Radu Ștefănescu
Radu Ștefănescu a debutat cu volumul de poezie important e să te faci nevăzut (2016), urmat de o carte de proză scurtă, oameni mici (2018), ambele apărute la Editura Tracus Arte.
Într-o lume a indiscreției și evidenței, în care tehnologicul începe să se confunde cu anatomia umană, Radu Ștefănescu ne propune un discurs al semnelor naturalului, însoțit de propria lui dispariție. Ne face să vedem ce e în jur: să măsurăm umiditatea solului, să privim femeile cu o desăvârșită gentilețe aristocrată, să ne cățărăm pe arborii de pâine pentru a urmări zborul păsărilor. Radu Ștefănescu e conștient de faptul că „tot ce există se află aici”, că lucrurile sunt cu adevărat importante după ce le deformează memoria, iar în singurătate se nasc formele reale ale înțelegerii. – Andra Rotaru
Poate cel mai mișto lucru pe care l-a reușit Radu Ștefănescu cu și noi am crezut este precizia emoției. S-a izolat într-un clișeu banal și a restricționat accesul. Unul dintre cei mai discreți poeți ai ultimilor ani, a livrat emoția, prelucrată într-o formă accesibilă și ușor de asimilat. Nu trebuie să faci nici un efort, nu trebuie să execuți operații complicate. O să înțelegi o pagină sau două, totul sau nimic. Tot ce contează, sau tot ce e lipsit de importanță. La sfârșit suntem autiști. Ne-a agățat, ne-a tras în lumea lui. De clișeul acesta vorbeam și puțini sunt cei care reușesc atât de categoric asta. Nu mai încape nimic acolo, nu lipsește nimic. Complet și cu adevărat frumos. – Adrian Pop
fragment din volumul și noi am crezut, de Radu Ștefănescu, în curs de apariție la Editura Tracus Arte
În lumina reavănă a pământului, ai mei se țin de mână și
discută despre instituția familiei. Obosesc. Prin aburul
cald, câțiva pași străini se apropie, se opresc la intervale
precise, trec mai departe. Cu limba, tata măsoară
umiditatea solului. A plouat, zice, anul ăsta vom avea
o recoltă bogată. Mama tace. Izbucnind în lacrimi,
corpul ei încordat se destinde. Măi femeie, cred că te
miști prea mult. Iartă‑mă, dar nu îmi pot învinge timiditatea.
Nu te‑ai supărat. O, nu, nu m‑am supărat.
Tata mai nituiește niște table, mai astupă o crăpătură,
mai strânge un șurub. Crește, zâmbește larg, cântă. Cu
mâinile împreunate sub cap, mama alunecă printre
frunze, încercând să prindă sensul, armonia cataclismelor
esențiale. Surâde și ea, mângâindu‑și pielea arsă
de soare. Dă‑te mai lângă mine.
Compunere. Pe strada noastră sunt fel și fel de case. Mai vechi,
mai noi, mai vesele, mai triste, și așa mai departe. A noastră e
veselă fiindcă acum aparține puterii populare. În curtea pavată
cu pietre de râu, partidul a plantat un arbore de ceai și unul
de pâine. Între ei, mama a întins o sârmă lungă pentru rufe.
Lanțul câinelui alunecă pe cealaltă sârmă, între doi țăruși.
Camera de la stradă, deși nu pare tocmai a noastră, se numește
camera noastră și așa o voi numi și eu în cele ce urmează. O
cameră mare, în care te pierzi ușor dacă nu ești atent, în care eu
m‑am pierdut de mai multe ori. Pe pereți se află articole decupate
din presa de partid, ceva poze de familie și două ferestre,
una pe unde intră soarele, alta prin care iese, în general după
ce mi‑am făcut temele.
Sâmbătă seara, mama se îmbracă frumos și îl așteaptă pe tata
în fața ușii. Acolo se strâng în brațe, îndelung, fără să‑și spună
nimic. Când s‑au înțeles pe deplin, intră. Abia după aceea își
vorbesc.
Abia după aceea îmi vorbesc.
La urma urmei, e bine singur. Câte‑o stea se mai strecoară
uneori prin tavan ca un ban în cutia milei, dar atât. Intră
și iese.
Mama toacă legumele pentru salata de boeuf. Așa se spune
la noi „salată de boeuf”, ca în Miguel de Cervantes, Ronald
de Boer etc. În restul săptămânii, mama gătește diferite flori,
în special crinii care cresc din abundență pe lângă burlane, în
curtea noastră îngustă, printre pietre. Înainte, mama spune o
scurtă rugăciune, apoi îi aruncă în ciorbă.
Sunt mic. Cățărat în arborele de pâine, urmăresc zborul păsărilor
și ascult sunetele monotone ale cuțitului pe tocător, altfel
liniștea mi s‑ar părea nefirească. Din colțul de răcoare, trag cu
urechea la mitul nașterii mele: în maternitate, mama a făcut
dezlipire de retină, fiind nevoită să abandoneze facultatea și
să se pensioneze pe caz de boală. Așa se spune la noi „caz de
boală”, ca în Miguel de Cervantes, Ronald de Boer etc.
Acum stau cu spatele la fereastră și scriu, dar cu excepția
unor scurte notații sentimentale, n‑a mai rămas nimic
demn de spus.
Același soare inflexibil plutește deasupra arborelui de
pâine doborât, deasupra concretului cotidian, un cotidian
amputat, un cotidian de căcat – așa cum se spune la noi, ca
în Miguel de Cervantes, Ronald de Boer etc. Amintindu‑și
cumva de noi, el ne trimite lumină, cât poate îndura fiecare.
Femeia mea toacă legumele pentru salata de boeuf.
Din cerul proaspăt spălat, se‑aude un aparat de radio.