Teodor Dună
Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treieşunu februarie, Editura Vinea (2002 – Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima); catafazii, Editura Vinea (2005); de-a viul, Editura Cartea Românească (2010); der lärm des fleisches (trad. de Georg Aescht), Edition Solitude, Germania (2012); obiecte umane, Editura Cartea Românească (2015 – Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori); kirilă, Editura Tracus Arte (2017). Grupaje din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, spaniolă, bulgară, maghiară.
o plimbare tăcută pe o faleză înaltă
umblam cu un câine mort de mult timp.
bine nu prea ne era.
nici de umblat nu umblam cum se cuvine.
poate mergeam să păzim ceva sau ne feream
sau doar ne era teamă.
faleza era înaltă,
întunericul avea valuri, foșnea.
am fost tulburați de o femeie îndeajuns de frumoasă.
ne-a spus că e tristă, că va trebui să iubească din nou.
se grăbea (nici nu-l văzuse pe câine).
noi am încercat s-o consolăm,
dar nu era ziua noastră bună, nu ne mai credea nimeni.
cu adevărat eram jalnici.
ea a plecat aproape fugind să iubească din nou
(va obosi cândva).
noi am rămas în urmă.
măcar așa să arătăm că suntem și noi pe-acolo.
e drept, puteam mușca pe cineva,
dar ne gândeam cu greață la carnea străină
dintre dinții noștri și o lăsam baltă.
ne-am zis să o urmărim pe femeia îndeajuns de frumoasă,
să mergem și noi să iubim, dar era prea târziu
și faleza, prea înaltă.
amândoi eram de acord că îmbătrânisem,
dar credeam că se poate îmbătrâni mai mult.
cu alte cuvinte,
că mai era loc.
cu alte cuvinte, că se mai putea
într-un fel sau altul.
nici nu mai întâlnisem pe nimeni de mult,
iar pe femeia care se grăbea să iubească
eram siguri că o pierdusem pentru totdeauna.
ne gândeam că ce ar fi să putem suferi din nou.
dar eram prea jalnici și, oricum, era prea târziu,
iar faleza, prea înaltă
și nici nu mai conta deloc dacă eu, sau câinele.
a silent walk on a sea cliff
I was walking with a dead dog for a long time.
we weren’t doing that great.
we weren’t walking right either.
maybe we were going to guard something or stay away
or we were just afraid.
the cliff was high,
the darkness waved, rustled.
we were disturbed by a fairly pretty woman.
she told us she was sad, that she would have to love again.
she was in a hurry (she hadn’t even seen the dog).
we tried to comfort her,
but it wasn’t a good day for us, no one believed us anymore.
truly we were pathetic.
she left almost running to love again
(she will get tired someday).
we were left behind.
to prove we’re still there at least
it’s true, we could bite someone,
but we felt nausea when we thought of unknown meat
between our teeth and then we let it go.
we told ourselves let’s follow the fairly pretty woman,
let us go and love too, but it was too late
and the sea cliff, too high.
we both agreed we had grown old,
but we thought there’s more ageing to do.
in other words,
that there was still room.
in other words, more was possible
one way or another.
we hadn’t met anyone in a long time,
and the woman in a hurry to love
we were sure we had lost forever.
we thought what it would be like to suffer again.
but we were too pathetic, and it was too late anyway,
and the sea cliff, too high
and it didn’t matter if me or the dog.
- traducere în limba engleză de Anca Roncea și Raj Chakrapani