Ani Gjika is an Albanian-born poet, literary translator, writer, and author of Bread on Running Waters (Fenway Press, 2013), a finalist for the 2011 Anthony Hecht Poetry Prize and 2011 May Sarton New Hampshire Book Prize. She is the translator of Albanian poet Luljeta Lleshanaku’s poetry collection, Negative Space, (Bloodaxe Books, New Directions, 2018) and the translator of Kosovar poet Xhevdet Bajraj’s play, Slaying the Mosquito,(Laertes, 2017). Gjika’s honors include awards and fellowships from the National Endowment for the Arts, English PEN, the Robert Pinsky Global Fellowship, Framingham State University’s Miriam Levine Reader Award, and the Robert Fitzgerald Translation Prize. She teaches ESL, poetry, and literary translation in Massachusetts, USA.

Ani Gjika este o poetă de origine albaneză, traducătoare, scriitoare și autoare a volumului Bread on Running Waters (Fenway Press, 2013), finalist pentru premiile Anthony Hecht și May Sarton New Hampshire din 2011. E traducătoarea volumului Negative Space a poetei albaneze Luljeta Lleshanaku (Bloodaxe Books, New Directions, 2018) și a piesei de teatru Slaying the Mosquito (Laertes, 2017), a poetului kosovar Xhevdet Bajraj. Ani Gjika a primit premii și burse de la Național Endowment for the Arts, English PEN, Bursa Globală Robert Pinsky, Premiul Miriam Levine al Universității Framingham State și premiul Robert Fitzgerald pentru traducere. Predă Engleza ca Limbă Secundară, poezie și traducere în Massachusetts, în Statele Unite ale Americii.

Nedeslușit
 
 
Nu-mi aduc aminte de asta.
Cred că un râu ne-a prins din urmă
când am virat pe lângă poalele muntelui.
Bărbați și femei s-au dat jos din autobuz să bea.

Tăică-meu și-a făcut mâinile căuș
și am băut cu înghițituri mari.

Petice de zăpadă pavau drumul către fumul
negru și rece al pădurilor. Peste capetele noastre
vulturii jucau atinselea cu soarele.

Felul în care am schimbat valea
intrând acolo ca umbre în iarnă.

Nu visez niciodată despre asta,
dar îmi aduc aminte că eram privită
în timp ce stăteam la marginea apei
tulburând imagini cu piciorul.
 
 
Zgomot alb
 
 
Stăteam în jurul mesei mici,
cu ușile franțuzești ale balconului larg deschise
spre briză, spre muște.
Îi puteam auzi pe vecinii de sus
și pe prietenul meu Miri plimbând un cauciuc pe stradă.

Fiecare familie trăgea cu urechea la celelalte precis.

Mama a pus supă în patru farfurii.
Îmi aduc aminte de gleznele ei albe
purtând-o
înăuntru și în afara bucătăriei
și de tatăl meu
care nu se mișca s-o ajute.
Îi plăcea s-o privească
așa cum făceam și eu.

Stăteam așa doar duminica.
Bunica ne traducea din grecește:
„aruncă pâine în ape curgătoare
și vei vedea că se-ntoarce la tine”.
Își ascundea cartea sub pernă
și în sfârșit se-așeza să mănânce.

Nimeni din cei pe care-i iubeam nu a fost dus în pădure și împușcat.

Vara aia, l-am întâlnit pe frate-meu vitreg
pentru prima oară, avea capul ras ca un soldat.
S-a întors acasă atunci când n-am mai știut
cum să-l știu. La cină, taică-meu
n-a știut nici el cum să se facă folositor:
a făcut niște glume despre fete,
apoi l-a întrebat de note.

Când părinții vin să ne viziteze,
pregătesc masa, împart pâinea, aștept o felie prăjită
și stau în liniște, ca taică-meu, ascultând
confesiunile neînsemnate ale tuturor.
Rareori vorbim despre fiul lui
care s-a mutat permanent departe.
Cumva, toată absența conversației
îi înlocuiește absența,
sau regretele tuturor,
sau tot ce-a fost vreodată aruncat.

Pe casa scării se întorc și ne fac cu mâna
uitându-se la noi în sus.
Capul argintiu al tatei pare mai mic
de fiecare dată când îl văd.
Paranteza din jurul gurii mamei,
acum mai proeminentă
de la abțineri.

Soțul meu închide ușa.
E vânt afară. Trag draperiile
și mă uit la ei urcându-se-n mașină, mă uit
la ce-i năpădește.