatului știam că aveau să fie cele mai dificile, pentru că aș fi vrut să fie scrise simplu și puternic și amuzant și…, pe scurt, aș fi vrut să fie scrise de un scriitor mai bun ca mine.

Nu știi, până la urmă, cum vede celălalt lumea, nici măcar atunci când vorbele sau faptele lui par a avea aceeași logică ca a ta. Abia când reacțiile lui se înșiră pe altă ață decât aia cu care ești obișnuit, îți aduci aminte, așa, formal, că oamenii gândesc diferit. Nimic nu ne scapă mai mult decât fenomenul conștiinței altuia, felul cum „rulează” lumea pentru el. Culmea e că, deși n-o să știm niciodată ce e în mintea celor care sunt altfel decât noi (cum ar fi să ai altă culoare a pielii sau alt sex sau să fii persan), am avut totuși cu toții acces la un alt tip de constiință, radical diferită decât cea de-acum, și anume în primii ani de viață, conștiință pe care Portasar încearcă s-o recupereze parțial.

Evident, uneltele sint limitate, pentru că nu poți decât să schimbi cuvintele, când măsura ciudățeniei acestei conștiințe cred că stă în intensitatea ei pre-verbală, exprimabilă eventual ca un monolog alcătuit din percepții. Bogăția lumii este cu totul alta când e lăsată neclasificată, neraționalizată. În același timp, nu am vrut să recurg la o scriitură experimentală, să încerc să exprim stări prin caligrame sau dicteu automat. Pe lângă convingerea mea că miza romanului nu poate fi anti-narativă, nici nu avea sens să pară că un puști gândește în versuri avangardiste.

Dar în total, Lucas aduce un pic de poezie în text. Un fel de “stream of consciousness” era inevitabil, nu tragic ca în Zgomotul și furia, ci, zic eu, păstrând nota veselă pe care se pare că tind s-o aibă, paradoxal, și alte personaje din aceeași paradigmă (dar ale unor scriitori uriași), cum sunt micul Egg din John Irving sau Oskar Mazerath din Grass sau chiar Molloy. Poate forma în care am reconstruit această conștiință e greșită sau livrescă, dar după mintea mea, asupra valorilor pe care ea e întemeiată (mai ales o naivitate fundamental superioară șmecheriei noastre lumești) nu se poate să mă fi înșelat prea mult.

Care e legătura lui Lucas cu Ammianus?

Fixația lui Lucas pentru Ammianus e inocentă; cumva această carte i-a picat în mână și a devenit Biblia lui, fără vreun motiv anume. Ammianus, de pildă, nu e vreun bun scriitor, adică nu face din punctul ăsta de vedere nici cât degetul mic al lui Tacit, pe care își propusese să-l continue cronologic. Asta pentru ca pasiunea lui Lucas pentru Ammianus să rămână ceva aleatoriu.

Ammianus rămâne totuși unul din foarte puținii istorici antici ai lumii romane care a fost pe front, în cazul lui, cu Iulian Apostatul (un alt exemplu e Velleius Paterculus care a luptat sub Tiberius). Deci știe chestii. Cartea lui e suficient de bogată ca să faci din ea un model al lumii și ca Lucas să poată citi orice în cheia ei, de pildă războaiele împăratului Iulian ca pe cele ale lui Voinea, făcând diverse apropieri caraghioase, gen Pasargadae-Berchtesgaden. Pe de altă parte, Ammianus are contribuția lui la paradisul (Portasar) pe care îl imaginează Lucas. E un paradis care nu trebuie neapărat să fie fericit, atât timp cât e frumos. Ca orice paradis, și acesta trebuie să fie anistoric sau măcar într-o istorie foarte mobilă.

În mare, așadar, legătura lui Lucas cu Ammianus din antichitatea târzie ar putea vorbi, să zicem, tocmai de rolul culturii în construcția oricărui paradis artificial. Dar cărțile pot fi și mașinării infernale: când scriam cartea, am trecut prin aeroportul din Atlanta, unde mi-au radiografiat geanta de umăr și apoi am fost luat deoparte. Din geantă, un tip foarte alert de la filtrul de control a scos un zdravăn obiect paralelipipedic (ediția românească a lui Ammianus din ’82 pe care o reciteam pentru roman, e cartonată și are spre 800 de pagini) și m-a întrebat ce e asta. Am zis: o carte, și în timp ce el o deschidea cu grijă și se uita la mine bănuitor, eu mă gândeam „drepturi egale pentru minoritatea cititorilor! Dreptul la libera circulație… legalizarea căsătoriilor între cititori…”

Se poate vorbi de ratare în viața lui Voinea sau a lui Lucas? Voinea „petrecuse aproape cinci ani fără să se poată concentra la nimic”, iar „autismul lui Lucas nu avea să trebuiască să înfrunte, atâta timp cât decizia îi aparținea lui Voinea, nesfârșita mizerie socială a tinereții întunecate și libidinoase”.

Ratarea e, în ansamblu, inevitabilă. Pe de altă parte, ea nu există într-un prezent strict, ci doar în perspectivă sau mai degrabă retrospectivă, deci pentru oricine reușește să trăiască un prezent suficient de acut, ratarea e nulă și neavenită. Problema ratării e mult mai prezentă în literatură decât în viața reală, cum se zice, pentru că în orice roman personajele sunt, prin forța lucrurilor, în creștere rapidă, se dezvoltă în fel și chip într-un spațiu foarte compact, iar învârtitul în cerc sau traiectoria descendentă sar imediat în ochi. Personajele la care te referi nu ajung, bineînțeles, nici ele nicăieri, dar cred că au dezvoltat fiecare forma lor de rezistență la ratare, o rezistență care nu constă deloc în înfăptuiri și succese, ci în a face în așa fel încât problema ratării să nu se poată pune în cazul tău. Cum? Bătrânul nu trăiește nicio viață, iar puștiul trăiește viața altcuiva. (Îmi cer scuze cititorilor acestui interviu că îmi iau propriile personaje în serios.)

Dacă ai locui în Portasar, ce ai face o zi întreagă ca să te înțelegi cu Lucas?

Haha! Probabil m-aș oferi să-i fac repertoriul arheologic al zonei, dacă tot am inventat-o având ca punct de pornire Anatolia neolitică. Dar sigur nu aș avea succes cu asta. Nu vrei să te trezești cu cineva în paradisul tău care se apucă să-i facă cadastrul și intabularea, să-i tragă apă, electricitate… Cred că relația lui Lucas cu paradisul lui e construită pe această ipoteză de bază: că, într-un fel, contemplația e o formă de control.