Lidija Dimkovska

text scris de Lidija Dimkovska în limba română

Când aveam zece ani, tatăl meu mi-a cumpărat un acordeon mic, roşu. Imediat l-am pus orizontal pe masă, am agăţat o foaie de hârtie dintr-un caiet şcolar şi am început să bat în claviaturile acordeonului ca în literele mașinii de scris. Niciodată n-am cântat la el, l-am folosit doar că să mă joc de-a scriitoarea, a fost prima mea maşină de scris pe care scriam poezii invizibile. Poemele reale, scurte, copilăreşti, le scriam de mână, iar mama mea le bătea la o maşină de scris reală la locul ei de muncă, într-o întreprindere de cauciucuri pentru maşini unde a lucrat ca arhivar. Mi le aducea acasă scrise  pe hârtie cu litere negre sau albastre, le punea singură într-un plic albastru tot de la serviciul ei, eu scriam pe dos adresa redacţiei revistei pentru copii, Naš svet (Lumea noastră) sau Kolibri, şi plicul cu poemele mele se ducea cu celelalte scrisori pe care întreprinderea mamei mele le trimitea oficial, prin curier special angajat pentru asta. Curierul era din minoritatea turcă, se numea Neho şi a fost un om foarte bun şi loial. Ştiu că plicurile cu poemele mele nici nu le ducea la poştă, ci direct la redacţiile revistelor, în geanta lui maro pe spatele bicicletei negre, la modă după războiul al doilea. A fost curierul personal al poeziei mele. Uneori, cu bicicleta lui venea şi la noi acasă, în cursul zilei, când părinţii erau la serviciu şi aducea fie un pachet de cărţi de Tito, pe care mama le cumpărase de la sindicatul de la muncă, fie un pachet mare de telemea, cumpărată tot prin sindicat, sau pur şi simplu suna la soneria apartamentului, eu deschideam, iar el, aproape fără cuvinte, cumva ruşinat, îmi dădea o bancnotă murmurând să-mi cumpăr creion sau pix şi iute se întorcea alergând pe scări.

După câţiva ani, mama mi-a adus de la muncă o maşină de scris reală. În timpul acela socialist, în fosta Iugoslavie, frontiera între privat şi oficial era foarte subţire, aşa că nu numai în familia mea, dar şi în celelalte pe care le ştiam, a fost posibil ca un obiect folosit la serviciu să ajungă la casa muncitorului şi acolo să rămână. Aşa s-a întâmplat şi cu maşina de scris, care, cum spunea mama, zăcea în dulapul din biroul ei de la muncă de mulţi ani fără folos, aşa că directorul ei chiar a încurajat-o s-o ia acasă, „pentru poeta ta”. Am numit maşina de scris Ljubinka, deci Iubită, şi sigur nu este întâmplător că mulţi ani după asta, din cauza iubirii m-am mutat în oraşul Ljubljana, care este conectat cu „a iubi” şi se află în Slovenia, care chiar conține în numele său cuvântul “love” – „iubire”. Cu maşina mea de scris s-a terminat baterea „în gol” la acordeonul roşu, dar şi scrierea poemelor de mână, în caiete şcolare. În toți anii de şcoală şi de facultate am scris poeme la Ljubinka. Prima şi a două carte de poezie le-am scris la ea. Am adus maşina de scris cu mine în România, în 1994, în geamantanul meu vechi care a stat o jumătate de an sub patul din căminul studenţesc din Piteşti unde învăţasem limba română. Când voiam să scriu, o scoteam din geamantan, o puneam pe scaunul de lângă pat şi scriam poemele mele inspirate de viaţa în România, aproape tot timpul înconjurată de colegele mele de cameră, trei fete din Mongolia. Mi-a fost jenă să scriu în prezenţa altora, aşa că din nou scriam poeme de mână pe care pe urmă le băteam la maşina de scris.

Primul calculator l-am cumpărat după o vreme din Bucureşti, din primul meu salariu de lector de limba şi literatura macedoneană la Facultatea de limbi străine, atunci când trebuia să încep să scriu teza de doctorat despre poetica lui Nichita Stănescu. N-am avut nici o cunoștință tehnică: un student de-al meu m-a ajutat să găsesc un calculator vechi, dar de folos, şi tot el m-a învăţat lucrurile generale. Un alt student, din Italia, care pe lângă altele la Bucureşti învăţa şi limba macedoneană, m-a ajutat să-mi deschid un e-mail pe care îl verificam la calculatoarele din Biblioteca Municipală, pe lângă Green House, unde tinerii care lucrau acolo mereu au fost disponibili să mă ajute cu orice. De acolo poemele mele, de pe dischetă, se duceau la revistele şi editurile macedonene, dar şi în străinătate. Dar desigur că trebuie să menţionez un lucru foarte important, chiar şi azi: niciodată n-am scris şi nu scriu versuri direct pe calculator, m-am întors la obişnuinţa din copilărie şi le scriu în caiete, carnete, agende, blocnotes, pe care le adun de peste tot şi le păstrez împreună, ca o rară comoară pe care o am şi de care ştiu numai eu: alţii, şi dacă o descoperă, nu cred că o pot descifra. Uneori mă întreb dacă fiica mea, bilingvă, care ştie şi alfabetul latin şi cel chirilic, în care eu scriu, va putea vreodată să citească caietele mele? Ele sunt de fapt jurnale care conţin şi versuri, poeme, fantezii, visuri etc. În caietele acelea este fiinţa mea existenţială, poetică şi literară. Şi proza mea se tot naşte din ele, cu fragmente, cu personaje, cu schiţe, cu idei şi inspiraţii. Orice îmi trece prin cap (şi prin suflet) şi mi se pare în momentul acela semnificativ, îl notez acolo. Bineînţeles, de multe ori nu am caietul la mine, iar noaptea deloc: dar cine poate regreta versurile/ propoziţiile nescrise? Chiar şi cel ce nu le-a scris, le uită foarte repede. Inspirația este ca valul mării: poţi să te joci cu ea, dar şi ea cu tine, poţi să sari peste ea, dar poate ea să te acopere şi să te îngroape, poţi prin ea să vezi lumea într-o perspectivă inversă dar şi singură poate să te vadă pe tine în mai multe perspective: autobiografică, autoficţională, imaginistă, postmodernistă, reală, suprareală… Totul poate fi o inspiraţie, dar şi nimic. Depinde de starea de spirit, în poezie mai mult de moment, în proză de decizie. Cum am scris în Balada ars-poetică:

„Ca să dezgrop ce este viu în scrisul meu

trebuie oare să-i îngrop pe cei vii din preajma mea,

cei mai răi morţi sunt personajele cele mai bune,

dar când bunica îmi spune „Nu ne băga, dragă, în carte,

să nu râdă lumea de noi”,

mă-înfioară darul ce naşte unicitate

şi degetele îmi înţepenesc în faţa privirii

parcă stau pe acoperișul unui zgârie-nori

şi mi se pare că pot atinge totul,

dar dacă sar nici o saltea nu m-aşteaptă.”

De multe ori în poezie pornesc de la sine, mă autoficţionez uneori cu cruzime, alteori cu ironie. Dar în literatură, cred că eul cuprinde mult mai multe eu-uri decât în viaţă. De aceea nu suntem cu toţii poeţi. În proză mă tulbură omul ca atare, personajul într-un anume timp şi spaţiu. Inspiraţia pentru al doilea meu roman, Viaţă de rezervă, am găsit-o într-un film documentar pe BBC, într-o noapte albă din Stockholm: două surori siameze din lumea arabă, cu capetele legate, hotărăsc să se separe printr-o operaţiune publică; amândouă mor. În noaptea aceea albă suedeză, uitându-mă la ele am fost şocată şi am rămas şi fără cuvinte şi fără somn. Mi-am imaginat cum ar fi două fete din lumea mea să fi existat cu capetele legate. Am scris câteva rânduri în carnet, iar după mulţi ani, din rândurile acelea s-a născut un roman de aproape 400 de pagini. Deocamdată scriu o nuvelă despre o femeie croată din Split, care după războiul al doilea pleacă cu un soldat italian în Sicilia. Fiul ei, în realitate şofer de autocar la Castelamare del Golfo unde am fost acum câţiva ani într-o călătorie, auzind o limbă slavă în autocar, în două minute ne-a povestit despre mama lui, Nideljka din Split, venită la Sicilia în timp ce afară domneşte mafia, iar ea de frica soţului nu are voie să iasă din casă şi observă lumea prin perdeaua ferestrei. Ce tristeţe, ce destin!… Acum fiica şoferului se numeşte Nideljka … Am purtat povestea lui până vara trecută când am stat la Split şi nuvela a început să se scrie singură, tot din carnetul în care mi-am notat întâlnirea din Sicilia. Aşa se naşte proza mea. Poezia se naşte în multe moduri, dar aproape mereu în fragmente.

Când simt că a venit ceasul (sau ziua D) pentru un poem, intuiţia mă duce exact la versurile sau la poemul din faza inițială dintr-un caiet anume. Îl rescriu pe calculator şi abia atunci îi dau început, mijloc şi sfârşit. Uneori imediat după ce scriu poemul în caiet îl rescriu pe calculator şi îl termin. Cu proza e diferit: scot toate caietele pe masa mea de scris, caut frazele, fragmentele, ideile, schiţele etc., rescriu totul în calculator, printez materialul şi abia atunci mental încep romanul. Poate că pare uşor, dar nu este. Între două momente ca atare pot să treacă ani, nu numai luni. Între primul şi al doilea meu roman au trecut nouă ani, între penultimul şi ultimul volum de poezie şapte ani. Oricum: oare e prea mult sau prea puţin într-o perioadă de activitate de scris de 23 de ani să scrii şapte cărţi? Probabil nu e nici prea puţin, nici prea mult. Pentru literatură timpul e relativ, ca şi pentru viaţă. De obicei scriu poezie şi proză când mă simt puternică, când simt energia care poate exploda în sângele meu, în mintea mea, în ființa mea. Iar când scriu sunt extrem de fericită, chiar şi atunci când scriu despre lucruri foarte grele şi triste. Scrisul mă face extrem de fericită, atunci trăiesc din plin. Cum a notat Anna Frank: „Când scriu durerea dispare, curajul meu este născut din nou.” E cumva paradoxal pentru că în literatură pe lângă altele, mă interesază mult şi tema morţii. Din momentul în care în satul macedonean Shlegovo, unde am petrecut copilăria, am văzut primul om mort, într-un sicriu de lemn, expus la biserica locală, femeile plângând cu voce tare povestind despre el, bărbații cu pălăriile în mână, aerul mirosind a tămâie și busuioc. Fața mortului era palidă și blândă. Am ținut-o pe bunica de fustă și această scenă mi s-a imprimat pentru totdeauna în memorie. Și a rămas prezentă în poezia mea ca o concluzie existenţială că „prin viața mea s-au legat multe decese”, că „moartea este doar neutralizare și maturitate a vieții” și că „între naștere și moarte viața nu are nici o garanție”. Tema morţii e desigur legată de actul scrisului: dacă scriu cum respir, iar eu aşa scriu, şi mai ales respir pe gură, nu pe nas, e clar că dacă termin să respir pe gură, iar pe nas nu pot, nici nu ştiu, atunci sunt foarte aproape de moarte. Probabil scriu (şi respir) de teama morţii.

Pentru mult timp am scris doar poezie – un fel de lirică abstractă, poezie scurtă, metafizică, cu multe metafore și simboluri, cu accent pe limbajul poetic și pe forma poetică. Mi se părea că am vrut să scap de lumea reală, așa că poezia mea a fost un răspuns la întrebările mele interioare fără multe legături cu lumea din afara camerei mele. Scrisul meu s-a schimbat mult atunci când m-am mutat în România la vârsta de douăzeci și doi ani, ca absolventă de literatură comparată. Am plecat în România pentru şase luni şi am rămas şapte ani. La București am făcut doctoratul despre poetica lui Nichita Stănescu și am predat limba şi literatura macedoneană la Universitatea din București. Am învățat limba română și am început să visez în ambele limbi, macedoneană și română. L-am întâlnit pe soțul meu, Ales Mustar, care este din Slovenia, și mai mulți ani am vorbit în limba română. Am fost îndrăgostiţi unul de altul şi împreună de limba şi literatura română. Viaţa noastră în România – o țară în care nu există nici o cale de mijloc și totul este alb sau negru, a fost o viaţă de roman şi de poem. În toţii acei ani, nu a fost nicio zi plictisitoare sau similară cu alta. A fost o viață cu mari emoție, de mari încercări, de înălţări şi căderi, de lupte cu birocraţia şi mai ales, în cazul meu, am conștientizat că am devenit o imigrantă, fapt de care n-am fost conştientă înainte de a pleca din Macedonia. În acele condiţii interioare şi exterioare, scrisul meu s-a schimbat foarte mult. Am început să scriu poezii narative inspirate de viața de zi cu zi, iar viaţa de zi cu zi în România este în același timp reală și ireală. România a deschis ființa mea ca un chirurg care deschide inima unui pacient. Eliberată de sine, dar îngreunată cu realitatea care mă înconjura şi mă influenţa, ca şi literatura română, am putut să explorez în poezie toate experiențele reale, ireale și suprarealiste, folclorice, imaginile mistice, religioase și politice, colectate din copilăria mea în linie verticală în ființa mea. După șapte ani de viață românească, m-am mutat în Slovenia și acolo am scris primul meu roman. De ce am început să scriu şi proză? Povestea, sub toate formele sale posibile, a fost întotdeauna parte integrantă din viața individului, dar şi din a națiunilor. Copiilor, înainte de a merge la culcare, le citim poveşti, clasice sau în versuri, cu un început, mijloc și sfârșit. Prima poezie/ poveste care m-a marcat în copilărie a fost balada Miţe scrisă de scriitorul macedonean Vancho Nikoleski, pe care unchiul meu mi-a povestit-o. După mulţi ani, am citit singură balada aceasta despre şoarecele Miţe pe care doi bătrâni fără copii l-au găsit tăind un dovleac şi el a devenit copilul lui, dar într-un mod tragic a murit, şi mi-am dat seamă că de fapt e poem, nu poveste. Cântecele populare pe care mi le spunea bunica au fost, de asemenea, povești în versuri. Literatura orală, şi atunci când e lirică, e de fapt narativă: are unul sau mai mulţi eroi puși în situaţii „reale”. Exact ca eroii unui roman. Mereu m-a fascinat mai mult povestea decât sunetele cântecelor. Poezia și proza în viața mea sunt două capete ale aceluiași pod, iar sub el curge râul numit viață. Există momente când scriu mai mult proză sau mai mult poezie. Uneori poezia și proza izbucnesc în același timp, solicitând timp propriu, cameră proprie. Cred că în cazul meu nu se poate vorbi de limite clare între narativ și poetic, ci mai degrabă de coexistența lor. În poezie, îmi place când poemul are un punct central, care este deja o focalizare narativă. În proză: de a avea o poveste. O poveste poate fi povestită sau cântată, toate perspectivele sunt posibile. Întâlnirea dintre naraţiune şi cântare mă umple cu libertate. De fapt, de la cea mai iubită de mine poetă din lume Marina Țvetaeva am învăţat că arta este atrofia conștiinței. Datorită ei mi-am deschis ființa și către o libertate nemărginită. Poetica Marinei Țvetaeva și poezia mea sunt foarte diferite, mai ales în poezie: versul ei este compact, dens, rimat, are un ritm specific și fiecare cuvânt este un cuvânt-perlă, mai ales neagră, de aceea şi mai valoroasă. Ea merge până la capăt, radicalizarea poetică la ea e unică. Din Țvetaeva, de fapt, am învăţat că literatura trebuie să fie radicală, pentru că în acest fel este cea mai puternică mărturisire a vieţii. Mai ales atunci când eşti emigrant, iar după părerea ei, toţii poeţi sunt emigranţi. Timp de două decenii nu mai trăiesc în țara mea, și chiar dacă exilul meu este voluntar și se datorează iubirii, trebuie să recunosc că viața de emigrant nu este ușoară, mai ales pentru un scriitor. Într-un fel am devenit un scriitor-în-traducere. Uneori pierdut, uneori binevenit. Poezie şi proză scriu numai în macedoneană, chiar dacă visez, de asemenea, în limba română și slovenă în care, de asemenea aş putea să scriu alte texte, mai puţin poezie şi proză. Un scriitor este o creație a limbii materne, cum spune Sorin Alexandrescu, când scriitorul abandonează limba maternă, el cade în gol. Într-un fel sunt un om cu trei identități. Uneori am impresia că, dacă deschid ușa casei din Ljubljana voi paşi pe bulevardul Dimitrie Cantemir din București sau pe strada mea în Skopje. Tot ce se subînţelege dintr-o viaţă „normală” de sedentar (origine, patria, limba, familie, memorie individuală și colectivă, arhetipuri etc.) devine relativ şi alunecos, viaţa deschide o pagină goală, dar unele pagini din ea ard sau se lipesc între ele parcă udate cu apă. În viață şi în literatură am un singur moto : „Este important să ai un foc, nu un șemineu”. În primul meu roman, Cameră ascunsă, am scris despre acest subiect, de nomad contemporan. Celălalt mă interesa foarte mult şi în romanul Viaţă de rezervă, de data asta dublat, prin două surori siameze cu capetele legate. Cu toate călătoriile pe care cel mai des le fac ca scriitoare, nu mă simt nicăieri ca turistă. Pur și simplu nu pot lăsa viața mea acasă ca să mă duc undeva ca un „rezident”, nu pot să locuiesc undeva temporar, oriunde sunt, în camera de hotel, la un festival de poezie sau în vacanţă cu familia – eu, de fapt, trăiesc. Scrisul meu, tot mai mult, exprimă spiritul tălpii de nomad și destinul vieții mele a devenit un fel de nomadism. Cu mutările mele, în scrisul meu s-a strecurat şi ironia, chiar şi umorul. Ironia oferă o scutire de la așteptările convenționale, de clișee şi așteptări. Ironia este o atitudine faţă de lumea în care trăiesc. Nu pot să schimb lumea, asta e clar, dar încă cred că literatura poate schimbă o piesă cât de mică în construcţia lumii care este tot un lucru mare. Viața este plină de momente absurde, de povești ciudate, de evenimente incredibile şi reale. Nu pot fi indiferentă față de ele. Asta nu înseamnă că imediat pot scrie despre realitate – uneori am nevoie de ani pentru a reveni la umbra unei memorii. Singurătatea creativă mă ajută foarte mult când scriu. Oricum, singurătatea pentru mine e o situație paradoxală: nu pot trăi fără oameni, dar nu şi complet cu ei. Nu pot scrie atunci când cineva e în cameră, am nevoie de singurătate pentru a scrie, a citi, a gândi, dar când ies din camera mea nu mai vreau să fiu singură. Adică, e ideal când ai familie dar şi camera ta în care poţi să fii singur cu tine, la fel ca Virginia Woolf. Dar, când deschid ușa, vreau să fiu în jurul oamenilor iubiţi și nu a camerelor goale. Bineînţeles, camera proprie este legată şi de receptarea literaturii pe care o scrii. Ca femeie, ca o străină constantă și ca autoare, situaţia mea nu este uşoară în lumea oamenilor sedentari, mai ales dacă sunt bărbaţi.
Scrisul meu într-un fel e legat şi de traducerile pe care le fac, din literatura română și slovenă în macedoneană. Când traduc, simt că dăruiesc limbii mele materne ceva nou, ceea ce singură nu are. Când traduc poezie pot şi să scriu, dar când traduc proză, trăiesc cu totul cu cartea pe care o traduc, o rescriu în limba mea şi traducerea prozei cere toată fiinţa mea. De aceea, simt o preţuire imensă pentru traducătorii mei care sunt adevăraţii îngeri ai scrisului meu.

Cu darul scrisului te naşti, eu așa cred. Şi, mai ales, cred că atunci când între viaţă şi scris longitudinea este de 0 mm, atunci eşti o fiinţă care îndeplineşte darul scrisului, dar şi darul vieţii.