Diana Adamek

O casă fericită

Când, întinzând cu mare grijă firul, Giovanna Lareta avea să facă ultima împunsătură în corsajul brodat al rochiei de mireasă la care a lucrat mai multe anotimpuri decât cele pe care le cuprind amintirile ei, ferestrele atelierului vor fi date brusc de o parte, perdelele se vor umfla sub rafale de vânt, iar ea va înţelege, în clipa scurtă cât cerul va fi spintecat de un fulger, că nu se va mărita niciodată. Tulburarea, atât cât o va simţi, preţ tot de-o clipire, va trece, însă mult timp după aceea va mai rămâne cu acul în mână şi aţa răsucită pe deget, ca pustiită. Abia spre seară se va ridica, va strânge şi va arunca, laolaltă cu alte lucruri umezite, mosoarele de mătase, mărgelele şi paietele, schiţele şi şabloanele, perniţa cu ace, degetarul şi ghergheful şi va spânzura în cuierul de lângă uşă rochia de acum fără folos. Fiindu-i limpede că timpul ei a trecut. Apoi îşi va îmbrăca mantoul de vreme rea, deşi furtuna s-a stins de mult, şi va ieşi, lăsând, fără să-i pese, uşa deschisă.

Cei care au încercat să-i dea mai târziu de urmă, au prins doar semnul câtorva ierburi călcate de paşi mici, pierduţi spre capătul grădinii, dar dacă ei au fost ai faimoasei dantelărese ori ai vreunei pisici, nimeni n-a putut spune. Până şi Helmuth, vecinul şi ajutorul ei, cel ce a refăcut de câteva ori drumul până la gardul înalt, a sfârşit doar prin a tuşi şi a suspina atunci când a fost întrebat ce crede. Eu zic, a îngăimat el, că o femeie la vârsta ei, nedeprinsă cu alte mişcări decât cele ale mâinilor sale iscusite, n-ar fi avut cum să treacă peste îngrăditură. Iar spre poartă, toate sunt neatinse, şi nisipul şi verdeaţa. Au cercetat beciul şi podul, cu gândul că poate vreo spaimă necunoscută a împins-o să se ascundă, au mai aşteptat câteva zile, după care au pus lacăt pe uşă şi s-au retras cu toţii acasă.

Mai bine ar fi continuat să răscolească şi să stingă sub vânzoleală, oboseală şi dezamăgire, flăcăruia care a început să danseze în minţile tuturor. Şi care s-a transformat repede în pârjol, întinzându-se în tot ţinutul. Unde a dispărut cusătoreasa lor? Dar mai ales, de ce şi-a lăsat rochia în cui, cu lucrătura neterminată şi un fir lung spânzurând de corsaj, încălcând astfel ceea ce sieşi şi-a promis şi au aflat toţi, că va aştepta până ce lucrarea va fi gata, ca să ia apoi de bărbat pe cel care o va cere? Iar pretendenţii n-ar fi lipsit, fiindcă Giovanna, deşi nu mai era tânără şi nici prea arătoasă, cu faţa ei gălbejită, neatinsă de soare, şi şoldurile lăţite de atâta stat, era ceea ce se numeşte o femeie aşezată, şi ca stare şi ca fire, cu ceva avere adică, strânsă din puzderia de rochii pe care le-a vândut, şi cu vorba şi gesturile liniştite. Numai bună de măritat, socotind aici şi că, trecută de vârsta focurilor năprasnice, e greu de crezut că ar fi călcat după aia în dreapta sau stânga, îndeletnicindu-se doar cu ce se cuvine, sporirea conturilor în bancă sau, după moda mai veche, a sipetelor ascunse, şi grija pentru bărbat. De unde şi de ce, prin urmare, această nesocotinţă? Asta arde acum minţile oamenilor şi nu află răspuns.

După două săptămâni de la misterioasa dispariţie, după ce şi cele câteva urme firave s-au şters sub alte vânturi şi alte ploi, căci suntem în prag de toamnă şi vremea nu arată prea bine, ceea ce a stat până aici mocnit, a izbucnit cu o forţă neaşteptată. Întâi Peter, învăţătorul, a spus duminică, în faţa celor strânşi la biserică, pentru sfânta slujbă, că el nu-şi poate duce la capăt nici orele de scriere, nici pe cele de adunări şi scăderi, copiii fiind parcă atinşi de molima unei neînţelegeri, apoi Aretz, măcelarul, a adăugat că şi la el toate se strică, de la fileurile cele mai fine, la fleica şi costiţele de rând, gata împănate cu usturoi, de la salamurile uscate şi ruladele crude, trecute şi ele prin toate mirodeniile, ca să aţâţe prin miros, degeaba însă, căci nimeni ne le atinge, nici măcar cu nările, ce să mai vorbim de pungă, după care a sărit benzinarul Remus, plângându-se că şi lui i-au căzut vânzările, fiindcă cei ai locului nu mai vor să călătorească, stau închişi şi ziua şi noaptea în casă, iar el supravieţuieşte doar din goana străinilor. Aşa nu se mai poate, a încuviinţat la urmă preotul, stropind din belşug împrejur cu apă binecuvântată şi afumând cu tămâie, pentru că nici la el nu mai vine nimeni să se spovedească, biserica, afară de ziua consfiinţită, fiind pustie, iar pricina, crede el, care nu se lasă lesne amăgit de tăcerea dinaintea furtunii, vine nu din liniştirea păcatelor, ci dintr-o şi mai veninoasă asmuţire a răului. Ca şarpele în fir de argint care se răsuceşte încă pe rochia neterminată a dispărutei, a izbucnit şi Raveca, nevasta poştaşului, adăugând însă că la ei telefonul sună întruna şi scrisorile zboară, toată ziua lipeşte timbre şi va trebui să mai ceară, iar după ea, Klaus, negustorul de vinuri, şi-a scuturat umerii şi a spus, dregându-şi vocea cu o tuse cam seacă, Ei, nici chiar aşa de mult întuneric şi spaimă să scoateţi din câteva cârpe, mie îmi merge. Părerile fiind împărţite, lucrurile au rămas aşa, cu răbufneli şi nelămuriri încă o săptămână, până când Helmuth, la aceeaşi sfântă adunare, a mărturisit că el nu mai poate să doarmă, mai rău decât ar lătra o sută de câini împreună, şi că o vede peste tot, oricât îşi strânge ochii şi încearcă să numere, ba chiar, cum l-a sfătuit cineva, să-şi imagineze valurile unui ocean care vin ritmic spre el. Degeaba, căci tot imaginea ei îl strânge şi îl întoarce din somn, Cine face asta?, Giovanna Lareta?, Oh, nu, geme Helmuth, nu ea, ci rochia ei, cea atârnată în cui şi închisă în casă, ţesătura asta blestemată se apropie de mine, crescând cu fiecare pas şi înmulţindu-se ca algele de mare, până mă sufocă şi mă lasă aproape fără suflare.

Aşa au hotărât să redeschidă casa, ca pe un mormânt cu ceva taine încă înăuntru, şi să scoată rochia de acolo.

Şi, pentru că s-a răspândit deja zvonul că vor face precum au zis, prima care s-a înscris pe listă, deşi nunta ei e anunţată doar pentru aprilie, anul viitor, după Paşte, este Estera, fiica primarului. Ea ar dori să îmbrace atunci rochia. Ar mai vrea, e adevărat, şi Ghizela şi Iulia, dar ele fiind odrasle de oameni neînsemnaţi, una a cizmarului, cealaltă a zugravului, să tacă şi să suspine. Vor avea şi ele rochii, dar nu chiar minunea la care s-au schimbat mai multe ace şi s-au împletit mai multe fire decât se vor socoti cândva toate zilele lor, de când s-au născut până când vor închide ochii, şi apoi nunţile acestea nu sunt altceva încă decât o visare. Să fie a Esterei, deci, comoara, însă numai cu împrumut, iar după ce toate vor trece, să o aducă înapoi. Iar până atunci, popa să citească asupra ei, ca să o cureţe de ceea ce a fost alunecare a gândului ori necuviinţă a trupului sau, poate, vreo şi mai întunecată urzeală în lucrătura cusătoresei, şi să o închidă apoi într-o ladă. Aşa n-o să mai supere pe nimeni şi nici nu va bântui noaptea prin visele vecinilor. E cel mai bine. Un gând înţelept, au spus oamenii, numai Helmuth a clătinat cu neîncredere din cap.

Un timp, după ce astea se vor împlini, în Candida Rece, mica aşezare de doar câteva sute de suflete din comuna Rona, atât de zguduită de dispariţia dantelăresei, va fi linişte, iar pe cele două străzi ale sale, Grasa și Șarpelui, nu se vor mai face auzite alte plângeri decât dintre cele obişnuite. Avuturile vor mai scădea unele, după cum altele vor creşte, dar, la fel ca înainte, nimeni nu va mai răsuci lucrurile astfel ca să o scoată vinovată pe dispărută. Până când ploile nesfârşite de octombrie vor lua în stăpânire ţinutul şi când, apărându-se de atâta apă doar cu o umbrelă, îşi va face apariţia în sat, nu cu maşina ori cu o căruţă, nici măcar pe jos, cum se mai obişnuieşte, ci, împotriva vremurilor și spre râsul tuturor, călare pe un măgăruş, un bărbat între două vârste, care a zis, fără să fie de nimeni întrebat, că se numeşte Dragomir Dante şi că o caută pe Giovanna Lareta, iar dacă nu deranjează prea tare, roagă să fie îndrumat spre casa în care ea locuieşte. A bătut ceva drum până aici, mai greu i-a fost de lângă lacul Bodi, din Gutâi, de unde a urcat şi s-a tot învârtit, după cum se răsucea şi cărarea, printr-o pădure amestecată, de larice și castani, dar tot de acolo nesfârşită i-a fost şi plăcerea, în ciuda ploii, căci n-a mai văzut niciodată atâta frunziş şi ramuri încărcate de fructe. A şi cules câteva, un dar în plus pe lângă cele pe care le aduce cu el pentru, cu voia celui de sus, viitoarea lui soţie. Fiindcă el nu are nimic de ascuns şi mărturiseşte de pe acum şi tuturor că acesta este gândul care l-a purtat spre Candida Rece, să o ceară de nevastă pe Giovanna. Doar ea să accepte.

Cu neputinţă!, exclamă benzinarul, scuturându-se din tot corpul, ca după un frison. Dar ce ar fi de oprit, şi cu atâta spaimă încă, în această firească şi nevinovată dorinţă a lui?, întreabă bărbatul, prinzând tremurul celuilalt şi smucindu-și, cu un gest poate din politeţe copiat, şi el umerii şi capul, clipă în care părul lui ud se desface într-o cascadă de cârlionţi de culoarea fructelor despre care tocmai a vorbit, iar el pare dintr-odată, sub irizările minusculelor particule de apă, cu zece ani cel puţin, mai tânăr. Cu neputinţă!, repetă Remus, de data asta fără zgâlţâială, din simplul motiv că, nici dacă ar vrea, nu s-ar mai putea mişca, tot trupul lui a încremenit, împreună cu mintea, de stupoare, atât de vizibilă şi puternică fiind schimbarea străinului. Dar de ce?, insistă acesta. Pentru că, se încurcă celălalt, chiar nu ştiu. Şi se opreşte. După care, trăgându-şi sufletul şi înnodându-şi cuvintele, dar fără să-şi desprindă ochii de pe buclele necunoscutului, mai adaugă, stins, că nimeni din satul lor nu va putea să-i răspundă la ceea ce el a întrebat, astfel ca să înţeleagă şi să nu-i aducă multă supărare pentru drumul lung şi de pomană, numai că asta şi doar atât e: Giovanna a dispărut.

Dragomir Dante se opreşte la rândul său din orice mişcare, poate din nou din gentileţe, având însă grijă să poruncească înainte, cu o plesnitură arsă peste bot, şi măgăruşului să facă la fel, Stai!, şi animalul înţepeneşte ca fermecat, apoi, fără să arate nimic pe chip, nici mirare, nici dezamăgire, zice doar că nu e chiar un lucru neobişnuit să fugă miresele, s-a mai întâmplat, dar el, dacă s-a hotărât şi s-a pornit cu acest gând, ar dori să o aştepte până se întoarce şi s-o întrebe. Timp are destul, căci acasă nu-l aşteaptă nimeni şi toate le-a lăsat în ordine, ar putea, deci, să stea o vreme aici, la Candida, doar să se găsească o odaie cu chirie pentru el. Păi, spune Remus, nici asta nu prea se poate, fiindcă numai la Rona, în comună, e o pensiune, în sat nu sunt decât casele oamenilor şi niciuna n-are odăi în plus. Afară de, continuă el şi, înainte să-şi dea seama bine ce spune, cuvintele au şi ţâşnit, casa domnişoarei Lareta. Acolo e liber acum.

Nu ştiu dacă se cade, se codeşte Dragomir, iar şovăiala lui nu e prefăcută, căci prea la vedere e brusca roşeaţă care i s-a întins pe faţă şi gât, ba şi pe mâinile cu care îşi strânge însă umbrela, deşi încă plouă pe rupte, ca şi când, în ciuda celor zise, s-ar afla deja pe prag, dacă nu chiar într-una dintre camerele Giovannei. Oh, se repede Remus, învins de sfiala şi bunăcuviința a străinului, de ce nu?, aşa ea ar găsi focul aprins şi poate un ceai cald, nu un pustiu, la întoarcere, să vorbim cu preotul, el ţine cheile. Nici popa, pe care îl vor găsi într-un târziu, după ce s-au udat bine, căci Dragomir şi-a uitat umbrela lângă măgarul legat de una din cele două pompe ale benzinăriei, iar Remus, în grabă, nu şi-a îmbrăcat pelerina, nu va găsi nimic rău în ideea de a sta cineva în casa Giovannei, dacă tot e nelocuită. Doar chiria să fie plătită la timp, cel mai bine pentru trei luni înainte, şi să intre în contul bisericii. Vin sărbătorile, a explicat el, şi i-a întins cheile.

Vestea că un bărbat a venit să ceară mâna dantelăresei, iar acum doarme în patul ei, e drept, singur, s-a întins mai repede decât a apucat măgarul, mutat şi el de la benzinărie în curtea cea încăpătoare, sub şopronul cu lemne, să-şi ronţăie amestecul de tărâţe pe care i l-a adus spre seară binevoitorul vecin Helmuth. Şi iar se aprind spiritele şi se încing vorbele. De ce tocmai pe ea? Şi numai acum, când s-a făcut nevăzută?, Şi cine e de fapt acest bărbat care nu şi-a găsit alt mijloc să vină în peţit decât călare, ca un cavaler din alte vremuri, purtând în loc de suliţă şi coif o umbrelă când închisă, când deschisă, fără să prea ţină seama de ploaie? Iar apoi, iarăşi, aceeaşi întrebare: unde o fi Giovanna şi de ce s-a pornit, ea ştie doar pe ce cărări, în aşa de mare secret? Când vom afla?

Curând, iată, chiar în dimineaţa următoare, însă numai o parte. Străinul numit, după spusele lui, Dragomir Dante, a găsit un anunţ pe pagina de Matrimoniale a ziarului local, el trăgându-se din Baia Sprie, şi, cum toate i s-au arătat foarte promiţătoare, n-a stat mult să cumpănească, a cumpărat un inel şi încă nişte vrăjeli pentru femei, şi-a împachetat câteva lucruri şi a luat calea spre lacul Bodi, după aia a străbătut, pe poteci încurcate, un munte și un deal, iar acum e, cum se vede, aici. Asta, cel puţin, îi povesteşte lui Remus, cel care, de cum s-au crăpat zorii, înainte de a deschide benzinăria, a dat o fugă până la casa cusătoresei, să întrebe cu ce ar mai putea fi de folos, până una-alta cu acest termos cu cafea şi două clătite cu gem. Au fost bune, mulţumeşte Dante, căci le-a şi înghiţit. Apoi, după-amiaza, în faţa pateurilor cu caş şi a pireului de brocoli, cu care îl cinsteşte de data asta Helmuth, mai spune că în anunţ se vorbea despre o femeie nu prea tânără, dar curată în toate purtările şi cu ceva stare, aşezată adică la casa ei, fără alt viciu decât pe acela al brodatului, ceea ce, nu-i aşa?, putea fi citit şi ca o înaltă iscusinţă, dar acum toate s-au cam dat peste cap, fiindcă Giovanna numai aşezată nu e, de vreme ce a plecat. Nu-ţi pierde speranţa, poate se întoarce, îl încurajează Helmuth şi, pentru ca raza de lumină astfel deschisă să se strecoare şi mai convingător în suflet, dar mai întâi în cele ale trupului, scoate la iveală şi deschide şi sticla de bere, chiar dacă e neagră, pe care a ţinut-o până acum la o prudentă fereală. Iar seara, când a venit din nou Remus, aducând cu el, pe lângă brânză, măsline şi fructe, şi două sticle cu vin, la cele spuse deja s-a adăugat şi amănuntul că Dragomir Dante e singur pe lume, casa pe care a moştenit-o de la părinţi nu va trebui, prin urmare, cu nimeni împărţită, decât cu o nevastă la fel ca cea pe care o visează acum numai în făptura Giovannei. Fiindcă, se cuvine să mai spună şi asta, el crede că nu va mai dori până când va muri o altă femeie pe lângă sau în locul acesteia pe care o aşteaptă. Oh, îşi leagănă capul Helmuth, închizându-şi pentru o clipă, cu un suspin, ochii, ceea ce tu povesteşti seamănă cu fiorii amorului, uneori de folos, dar, cel mai adesea, mai degrabă o pacoste. Şi ar fi păcat să-ţi strice viaţa o aşa întâmplare, căci te arăţi om cumsecade, spune, turnând pentru toţi încă un rând din sticla de vin. Noi nu ştim nimic despre Giovanna, nici unde şi nici de ce a plecat, şi nici dacă, să mă ierte Cel de sus pentru gândul nesocotit care nu-mi dă pace de câteva zile, nu cumva, între timp, deja s-a măritat. Dar nu şi-a terminat rochia, sare Remus, amintindu-şi de firul de argint spânzurat ca un şarpe deasupra corsajului, doar am văzut, Şi ce?, Păi, ăsta a fost târgul pe care ea l-a făcut.

Cum Dragomir Dante s-a cam întristat după această discuţie, zilele următoare cei doi musafiri, ce şi-au făcut un obicei din a-i călca seara pragul, aducând fiecare ce prisoseşte în gospodăriile lor, fără să uite sticlele cu bere sau vin, vor fi atenţi să nu mai pomenească nimic despre misterioasa dispariţie. Iar chiriaşul, ca să-şi treacă vremea, să-şi adoarmă temerile sau doar ca să nu stea degeaba, cu ochii în norii din care încă mai curge ploaie, se va apuca de lucru. Ce ar fi să vopsească ferestrele?, chiar dacă, sub atâta umezeală, n-ar fi tocmai timpul potrivit. Dar poate să încerce. Ar avea mai întâi însă nevoie de o rindea, de hârtie de şlefuit, de chit şi ulei de in, apoi de lac, diluant şi pigmenţi, de câteva pensule, iar pentru astea, care se tot adună, s-ar cuveni să nu deranjeze pe nimeni, ci să iasă el însuşi după cumpărături. Şi aşa, târguind şi zăbovind în faţa câte unui raft, a unei tejghele sau a aparatelor de marcat, schimbând odată cu banii mai întâi două-trei vorbe, apoi păreri despre vreme şi sfaturi pentru sănătate, legând după aceea fraze mai îndrăzneţe despre ce au scris gazetele, de la cursul monedei, la ce arată horoscopul, de la aniversări şi morţi, Dumnezeu să-i odihnească, la pariuri sportive, Dragomir îi va cunoaşte cam pe toţi şi se va lăsa şi el cunoscut, devenind, în nici o lună de zile, unul de-al satului.

Între timp ferestrele au fost vopsite, în verde, ca înainte, s-au uns balamalele uşilor care scârţâiau, s-a înlocuit cordonul rupt, care stropea, de la duş, şi s-a schimbat un geam crăpat de la bucătărie, însă Giovanna tot n-a apărut. Poate că acum!, şi un tremur cu limbi de foc sau mii de ace de viespi urcă brusc şi ameţitor din tălpile desculţe spre pântecul şi pieptul dezgolit al bărbatului, căci e dimineaţa devreme când lui Dragomir Dante, care tocmai şi-a scos pijamaua umezită de năduşelile unui somn greu, cu gândul s-o schimbe cu un halat şi să-şi fiarbă cafeaua, i se pare, ba nu i se năzăreşte, ci chiar aşa este, că aude paşi care se apropie de uşă. Şi nu sunt cei târşâiţi ai lui Remus şi nici cei întrerupţi ca de un săltat ai lui Helmuth, ci alţii noi şi necunoscuţi, parcă şovăitori, parcă sfioşi, parcă, totuşi, grăbiţi. Lui Dante aproape i se opreşte inima, a încremenit gol şi speriat în mijlocul încăperii. Cine-i?, şi vocea lui e o lamă ascuţită de cuţit, mai puţin o întrebare, cât un ţipăt înspăimântat poate chiar de propriile-i noduri de răguşeală, de puseul de panică şi bâlbâit vâscos şi întunecat din care a ţâşnit. Cine-i acolo?

Eu, Ieronim din Lechința.

Când uşa se va da în sfârşit de o parte, în prag se va arăta silueta plăpândă a unui bărbat foarte tânăr, mai curând un băiat îmbrăcat într-un fulgarin ponosit, cu nasturii descheiaţi, nici nu-i are, i-au căzut!, şi încălţat în nişte cizme galbene de cauciuc, cu bordura întoarsă. Zâmbeşte fără teamă, iar în ochii lui de un albastru intens trec lumini jucăuşe. Sunt Ieronim, repetă el, fiindcă Dante, cercetându-l, a uitat să-i răspundă sau să-l întrebe altceva, şi am venit, cum v-am spus, din Lechința, pentru anunţ. M-a trimis preotul aici, a zis că pot să mă odihnesc câteva zile. Ce anunţ?, reuşeşte să îngaime Dragomir, deşi se simte mai mult decât năucit, de-a dreptul pălit ca de o grindă căzută din cer sau tavan. Cel cu femeia, cu o croitoreasă care voia să se mărite. Aşa, şuieră primul. Aşa, răspunde, aprinzându-şi încă o veselă scânteie în privire, cel de-al doilea.

Scena se va repeta chiar în următoarea dimineaţă, când bărbaţii care şi-au împărţit camerele, dar şi cănile cu vin, tu vei sta în cea dinspre nord, a hotărât Dante, eu o păstrez pe cea din faţă, vor fi treziţi din somn de un ciocănit hotărât în uşă. Ce-i?, sar amândoi, Cine-i?, Sunt Ciro, din Ruscova, m-a îndrumat spre casa voastră Remus. Pot să-mi trag puţin răsuflarea?, fiindcă am obosit de cât drum am bătut, de mai sus de lacurile sărate, până aici, luând de bune păcălelile unei muieri, se prezintă cel de-al treilea peţitor, tot un domn cam copt de ani, cu piciorul drept mai scurt decât stângul, se vede limpede asta după gheata cu talpă groasă şi toc pe care o poartă, în rest elegant, parfumat şi cu mustaţa tunsă la modă. Iar după el, peste o săptămână, va sosi într-o seară cu cer senin, dar vânt rece, de parcă l-ar fi târât după sine tocmai din Gyula, de peste graniţa cu Ungaria, Lukas, un bărbat cu o căutătură severă în ochii prea mari sub sprâncenele negre şi îmbinate. E, deja, sfârşitul lui noiembrie.

Foarte bine şi plăcut, asta ar răspunde cu toţii dacă ar fi întrebaţi cum a zburat acest timp, căci bărbaţii se înţeleg, iar pricina pentru care au venit la Candida Rece, fiecare de unde l-a purtat soarta, aproape că a fost uitată, nestârnind, deci, nicio ciudă mocnită sau vreo îngrijorare ascunsă. Şi la fel de cu mult folos au trecut săptămânile astea, judecând după toate cele care s-au reparat şi s-au înnoit în casă, de la ferestrele vopsite de Dragomir, la întrerupătoarele de porţelan şi soneria de la poartă montate de Lukas, apărătoarea de tablă zincată peste gardul din fier forjat curăţat de rugină de Ciro, un alt acoperiş, e adevărat că, deocamdată, doar o prelată impermeabilă, deasupra şopronului unde, lângă măgarul care nu face decât să doarmă şi să mănânce, s-au adus şi rânduit lemne de foc, bine uscate. Să se mai adauge încă hornul curăţat lună, sobele lustruite şi chituite acolo unde teracotele au crăpat, covoarele periate, duşumelele frecate cu ceară şi tapetul uns din nou cu lipici şi reîntins în locurile unde s-a dezlipit. Mai sunt şi altele, chiar dacă mai mărunte, ca vesela spălată, oalele care clocotesc, tigăile care sfârâie şi tăvile care se înăbuşe în cele mai ademenitoare miresme, afară, fireşte, de cele ale vinului cu care chiriaşii se mai cinstesc, fiindcă, în ciuda tinereţii sale, Ieronim s-a dovedit a fi un foarte priceput bucătar, iar fripturile cu care ei încalcă postul Crăciunului cer şi puţin Cabernet, un Muscat, de ce nu chiar o viţă mai puţin nobilă de prin părţile Cicârlăului. Apoi, spre mijlocul lui decembrie, Dante şi-a luat de căpăstru animalul, a lipsit câteva ore şi s-a întors cu un brad legat pe spinarea măgăruşului, iar Ieronim a lăsat în grija celorlalţi cratiţa şi a dat fuga, fiind cel mai sprinten, să cumpere globuri, beteală şi lumânări.

În toiul acestor triumfuri şi pregătiri, cu doar două zile înaintea Crăciunului, tot în zori, somnul lui Dragomir Dante va fi iarăşi întrerupt, de data asta însă nu de un ciocănit la uşă, ci de soneria cea nouă pusă la poartă. Nu va mai striga de aceea Cine-i?, căci n-ar avea rost, ci îşi va îmbrăca direct peste pijama paltonul, îşi va trage ghetele pe picioarele goale şi, tremurând din tot corpul, mai puţin acum de emoţie, cât de frig, va ieşi în curte. Abia aici îşi va lansa întrebarea, dar strigătul lui se pierde, acoperit de un zgomot puternic, ca de motor de maşină. Mă numesc Gruia, îşi înalţă şi vocea şi mâinile, dincolo de poartă, în stradă, o mogâldeaţă îmbrăcată în negru, cu cască pe cap. Nu s-a hotărât încă să oprească motocicleta cu ataş pe care stă călare, aşa cum a stat şi el, Dragomir, primul venit în peţite, doar cu două luni mai devreme, pe spinarea unui supus patruped. M-a îndrumat spre casa asta hotelierul din Rona, unde am oprit aseară, fiindcă aici, a zis el, au poposit şi aşteaptă cei care vor să se însoare cu Giovanna. Tot ţinutul ştie. Mă trag din Săpânţa, adaugă piticul de pe motoretă, curmând în sfârşit huruiala motorului. Mă găzduiţi şi pe mine?, nu m-aş bucura prea tare să bat cale întoarsă acum, de sărbători, Păi, ai fi al cincilea, dar mai este loc în casă, numai că va trebui să plăteşti chirie şi să ajuţi la treabă cu ce te pricepi, Ştiu să cânt, spune Gruia.

Asta chiar lipseşte unor petreceri cu vin, precum cele care se ţin mai nou lanţ în casa dispărutei, aşa că proaspătul sosit să-şi ia motocicleta şi s-o gareze sub şopron, lângă măgar şi lemne, iar după ce şi ceilalţi se vor trezi, vor mai vedea unde-şi va putea încropi un culcuş, consimte Dragomir. Până atunci, dacă e obosit, căci vede că nu mai e aşa de tânăr pentru ca urcuşul şerpuit până la Candida Rece să nu-i fi stors din puteri, ar putea aţipi puţin în fotoliul Giovannei din odaia de cusut. Acolo va şi rămâne de altfel, după cum vor hotărî cu toţii la prânz, când el va spune că îi place lumina multă din atelier şi că nu-l deranjează deloc să doarmă pe jos, pe o saltea trasă cât mai aproape de sobă.

Venirea lui Gruia va schimba câteva lucruri în viaţa lor în bine, cântecele făcându-i mai veseli, iar motocicleta cu ataş arătându-se de mare folos la cumpărături. Având cu ce să care acum lucrurile, vor prinde mai întâi curajul, iar apoi obişnuinţa de a târgui şi altele decât cele de imediată şi presantă trebuinţă. Între salamuri, carnea de porc, paste, creveţi, brânză şi măsline, cozonacii cu mac şi cu nucă, se vor strecura astfel o cravată şi o pălărie nouă pentru Ciro, o vestă matlasată pentru Lukas, un ceas cu brăţară elastică pentru Dante. Ieronim ar dori, la rândul său, nişte cizme de piele şi o carte de bucate şi încă una pentru grădinărit, cu multe poze, să le cumpărăm, deci. Iar tu, Gruia?, Eu o mandolină aş vrea.

În ajunul Crăciunului toate astea vor sta sub bradul împodobit, chiar dacă nu în cutii legate sub o cascadă de panglici, ci desfăcute şi încercate. Sunt însă daruri, pentru care Ieronim, fiind cel mai tânăr, nu se va ruşina să lăcrimeze, cum aproape e gata să facă şi Gruia, atunci când va găsi sub pom, peste mandolina pe care el însuşi a ales-o, şi o muzicuţă, cadoul surpriză al celorlalţi. Mai aşteaptă să fie despachetate un fular pentru Helmuth şi o instalaţie de beculeţe cu neon pentru benzinăria lui Remus, ca să se vadă şi noaptea, de departe. Poate, cine ştie, mai vine cineva, râde acum, după ce şi-a şters ochii, Ieronim.

N-au uitat nici de măgăruş, căruia i-au schimbat ligheanul vechi în care i-au turnat până acum tărâţele, cu o găleată nouă, nichelată. Şi, desigur, darurile pentru Giovanna, chiar dacă s-au gândit tot mai puţin în ultimul timp la ea. Cei cinci se înţeleg prea bine, casa e încăpătoare, reparată, curată şi plină cu de toate, ca să nu se simtă fericiţi, e mult, oare, să spună asta?, şi fără prezenţa ei. Care, dacă ar recunoaşte până la capăt, mai degrabă i-ar încurca şi sigur le-ar strica pacea căminului, cuibul de aur. Totuşi, căci aşa se cuvine ca buni chiriaşi ce sunt, i-au cumpărat şi ei nişte mărgele, o oglindă măritoare (e cea mai potrivită pentru fardat şi pensat, i-a sfătuit vânzătoarea), o trusă de manichiură, câteva mosoare cu aţă de mătase şi un set de batiste. Oh, astea nu!, a sărit Helmuth când le-a văzut, fiindcă, dacă s-ar întoarce, ar fi mai bine ca ea să nu se mai apuce de cusut şi să nu-şi termine rochia, vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă, venindu-i chef să se mărite, l-ar alege pe unul dintre voi şi ceilalţi ar trebui să plece? Cât despre batiste se ştie că sunt semn de despărţire, de ce să momim destinul în cele întunecate şi încă într-o mare sărbătoare, chiar dacă nu suntem superstiţioşi? Aşa că aţele, care i-ar fi de folos lui Ieronim în bucătărie, putând să coasă cu ele puiul umplut, în loc să-l înţepe cu scobitori, şi batistuţele din damasc, care ar înlocui şervetele de hârtie înnodate la gâtul sticlelor de vin, îşi vor muta locul de sub brad într-un sertar.

Iar acum să se scoată din cuptor friptura rumenită, să se aprindă artificiile, să se destupe sticlele, să-şi înalţe sunetele mandolina. Şi Domnul să le dea tuturor sănătate şi la fel de mult bine ca în această sărbătoare şi cele două-trei luni de când s-au întâlnit, iar pe Giovanna s-o călăuzească pe drumul ei, s-o uşureze de orice apăsări şi s-o poarte, după dorinţa ei de la început şi a lor din această clipă, cât mai departe, spre alte insule de lumină. Noi, aici, suntem fericiţi.

Staţi, chicoteşte Ieronim, mai lipseşte ceva, Ce?, Nu ştiu de ce mi-a venit asta în gând, explică el, chipul lui de copil schimbându-se însă dintr-odată şi devenind grav, ca şi când vorbele pe care tocmai le rosteşte n-au ţâşnit dintr-o joacă, ci din adâncurile unei peşteri pustii sau din timpuri străvechi, de însingurare, întuneric şi lipsă. Noi toţi avem un nume şi încă cu tâlc, continuă el, al meu înseamnă, poate că ştiţi, chiar asta, „nume binecuvântat”, de ce, deci, când strigăm măgăruşul din şopron, în loc doar să-l fluierăm, să nu-i spunem şi lui într-un fel?, Vrei cumva să botezăm animalul?, izbucnesc hohotele celorlalţi. Da, asta vreau, cere băiatul, cu o voce şi ea alta, care seamănă deja cu o poruncă. Bărbaţii se opresc din râs, încremenind fiecare, aşa cum i-au găsit aceste cuvinte: Dante cu furculiţa în aer, Gruia cu mâna la frunte, Ciro cu piciorul cel scurt ridicat spre genunchiul stâng şi cu paharul la buze, Lukas cu cubul de zahăr deasupra ceştii de cafea, Helmuth cu grimasa unui sughiţ neaşteptat întinsă pe faţă. Ai băut, Ieronim, Sunt treaz, răspunde el.

Bine atunci, şi cum ai vrea să-l numeşti?, Nu m-am gândit, să aleagă Dragomir, căci al lui e, Dar eu n-am făcut niciodată asta, n-am dat nume pisicilor, câinilor ori găinilor şi nici acestui măgar, Fă-o acum, insistă băiatul, aproape în şoaptă, dar cu ochii albaştri aprinşi de o flacără ciudată, cum ei n-au mai văzut. Atunci, se bâlbâie Dante, căutând speriat în jur şi tot în aceeaşi clipă, printre amintiri, poţi să-i spui Robert, după numele bunicului meu, Grozav!, acceptă Ieronim, şi un zâmbet cald şterge încordarea dinainte şi risipeşte în cele patru zări nisipurile grotei neliniştite, refăcându-i şi chipul de copil.

Se vor ridica şi ciocni apoi din nou paharele, iar mandolina şi muzicuţa vor termina de curăţat orice urmă de tulburare din acest loc. Fiindcă noi, s-o mai spunem încă o dată, suntem fericiţi.

Da, aşa e, doar că mie iarăşi îmi vine în minte o întrebare, murmură băiatul, înainte de a se prăbuşi în somn, De ce Gruia, ultimul sosit dintre noi, vine tocmai din Săpânța, dintr-un sat clădit pe nisipuri? şi ce caută praful şi pulberea în vârful muntelui, unde ar trebui să fie doar pădure şi iarbă verde? Nu l-a mai auzit însă nimeni, fiindcă, ameţiţi de vin şi atâta desfătare, ceilalţi s-au mutat cu ceea ce a mai rămas, încă două sticle de vin şi câteva de bere, în şopron, acolo unde ar putea să cinstească pentru proaspătul botez şi măgarul. Chiar!, ce-ar fi să bea şi el, Robert, puţin?, sughiţă din nou Helmuth. Să bea, dar nu din sticla mea, se apără şi Ciro şi Lukas şi Gruia. Să-i dea Dragomir, cel care i-a pus şi numele.

Clătinându-se, Dante consimte, deşi e nehotărât. Atinge de aceea uşor, doar cu două degete, botul umed al animalului, care se trage însă înapoi. Poate că simte dospeala acră din răsuflarea bărbaţilor şi nările lui o resping, ori nu e de vină pentru această bruscă nărăvire, el fiind până acum în toate docil, decât pricina mai de înţeles că s-a ospătat prea bine cu fân proaspăt şi coceni de porumb aseară şi s-a adăpat după cât i-a cerut stomacul sătul şi nu ar mai dori nimic altceva acum decât să mai doarmă. Dacă nu o altă lume îl cheamă deja. Ba nu, să mai stea, să asculte cât noi ne jucăm şi să bea şi el!, strigă Ciro, în timp ce Lukas îi ţine isonul cu bătăi iuţi ale palmelor, iar Gruia face la fel, accelerând ritmul cu o tot mai dezlănţuită zvâcneală a picioarelor. S-a pornit, iată, să danseze!, hohoteşte Dragomir, apucând iarăşi botul măgarului, acum însă ferm, şi silindu-l să se deschidă. Toarnă-i!, ţipă el peste vacarmul de plesnituri, tropăieli şi pocnete. Ceea ce Gruia, cel mai scund dintre ei, cel care nu trebuie să se aplece prea mult ca să împlinească treaba, şi face. Deşartă în gura căscată cu forţa aproape o jumătate din sticla cu bere, şi apoi, nemulţumit că atâta spumă s-a împrăştiat de prisos, îi varsă pe gât şi restul care a mai rămas. Aşa, spune el ostenit. Ba nu, se supără Lukas, numai atât nu e botez, să bea şi vin, ca sărbătoarea să meargă până la capăt. Renunţi la porţia ta pentru plăcerea lui?, Da!
Nu se mai ştie după asta ale cui au fost picioarele care s-au împleticit şi mâinile care unele au ţinut şi altele au turnat, amestecând vinul cu berea, fără să se mai poată opri. Încă şi încă. Doar când, zvâcnind scurt din copitele din spate, măgarul a căscat ochii mari spre ei, ca într-o mirare, în timp ce trupul i s-a cutremurat de un spasm, stomacul de un râgâit, pieptul de un horcăit, iar gâtul de o cascadă de spume roşii, care s-au prelins de pe bot şi gura înţepenită pe pământul pe care s-a prăbuşit învins, numai şi numai atunci toate astea au încetat. Odată cu răsuflarea lui care s-a stins, cu viaţa lui care s-a dus.

Tot atunci s-a sfârşit şi sărbătoarea Ajunului, fiindcă la Candida Rece s-au ivit, cenuşii, strecuraţi ca prin nisip, zorii.