Elena Vlădăreanu

Pot să scriu ca şi cum nu aş avea nimic de pierdut

interviu de Andra Rotaru

 
Există lucruri care ne influenţează mai mult decât altele, la fel cum există medii în care un text poate fi pus în valoare mai mult decât în altele şi poate căpăta noi dimensiuni. Iar Non stress test „a fost întotdeauna un spectacol”.

Da, a fost un spectacol pentru că de la început, de la schiţele din caietul de schiţe, era pe trei voci, de la început am avut tot felul de extensii performative şi nontextuale. Pentru o parte din ele, am încercat şi reuşit să creez o variantă-text, altele au rămas doar în spectacol, altele s-au pierdut şi au rămas doar în mintea mea, poate nici acolo.

Textul a fost tradus şi publicat şi ca piesă de teatru în Bulgaria, într-o antologie de piese româneşti contemporane, şi în limba maghiară, în revista Látó. Un text despre care ai spus că „este cel mai personal şi, în acelaşi timp, cel mai politic text” pe care l-ai scris vreodată. Ai explorat şi alte condiţii ale artistului-mamă în societate, zone geografice în care această condiţie diferă de cea autohtonă?

Eu cam de la europa am început să lucrez aşa, să construiesc mici arhive pentru proiectele aflate în lucru. Dar atunci nu prea ştiam ce fac, aşa că am renunţat până la urmă la partea asta, care nu a mai intrat în carte. Treptat, am început să lucrez efectiv cu aceste „arhive personale”, să le integrez şi să le găsesc un sens în text. Pentru ceea ce urma să fie Habemus bebe (spectacolul) şi, ulterior, cartea Non Stress Test, am citit tot felul de lucruri, de la cărţi la bloguri, mi-am notat chestii şi am strâns înregistrări. Aveam urechile mereu ciulite, tot timpul mai auzeam câte ceva, îmi mai venea o idee. Dar acum nu trebuie să-ţi imaginezi că sunt specialistă. Sau sunt specialistă, dar doar în propria experienţă. Sau nici măcar.

În cadrul conferinţei Arta pe Trei Planuri Suprapuse ai punctat faptul că celelalte arte te inspiră mai mult atunci când scrii, decât literatura. Ce aduc în plus aceste intersecţii cu alte domenii?

Nu am o formare vizuală, deşi am absolvit un masterat de studii vizuale şi cumva asta îmi permite încă o privire inocentă şi îndrăgostită, cu care însă mi-e uneori imposibil să mai citesc. În plus, întotdeauna m-a preocupat cum poţi să faci literatură folosindu-te de alte medii.

În urmă cu câţiva ani ai participat în proiecte cu dansatori/coregrafi, iar acea experienţă a fost definitorie pentru scrisul tău. Din acel moment şi până astăzi se poate spune că eşti un scriitor atipic pentru România, care lucrează cu textul pe mai multe nivele şi îşi asumă riscuri. De ce ar sta un artist într-o zonă călduţă?

O zonă călduţă e confortabilă. O zonă călduţă e previzibilă, e fără riscuri, e (re)cognoscibilă, te consacră, îţi aduce recunoaştere, în bani sau doar simbolică. În plus, atâta timp cât te ţii într-o zonă de confort, poţi să excelezi, poţi fi bun şi foarte bun, cel mai bun. Când rişti, rişti, de fapt, tot. Şi nici nu ai cale de întoarcere. Cumva, dacă ai început riscant, nu poţi să dai înapoi şi să redevii „cuminte”, după ce ai ieşit din convenţie e foarte greu să fii primit înapoi de convenţie cu braţele deschise, ca un copil rătăcitor. Nu eşti copil rătăcitor şi chestia asta trebuie asumată, nici convenţia nu e mama şi tatăl tău. Aşadar, vrei out of the box, atunci nu te aştepta să fii lăudat, premiat, listat. Pentru artiştii care aleg să lucreze pe „margine” mi se pare o datorie să facă tot posibilul să rămână, prin creaţie, marginali. Când am debutat eram radicală, acum am îmbătrânit şi mi-am relativizat opiniile. În compensaţie, mi-am dat seama de un lucru teribil de important: că pot să scriu ca şi cum nu aş avea nimic de pierdut. Şi chiar nu am nimic de pierdut. Dacă eşti undeva sus te temi de cădere, dar când nu eşti nicăieri ai o libertate de mişcare inimaginabil de mare.

Contează să vorbim despre „cel mai/cea mai bună”, despre maratoane, despre câte şi câţi? Dacă s-ar organiza expoziţii maraton de pictură sau de dans, ar suna ciudat…De ce totuşi în spaţiul literar se petrec asemenea întreceri şi diferenţieri?

Există competiţie, sunt oameni care nu pot trăi fără competiţie. Aşa eram eu în şcoală, mi se părea că nu pot să fiu decât cea mai bună şi bineînţeles că nu eram şi asta mă făcea să mă consum foarte mult. Lucrul ăsta l-am simţit şi când am început să scriu, ţin minte şi acum o întâmplare cu Angela Marinescu şi Un Cristian, nu îmi apăruse încă volumul de debut, dar scosesem carnetul „Carmen” şi Angela Marinescu l-a întrebat pe Cristi: Care e mai bună, Elena sau Ruxandra (Novac)? Eu cred că încă avem această fantasmă, a unicului „cel mai bun”, tot timpul îl căutăm pe „cel mai bun”. Ne interesează mai puţin căutarea, cercetarea, experimentul, atelierul şi mai mult să avem un cel mai bun în funcţie de nişte criterii absolut aleatorii. Probabil că chiar faptul de a înţelege că eu nu sunt şi nu pot fi cea mai bună m-a împins într-o aventură solitară, dar de asta nu mi-am dat seama decât foarte târziu.

Literatura de specialitate despre maternitate, cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu din 1986, de Ziua Internaţională a Femeii etc., au creat în Non Stress Test şi personajul „mamei intensive”, cu „o singură funcţie”. Cum ar răspunde un bărbat din societatea noastră la întrebări ca „De ce să-ţi faci copil real când există copil surogat?”, „Ce să faci cu o femeie care plânge?”

Culmea, că am avut reacţii foarte bune din partea bărbaţilor, deşi într-adevăr cred că au fost mai multe femei care au văzut spectacolul decât bărbaţi. La carte, nu ştiu, e greu de urmărit statistic drumul unei cărţi. Întrebările alea sunt retorice, aşa cum sigur ţi-ai dat seama. Niciodată nu mi-am pus problema aşa, ce răspunsuri ar da un bărbat. Putem presupune la nesfârşit, eu nu ştiu ce răspunsuri ar da bărbatul de lângă mine, dar un bărbat oarecare…

Există multe întrebări pe care le lansează acest volum. Unde se termină întrebările şi unde încep afirmaţiile?

Afirmaţiile încep acolo unde femeile înţeleg că nu sunt singure în aventura maternităţii, deşi uneori, ca să nu spun deseori se simt singure. Când încep să vorbească, pentru că povestea mişcă timpul şi munţii din loc. Când vorbesc despre ele pe bune, fără să fetişizeze şi fără să idealizeze.