Răzvan Țupa
Răzvan Ţupa s-a născut la Brăila în 1975. Primul său volum, „fetiş” (2001), a obținut Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu“ (Botoşani, 2002). În 2003, „fetiş – o carte românească a plăcerii” a făcut obiectul unei a doua ediţii revăzute şi adăugite, apărute la Editura Vinea. Au urmat volumele „corpuri româneşti” (Cartea Românească, 2005) și „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” (Casa de Editură Max Blecher, 2011). Răzvan Țupa este unul dintre fondatorii revistei de poezie „Versus-Versum”, pe care o perioadă a condus-o ca redactor-șef (2005 – 2007). A fost redactor-şef al revistei „Cuvântul” (2006-2008). A participat la festivaluri, ateliere si lecturi de poezie în România (Bucureşti, Brașov, Constanţa, Timişoara, Cluj Napoca, Sibiu, Buzău) şi în străinătate (Berlin, Bratislava, Budapesta, Chişinău, New York, Paris, Praga, Roma, Rotterdam, Stockholm, Tel Aviv şi Zagreb). A conceput 145 de întâlniri din seria Poeticile cotidianului, iar în septembrie 2010 a lansat „Atelierelationale”, un proiect de încurajare a interacţiunii poetice pornind de la formularea unor principii de poetică relaţională. Serile literare organizate între 2005 şi 2010 sunt documentate în volumul „Poeticile cotidianului de la seri de literatură în mişcare la Republica Poetica” (Casa de Pariuri Literare, 2015). Răzvan Țupa Scrie pe poetic.ro şi este membru Pen Club Romania.
Amintiri din coletărie
N-am scris niciodată nicio poezie. Ştiu… vorba cântecului, şi Lizette Kirculescu, şi „de-l munceşte dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă”, dar asta am văzut doar pe youtube şi mult mai târziu… Prima dată când îmi amintesc să fi nimerit în vreo discuţie despre un poet, era Nichita Stănescu la televizor.
Dacă era „medalionul” cu Alexandru Stark, sau dialogul cu Tudor Vornicu, nu pot să fiu sigur. Şi asta pentru că în amândouă vine vorba ba despre o moaşă de ţară care ajută să se nască un copil şi pe care nu ar trebui să o confundăm cu naşterea, ba despre o femeie cu un copil în braţe căreia i se strecoară o monedă… Amândouă erau nişte parabole ale poeziei, iar una dintre ele mi-a smuls propoziţia „Aha, femeia aia de care zice era Nichita Stănescu!”. Mama (sau tata?) călca o cămaşă şi mi-a spus că „nu, ăla care vorbeşte e poetul”.
A fost cam singura dată când tâmpenia pe care am spus-o nu m-a făcut să intru în pământ de ruşine. Poezii mi se tot citeau. Dar cine le scria nu mă interesa pentru că tot ce conta era ce se întâmpla în versurile cu pricina. Dar cu poetul de la televizor nu era niciun „rămâi sănătoasă, cucoană”, nu tu „Eu, şi de la oaste mă întorc rănit”. „Şi de ce ne uităm?” a fost pulsiunea mea de critică literară.
Ciorne & alte eşuări fericite
Prima dată când m-am sinucis nu aveam nicio părere despre chestia asta. Jucăriile de până la 6 ani mi se băgaseră într-un sac şi auzisem zgomotul metalului chinezesc care zgâriase tabla pe toboganul de la ghenă. Asta pentru că nu vroiam să învăţ să scriu. Dar deloc. Începuse cu cifra 8. Puteam să o fac în două feluri şi nimeni nu îmi spunea de ce trebuie să exersez doar forma aia cu linie continuă. Asta se întâmpla undeva, la etajul trei, într-un bloc din Viziru 3, în Brăila.
Cum eram destul de încăpăţânat în mâzgălitul oricărei pagini pe care ar fi trebuit să repet litere sau cifre, paginile se rupeau destul de repede şi trebuia să o iau de la început. De undeva trebuie să îmi fi venit ideea asta. La un moment dat, chiar dacă nu greşeam, de furie scăpam nişte lacrimi peste ce scriam şi se mai strica o pagină. „De la început!”. Până când am ieşit pe scări şi m-am aşezat pe prima treaptă.
Vedeam clar două posibilităţi de coborâre. Ori pe scări, fără să mă ridic în picioare, ori pe traseul urmat de maşinuţele mele de fier din balconul de la gunoi.
Sinuciderea pufuleţilor
Aşa cum alcoolicii îşi explică problemele prin cine ştie ce rudă care le picura alcool în lapte ca să-i liniştească, mi se tot povestea că, înainte să învăţ să vorbesc, nu stăteam locului până nu mi se repartiza o carte căreia să-i rup una câte una paginile. Cum, pe la doi ani, consumasem în acest fel seria de cărţi mici de poezie pe hârtie de ţigară, romanele poliţiste şi nişte cărţi mai vechi de prin casă, cineva a avut ideea să salveze cultura apartamentului şi să îmi caute o altă ocupaţie care să mă liniştească.
Am primit o pungă de pufuleţi pe care probabil că am încercat să o „răsfoiesc” o vreme. Regula era destul de clară pentru mine: rup o pagină dintr-o carte, apoi pe următoarea, până la ultima filă. Dacă nici atunci nu se termina intervalul în care trebuia să stau liniştit, luam o pagină ruptă şi o sfâşiam în bucăţi tot mai mici. Apoi fărâmiţam următoarea pagină şi tot aşa până când eram lăsat să-mi fac de cap. În cazul pufuleţilor, se pare că progresia manuală nu m-a atras aşa de tare din moment ce mi-a trecut în „palmares”, cum ar spune poeţii premiaţi, primul performance problematic.
Am fost găsit vânăt la faţă în pătuţul cu grilaj de lemn. Rezolvarea era conceptul meu: dacă terminam mai repede ce aveam de consumat, poate şi răgazul de cuminţenie impus se termina… aşa că toţi pufuleţii din pungă mi i-au găsit îndesaţi pe gât. În sfârşit, capacul flaconului de medicamente care i-a sfârşit viaţa lui Tennessee Williams după ce i s-a înţepenit în gât ar fi putut să aibă un termen de comparaţie, dar n-a fost să fie.
De ce
M-a întrebat cineva „de ce citesc poezie”. De fapt, poezia e singurul gen care mă citeşte pe mine. Şi pe tine. Când se citeşte, se vede pe faţă. La fel ca şi atunci când nu se citeşte. Cititul îţi face tenul practicabil. Genul meu, dacă vreţi. Ştiu ce chip are cine citeşte (seamănă când cu Teona Galgoţiu, când cu Vlad Pojoga, printre foarte singulari alţii) dar şi ce feţe face cine nu citeşte poezie şi doar se preface… Îi iese mereu aceeaşi figură de băiat pe care parcă-l recunoşti de undeva… De la o poştă, gen. Doar că lui nu îi este ruşine. În sfârşit, bravo lui, ţi se face şi milă, s-o tot ţină aşa… că nu-i uşor să vorbească doar cei care-au citit cu gura ta.
De aceea, după toamnă vine doar frig şi, peste ele… sau pur şi simplu, adieri şi fierbinţeli uneori inexplicabile, dar întotdeauna inconfundabile (chiar dacă foarte adesea greu suportabile). Aha, zice fericita persoană, gata să pocnească… asta-s io. Cât timp? Şi aşa respirăm. Unii îi zicem sex, alţii linişte sau satori, nirvana sau deep purple, bach ori mark rothko, pasolini sau lucretius, dante sau miles davis, basho şi glissant. Gol sau eseu şi câte şi mai câte că doar nu s-or termina vreodată… Pe asta ne şi bazăm (cum se zice) geniul.
N-am scris niciodată nicio poezie. Şi nu doar că n-am scris, descris, transcris, dar toţi cei pe care-i ştiu, în loc să scrie, au făcut toate astea.
Când eram, în sfârşit, convins că exersez într-o direcţie cu vorbele, lucram la Editura Muzicală. Din când în când, trebuia să car maşini întregi de cărţi comandate de cititori la poştă. Acolo, pachetele se strângeau în maldăre care pe mine mă descurajau. Când am învăţat să îmi văd de treabă, mi-am dat seama şi că, atâta timp cât adresele sunt scrise destul de citeţ pe fiecare colet, la sfârşitul zilei ai nişte repere şi ştii de unde aştepţi confirmările de primire.
Câţiva încearcă să formuleze, alţi câţiva reformulează ceea ce s-a formulat, mai avem şi obişnuinţa de a imita ceea ce seamănă a formulare a unui moment (al cui moment – e deja o problemă de nuanţă) sau a fost cândva aşa ceva. Şi fiecare dintre aceste persoane, chiar şi cele care îţi tot dau sfaturi sau cei care vorbesc o limbă fără timpul trecut într-un sat pierdut în pădurea amazoniană, facem parte din acelaşi proces. Criticii literarii o numesc literatură, cititorii îl cheamă poezie, eu m-am obişnuit să disting între produsele comerciale şi exerciţiul formulării, aşa că o fac poetic.