Liliana Corobca

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei „România literară”, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul „Crystal” la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria, în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.

Despăgânirea

– Un punct! pronunță îngrijorat șoferul.
– Un punct? îngânară câteva băbuțe, iar Ana se trezi și se uită la copil.
– Nu ne mai hurduca așa, că îi trezim și abia au adormit. Ce să fie?
– Ce să vă fac? Autobuzul meu nu are șenile, doar roți. Iar drumul e pentru tancuri și tehnică militară grea.
Ana știa că șoseaua aceasta a fost făcută pentru militari. Niciun alt drum nu auzise să aibă nume, ca oamenii, iar acesta are, Poltava. Ce înseamnă Poltava nu știe, dar sună bine, serios. Șoferii se plâng că, de la plăcile de beton, se strică roțile mașinilor. Dar șoseaua e bună și așa va fi și peste o sută de ani, în timp ce drumurile lor de țară, după câțiva stropi de ploaie, sunt de nepracticat chiar și pentru cele trei tractoare cu șenile din sovhozul lor. Roțile obișnuite erau mai sensibile la trecerea de la o placă de beton la alta și pasagerii erau săltați cu ritmicitate. Dar în rest nu aveai de ce să te plângi.
– Numai să nu fie un milițian, continuă șoferul, în timp ce punctul se mări până se făcu un omuleț care dădea energic din mână.
Femeile care moțăiau se treziră și, neliniștite, așteptau creșterea omului, ca să-l distingă mai bine.
– Are uniformă, dar n-are chipiu de milițian, nici baston nu are.
– E un soldat, răsuflă ușurat șoferul. O fi de la unitatea militară de lângă mănăstire. Ce facem, îl luăm? N-are mult de mers.
Femeile au ascuns copiii, numai Ana îl ținea pe Iosifel în brațe și când autobuzul s-a oprit, soldatul a urcat, așezându-se în fața ei. A salutat într-o rusă mai ciudată. „Cazah, chirghiz, tadjic”, încercă Ana să ghicească, privindu-l.
– La unitate, la Țigănești? întrebă șoferul.
– Da-da, încuviință bucuros tânărul soldat.
– De unde sunteți? Otkuda?
– Șabdanbai Sadâkbekov, din Issâk-Kul, Kârgâztan, se prezentă milităros și mândru soldatul.
– Din Issâk-Kul, reținu șoferul.
Kirghizia, așadar, se gândi Ana. Că doar n-or lua la unitatea de la Țigănești soldați din Moldova. Vin la noi de peste mări și țări, iar ai noștri pleacă la mii de kilometri. În autobuz era cald, așa că kirghizul obosit ațipi. Băbuțele s-au liniștit și au adormit și ele. La un moment dat, trebuiau să iasă de pe Poltava și s-o ia pe un drum de țară care îi ducea spre mănăstire. Autobuzul a început să salte și să se clatine. La o smucitură mai bruscă, un copil s-a trezit și a început să plângă. Din solidaritate, dar poate și din alte considerente, s-au pus pe țipat și ceilalți mici pasageri. Femeile au ridicat pruncii în picioare și au început să le cânte și să-i ogoiască. Unitatea militară era aproape. Viteza autobuzului se micșoră. Soldatul se trezi și văzu 11 monștri care țipau, iar unii mai mătăhăiau din cele patru mâini, după ce câte două perechi de ochi ale fiecărui monstru îl priveau agresiv și amenințător, după cum i s-a părut lui. Autobuzul se opri și soldatul o luă la fugă, strigând ceva în limba lui.
– Ce urlă așa? Ce, în Kirghizia copiii plâng altfel? se supără Ana.
Curând, kirghizul dispăru, iar autobuzul se apropie de mănăstire.
Băbuțele din sat aveau grijă ca toți copiii să fie botezați. Erau mulți care riscau să-și piardă slujba sau să fie dați afară din partid, dacă ar fi fost prinși intrând în biserică, dar pe babele ieșite la pensie nu le pândea nicio primejdie și nu le păștea nicio pedeapsă. Adunau 5-10 copii (pe vremea aceea se nășteau mulți!), lăsau mamele acasă, pe cele mai sperioase le sfătuiau să-și ducă la vreo rudă, chipurile, copiii și, dacă cineva le-ar fi întrebat ceva, ele să zică: nu știu nimic, am lăsat pentru câteva ore copilul la părinți, la rude, la vecini… Ei, și dacă în acest timp această rudă a dus copilul la biserică, ea habar n-are și nu poartă nicio vină. S-a întâmplat fără voia părinților deci. Cel mai greu a fost cu Iosifel, copilul președintelui de sovhoz, cel mai aprig comunist din sat, care perora împotriva bisericii la orice adunare. A fost împotriva deschiderii bisericii din sat, când s-au mai liniștit vremurile și în multe sate s-au deschis și au venit preoți. A lor servea când ca depozit pentru tot felul de piese sau materiale de construcții, când, mai nou, ca muzeu al satului și al detașamentului de partizani care au luptat contra fasciștilor în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Numele fiului l-a pus, ca nimeni în sat, după cel al generalisimului Iosiv Visarionovici Stalin, având de ales între Vladimir (Lenin), Iosif (Stalin) și Leonid (Brejnev). Chiar dacă îi admira pe toți trei, s-a gândit că Vladimiri și Leonizi sunt prea mulți, e plină lumea, ba poate fiecare să se gândească la alt Vladimir sau la alt Leonid. Dar Iosif e un nume mai rar, în sat la ei nu-i nimeni cu acest nume. De împotrivirea soției și a rudelor, cărora Iosif nu le suna familiar, nu a ținut cont. Să te apropii de acest om și să-i sugerezi că ar fi cazul să-și boteze copilul era inutil. Iar băiatul mâine-poimâine face anul, începe a merge și în biserică încă nu a intrat! Soția lui, profesoară de limba rusă în școala din sat, femeie vrednică și omenoasă, a fost de acord să-și lase copilul în grija bunicilor pioși și să nu-i spună nimic soțului. Soțul era mereu ocupat, mereu pe drumuri și n-ar fi observat oricum lipsa copilului. Iar botezul se face la cea mai apropiată mănăstire, preotul îi așteaptă și nu durează mult.
Fiul uneia din grupul de femei din autobuz lucra chiar la acea unitate militară, răspundea de aprovizionarea regimentului. S-a întâmplat ca tocmai peste el să dea kirghizul speriat care i-a povestit cum a urcat în autobuz, la început era liniște, zărise niște capete îmbrobodite, el era cu spatele, dar când să coboare, 20 de monștri (erau numai 12 femei în autobuz, Ana cu Iosifel și celelalte cu copii foarte mici) cu câte două capete și patru mâini au început să urle și să încerce, probabil, să-l mănânce. Noroc c-a reușit să coboare la timp. Kirghizul înspăimântat părea destul de convins și serios.
Ce monștri? Într-un autobuz galben mic ai urcat? Care a luat-o apoi pe drumul spre mănăstire? Soldatul nu știa, dar era singurul drum, deci spre mănăstire.
Atunci moldoveanul se puse pe râs și, printre hohote, îl întrebă: un cap mare, de femeie în vârstă, îmbrobodit și unul mic fix sub cel mare, două mâni se țineau de burtă, alte două mult mai mici fâlfâiau în aer? Dar să-i spună adevărul kirghizului era periculos, dacă-i vreun ateu convins, să nu-i spună nimic, tot periculos era, că cine știe cu cine mai vorbește, te pomenești că ajunge vestea la șefi care încep să investigheze… Înțelegi, erau femei bătrâne, bunici cu nepoței pe care îi duc la spital, la control, să-i vaccineze, să le măsoare temperatura.
– De ce se duc la biserică?
– Păi azi e duminică, pun și ele o lumânare la biserică, la noi în sat e închisă și apoi merg mai departe.
Ca să fie mai convingător, l-a dus la singura oglindă din holul unității, s-a descheiat la haină, l-a băgat în față pe kirghiz, haina nu a mai putut-o încheia, dar era mai ușor să-i explice, în oglindă priveau două capete, unul deasupra celuilalt… Niciun secret.
– Așa se țin în Moldova copiii? se miră kirghizul.
– Îi protejează mai bine de bacterii și boli. De rujeolă ești vaccinat?
– Eu? se sperie kirghizul.
– Vezi, nu ești, și cine știe ce boli ai adus din stepa ta kirghiză! Iar pruncii nevaccinați sunt foarte sensibili.
– N-am nicio boală, se revoltă kirghizul. Dar fu pe deplin convins de explicații și nu mai spuse nimănui cum ajunse în unitate.
Peripețiile autobuzului nu s-au terminat aici. Numai au început procesiunea, după ce primul fusese botezat și era pregătit următorul copil, că auziră deodată claxonul unei mașini.
– Controlul, comisia!
De data aceasta, comisia era formată din doi membri, unul de la raion și altul din satul vecin, care era mai mult pe post de ghid, fiind mănăstirea în pădure, mai ascunsă vederii și greu deci de găsit. Omul de la raion era în căutare de tineri însurăței care se cunună în biserică. Femeile se urcară sus, în balconul pentru cor, ascunzând copiii care gângureau. Tovarășii dădură buzna:
– Ce-i cu ligheanul ăsta în mijlocul bisericii! țipă el nemulțumit că nicio mireasă și niciun mire nu au fost prinși în flagrant delict. Degeaba venise, niște babe speriate se foiau deasupra lor. Preotul tăcea.
– Faceți curățenie duminica! adăugă secretarul de la raion, pe un ton mai conciliant.
Preotul răspunse timid:
– Au venit niște femei, știți, biserica e mare, nu avem femeie de serviciu, ne mai ajută oamenii când pot și ei. Apoi se adresă femeilor de sus: ștergeți bine geamurile!
Una se uită la comisie, apoi la preot, era cea mai în vârstă, îmbrăcată modest, cu o vestă veche și cârpită și un șorț de gospodină.
– Ștergem, părinte, ștergem, și zâmbi amabil tovarășului de la partid, în semn de pace și bună înțelegere, semn pe care tovul nu îl aprecie, ba chiar se strâmbă de dezgust. Se apropie de cristelniță, o pipăi și zise: Frumoasă.
– De care avem, răspunse precaut părintele.
– Lucru bun, repetă șeful cu gând ascuns. Dar nu atât de ascuns pentru însoțitorul lui, care comentă:
– Obiect bisericesc, retrograd, folosit doar în scop bisericesc, care contravine intereselor noastre comuniste.
Preotul îi mulțumi din priviri. Asemenea șefi sunt în stare și să te dezbrace dacă le place ceva, fură totul și cred că așa trebuie, că ei merită totul.
Acasă, Tamara, soția președintelui de sovhoz, era atât de fericită că, în sfârșit, și copilul ei va fi în rând cu lumea, creștin și nu păgân, încât tovarășul de viață simți ceva și o privi cu suspiciune:
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic.
– Cum nimic? Văd eu că ești mai altfel!
– L-au despăgânit azi pe Iosifel.
S-a temut să zică „botezat”.
– Avea Iosifelul tatei păduchei?
– Avea vreo doi, răspunse blând nevasta.