Aura Maru

Ceea ce producem ar putea să fie mult mai corporal și mai mediat decât ne place să vedem

 
interviu de Andra Rotaru
 
 
Cum se face trecerea de la lupta cu trupul la acceptarea trupului, de la protecție la eliberare?
 
Dar sunt tot atâtea răspunsuri câte religii și poetici! Și, pe urmă, „se face” sună cumva obligatoriu — și ai intuit perfect că pentru mine a fost obligatoriu, ceea ce nu înseamnă că trebuie să fie pentru toți. Căutând această trecere pentru mine, m-am tot întrebat ce ar putea produce în poezia românească schimbările de paradigmă care ar distanța poezia de trup — de un trup anume, de un trup al meu care suferă — și ce le amână. Poate că, în afară de evoluțiile politice și intelectuale, e și creștinismul ortodox care s-a pliat cumva pe o poetică expresionistă…

Hai să pun întrebarea altfel: de ce/ cine anume trebuie eliberat corpul? Or, nu e nimic mai chinuitor pentru corp decât să fie pus într-o schemă dualistă, căci corpul e întotdeauna termenul mai de jos, termenul care trebuie depășit, pe când spiritul e sus. În probleme din astea fundamentale, cred că mă influențează lecturile mele teoretice, chiar mai mult, uneori, decât lecturile poetice (de la care învăț chestii mai practice). Citind filozofie a minții, psihanaliză, marxism etc., am văzut mai multe feluri în care dualismul corp-minte a putut fi minat: prin materialism, înțelegere socio-politică a lucrurilor etc. Asta nu înseamnă că am aplicat direct aceste deziderate — Doamne ferește! — dar ele au fost în câmpul meu vizual când am scris cartea. De aici două idei pe care le învăț, iar și iar, și pe care încerc să le consum cu moderație. 1) Corpul e mai mult minte decât ne imaginăm și vice-versa. 2) Printr-o ironie amară, corpul poate să respire ușurat, pentru că el chiar nu contează, e purtat prin spații politice și economice ca o pană.
 
Există o perioadă de amânare între trup și minte și scris?
 
Aș vrea să nu existe. Dar cum ar arăta un astfel de scris? Poate că nici nu ar mai fi scris. Cei care își doresc tocmai această acțiune imediată — inclusiv politică — se văd forțați să renunțe la scris, adică să acționeze, să performeze. Mă străduiesc să nu fac distincții categorice între minte, trup etc. — sau, dimpotrivă, le exersez pentru a le exorciza — dar nu cred că asta ar putea anula vreodată amânarea. Amânarea e decizia de a scrie despre ceva și toate calculele care intervin, care pot și aproape cătrebuie să fie greșite. Yeats se plânge uneori în poemele sale că începe să scrie despre X și ajunge la Y. E frustrant, dar și frumos, că se întâmplă această căutare. Că răspunsul nu e chiar la îndemână, că nu e clar ce e Y. Că Y e dorit și prețios, dar inaccesibil.
 
Care e mecanismul tău de scris? „unii scriu după principiul maşinii de tocat/ cu o mână să-ţi înfunzi corpul/ cu cealaltă să roteşti mecanismul mai departe”
 
Cred că sunt mai multe care se bat între ele întotdeauna. Chiar n-aș vrea să ajung la un singur mecanism perfect, pentru că poate fi periculos (ar trebui să-mi notez și să citesc asta când încerc să fac poemele să „lucreze” prea bine!). Dar unul dintre ele e sintetic. Adică, d.p.d.v. intelectual, asamblez tot felul de constelații pe care încerc să le înrămez într-un mod cât de cât sugestiv, expresiv, care să poată vorbi cu cineva. Aici apar probleme pentru că trebuie să lași spațiu pentru cititor, să poată descoperi singur. Deci e o negociere lentă, uneori productivă, alteori mai puțin. Am încercat asta în câteva poeme din du-te free. Poate că am încercat prea tare uneori, ca să zic așa. Poate că acum aș face-o mai bine și tot așa.

Dar partea care poate fi descrisă mai puțin e cea mai interesantă: cum „vine” o idee; cum descoperi tot felul de lucruri noi la care nu te așteptai când ai început. În toate aceste experiențe, vizualul contează foarte, foarte mult pentru mine. Mai ales că am… norocul să am un câmp vizual cam încurcat, la propriu. Atunci când am descoperit, acum câțiva ani, eseul lui Merleau-Ponty Îndoiala lui Cézanne, m-am simțit încurajată să nu mă mai îndoiesc că aceste particularități ar putea influența ceea ce scriu. Nu pentru că e vorba de Cézanne, ci pentru ideea asta că ceea ce producem ar putea să fie mult mai corporal și mai mediat decât ne place să vedem. Cred că m-am întors la întrebarea 1. În fine, nu fac un program din observația asta oftalmologică, deși am în minte un text mai lung care „s-ar uita” în ochii mai multor poeți (începusem cu Duncan și Creeley).
 
Cât e de greu să dispară ceva?
 
De când cu internetul, e și mai greu! Deși, din alt unghi, totul dispare mult mai repede, e reciclabil. Memoria e de scurtă durată. Dar felurile în care mai putem păstra ceva, metafizic—înhumarea, cenușa, cutiile cu amintiri, scrisul — încă țin. Sau asta vreau să cred. Cu toate astea, eu, bunăoară, încă nu înțeleg foarte bine ce e un cloud. Cloud-ul mă înțelege mai bine pe mine decât eu pe el și asta e partea care mă cam sperie. Sunt prea aproape de Sillicon Valley ca să nu îmi dau seama că se întâmplă ceva, foarte rapid, care ar putea să mă lase și fără job, și fără speranța că aș putea să scriu poezie for ever. Dar în alte zile sunt mai puțin pesimistă.
 
„cimitirele/ sunt cele mai stabile forme de societate”.
 
Am crescut aproape de materialitatea cimitirelor. N-am fost prea des, suficient însă ca să îmi rămână în minte. Și nu pot vorbi foarte mult despre asta pentru că e ceva ce absorbim fiecare mai degrabă în tăcere. Ca și alții, mi-am pierdut bunicii, pe rând, și am văzut cum, pe rând, au ocupat spațiile păstrate, cum alte rude au ocupat spații neașteptate. E și „economia” înhumatului la noi, e și acea comemorare mai extravagantă din Moldova, „Blajinii”, care te pune față în față cu familia ta tăcută. Multă mișcare de o parte a lucrurilor și multă tăcere de cealaltă. Un contrast absolut.
 
Cum e să fii „cât mai departe”? Conține distanța o formă de dependență cu care nu te confrunți pe deplin?
 
Gluma că eul din carte o să ajungă înapoi acasă dacă merge spre Vest e pe bune! Adică dacă nu te oprești tu, te oprește forma pământului. Acum, dacă e să vorbim mai serios, mi-am dat seama că aveam/ am nevoie de distanță. Dependență? Nu știu, poate mai degrabă o primă doză bună, care te inițiază, care te ține multă vreme. Și nu e nici măcar vorba de distanța fizică deși ea exprimă poate cel mai bine această nevoie. Adică cel mai îndepărtat punct în care am ajuns nu e Pacificul, ci să încerc să scriu într-o limbă care nu e a mea. Asta mă învață despre distanța față de ceea ce scriu, față de lucruri la care nu aveam acces în română (erau prea aproape). Și mă învață cum e cu umorul, care e imposibil fără distanță.
 
Odată plecat, ce mai are putere să te facă să crezi în ceva? Mai este reîntoarcerea o opțiune? Sau este mai dezirabil „dansul imigrantului”?
 
Dar dansul imigrantului nu e neapărat fără crez! Imigrantul crede și el în ceva, crede în gesturile lui, crede într-un loc anume, crede că toate locurile sunt locuibile. Deși, la început, e rănit de ele, de diferența care îl confruntă. Imigrantul își iubește tare intens casa — Heim-ul — dar e, în același timp, suspicios față de stabilizarea asta absolută a Heim-ului. Ca să nu mai vorbesc așa ciudat, la persoana a treia, aș zice că reîntoarcerea e pentru mine întotdeauna o opțiune, dar doar atunci când voi fi înțeles mai bine cine sunt eu care se întoarce și unde mă întorc. Dar pentru asta am plecat, într-un fel. Și așa mai departe.