Mihók Tamás

Mihók Tamás (21.08.1991, Oradea) este poet bilingv și traducător literar. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Oradea. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. În prezent este doctorand la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș. A publicat eseuri și poezii în majoritatea revistelor literare din țară. Redactor al revistei literare Poesis internațional și redactor de carte la editura Cartea Românească. Colaborează constant cu revistele Várad, Versum, Szőrös Kő (hu), respectiv Familia (ro). Autor a patru volume de poezii: Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017) și cuticulum vitae (2017) – ultimul în limba maghiară. Câștigător al premiului De-aș avea… (Familia, 2014) și al premiului Kinde Annamária (Várad, 2017). A tradus în limba maghiară cărțile: Zidul de mătase de Constantin Virgil Bănescu, 4 A.M. Cantosuri domestice de Radu Vancu și o antologie de poeți români tineri (A kétezres nemzedék. Kortárs román költészet), iar în limba română volumele de poeme Când te strici de Krusovszky Dénes (2017) și O mie de tentacule și-o frânghie de Balázs F. Attila. Membru al grupării literare „Élő Várad”, al Uniunii Scriitorilor Maghiari Tineri (FISZ), de asemenea fondator și membru organizator al seratelor Cenaclului R&R.

Poeme inedite din ^malsezon (volum în pregătire)

az új évad a közeledés majd az átfedés
évada lesz,

a diszkóvá átalakított víztoronyban
okozott pogo zúzódásoké
és
az apró képernyőn villogó kiégett sarkoké.

ósdi betűtípusok kik agyamban
motoszkáltok,
mindez maradjon köztünk –

aki a fülzúgást befecskendezte,
ő a hibás,
aki a szédülést megcsavarta,
ő.

az elmélyedés kiküszöböli a felemelkedést,
jogos.

az utolsó lehellettel
témát váltani,
ez az igazi barátság.

az orvosi diagnózisommal összevetettem
a reggeli hangodat,

most azt mondom, végezze mindenki
a maga dolgát.

ósdi betűtípusok kik agyamban
motoszkáltok,
mindez maradjon köztünk.

gyengeség, bántalom –
az újlatin nyelvek előidézik
az átfedést.

az elektromos cigik LED-je a tesztoszteronról,
majd meglátjuk.

Prohibiție

Walt gonea cu o sută zece pe-o lapoviță furibundă.
Concertul urma să-nceapă în mai puțin de-o oră și încă nu trecuserăm vama.

Tot drumul spre Debrețin, Osuna, chipul tău pe bancheta din spate
suporta jocul de umbre al fulgilor năprasnici.

C-o zi în urmă te vopsiseși roșcată, iar acum aveai și pistrui –
mici dansatori deconcertându-mă sub globul disco al iernii.

Casetofonul nu era pornit. Mi-am amintit de-un poem al lui David Berman
în traducerea Alexandrei Turcu și ți-am citat din el aproximativ:

«Nu mai știu de ce i-am spus că un batalion de îngeri
au fost împușcați și că, lovind pământul, s-au dizolvat.»

Ronțăiai dintr-un stix. Walt a oprit să alimenteze. Te-ai dus la toaletă,
iar eu mi-am aprins o țigară cu gândul la Fight Club,

la cum e să aștepți zile în șir, nemâncat, în fața unei porți,
doar pentru că singur nu poți deveni bărbat în adevăratul sens al cuvântului.

Când ai tras apa, m-am îndepărtat cu tact vreo trei pași de bordură.
Vrei? Și ți-am întins ochelarii mei funky cu care voiam să te dau pe spate a doua zi, în bar.

La vamă, Walt a coborât geamul și ne-a cerut buletinele, iar eu i le-am întins suprapuse,
fără să trag cu ochiul la adresa ta și-al doilea prenume – le știam dinainte.

La concert a fost OK, ne-am bătut cu pogoiștii. Era de-a dreptul christic cum
sudoarea curgea de pe ei gârlă, apoi sângele. P’ormă ne-am retras la niște muffins.

În afară de Walt, eram băuți cu toții și, în drum spre casă, de-abia am găsit
direcția în care se iese din oraș. Tot pe bancheta din spate am nimerit,

tot lângă tine, și-am simulat, gradual, că adorm. Te-ai simțit safe și ai pus și tu
pleoapă peste pleoapă. În scurt timp, respirațiile ni s-au sincronizat.

Când m-am redeșteptat să te admir, am păstrat această cadență,
lăsându-te să crezi că am rămas acolo, cu tine, în adâncuri.

Mi-era un pic jenă să mă gândesc de ce ai ales să te ghemuiești taman către portieră,
cu spatele la mine. Nu-i decât o înclinare a corpului, mi-am zis apoi, mare scofală.

Și nu știu de ce n-am continuat povestea cu îngerii împușcați, Osuna,
de parcă mi-ar fi confiscat-o la vamă. Mai ales că norii înghețați se mutaseră

undeva între Tisa și Dunăre. Ochii tăi au refuzat R.E.M.-ul, ștergătoarele de parbriz –
culcate. Azi cred că femeia lui Walt și-a înfipt unghiile până în carnea pogoiștilor,

mamă-mamă. Dar dacă s-ar fi deschis portiera în timp ce dormeai?
Și dacă, lovind pământul, corpul tău ar fi dizolvat fleașca de pe drum?
 
 
Look back in spleen

E iarnă de-am obosit. Sunt, cum a spus cineva,
o gleznă tăiată din kill bill.

Corpul meu se va târî afară din ateneu,
corpul meu îmi va supraviețui –

Ce episod? Ce sezon?
Am auzit chefliii întrebându-se pe balcon,

aș vrea: să mă port frumos,
în timp ce halca de carne îmi dezertează în plin măcel

și, ca de niște conserve golite,
să mă descotorosesc de fandoseala asta.

(În curând utilitatea te va închide
ca o paranteză – tu continuă să fermentezi)

Fixez cu privirea mizeria de pe geam,
astă iarnă a-nghețat coliva de la parastasul lui bunu

și-am dat-o cu lac, iar astăzi
e pârtie de schi pentru gândacii de bucătărie.

Ce episod? Ce sezon? Am obosit.
Pe lateral, gluga de fâș îmi joacă acufene spiralate.

Pentru toate mașinile ce-au virat la câțiva centimetri în spatele meu
și pentru treningul Umei Thurman,

pentru romanticii care cred că rotula iubitei e ascunziș al greierilor
și pentru cei al căror ultim dram de conștiință e depozitat între palmele mamei,

pentru moșul octogenar ce alerga pe Traian Moșoiu cu un capac de sicriu deasupra capului, spărgându-se de râs
și pentru metropolele mlăștinoase în care consumerismul și rata mortalității fac casă bună,

pentru tovarășii de băutură, cărora, deși cu ochi de VAR1, nu li-i jenă să-și plângă de milă
și pentru cei care-și taie calea visând în continuare:

umbrele marilor conducători sunt extrase din lichidul amniotic cu seringa.
Un singur cadru per episod, sezon rece, de-ajuns pentru adevăr. E iarnă de-am obosit.

Traumatologie

Osuna n-a venit
și tot bând la beri cu Walt sub Vultur,
i-am povestit de gropile subliminale,
că aparent toți ni le forăm dinadins,
ca pe urmă să putem iubi nebunește.
El a numit asta factor de intervenție suprem
și epiglotă pe care o gâtuim, zicea,
de bunăvoie.

„Arată-mi tu un singur individ
cu părinți nedivorțați,
fără traume sexuale sau de public shaming,
un individ cu cazierul curat și care iubind,
luminează ca o supernovă.
Nu există.”

Apoi i-am povestit de gropile mele subliminale,
cum s-au crăpat pe-un câmp înzăpezit
și devastat o singură dată, de ajuns.

Se lumina de ziuă, localul se golea treptat.
Walt mi-a pus o sumedenie de întrebări de-a lungul nopții,
avea multe nedumeriri cu privire la cei ce trec prin foc și prin apă.

Nu sunt genul care să vorbească enorm,
și totuși, abia după patru nefiltrate
aveam să-mi mușc limba.

Nu mi-a convenit că Walt m-a zvârlit între doi poli,
știam că e-o întrebare capcană
când m-a rugat să-i dau un răspuns fulger:
„Deci suntem norocoși, au ba?”
Pe urmă m-am împăcat cu ideea
și i-am făcut un gest să aștepte.
M-am dus la baie.

Am revenit pe soundcheckul celor de la Son Lux,
concertau prin Seychelles,
și-un jaguar i-a luat fața unui pinguin pe ecran,
intrând în prim-plan.

„E indiferent, Walt, doar să le percepi.
Și să te bucuri că te-au surprins.
Observația face glastre
din gropile subliminale,
din cerul de iarnă – șifonier.

Osuna. Eu așa vreau s-o găsesc,
cu vocea ridicată-n văzduh
ca pe-un vas de lut.”

Am căzut de acord și am plătit nota.
Norii se adunau într-un cumulonimbus perfect
și n-aveam nici cea mai vagă idee câte mile ne despart de adevăr.
Tot drumul am tăcut, gândindu-ne la jaguar,
la cum a reușit să-i ia fața pinguinului,
la ce căutau împreună
și, mă rog, în ce univers.