Diana Geacăr
Diana Geacăr este scriitor și traducător. Scrie poezie, proză scurtă și literatură pentru copii. A publicat trei volume de poezie: bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Editura Vinea, 2005, Premiul Național Mihai Eminescu pentru debut), Frumusețea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu) și Dar noi suntem oameni obișnuiți (Editura Cartea Românească, 2017). A tradus cărți din limbile engleză și franceză și, din limba engleză, poezie pentru revista online Crevice și pentru antologia de poezie internațională contemporană Portrete de frontieră/ GrenzPortraits (Klak Verlag, Berlin, 2017), coordonată de Rodica Draghincescu. Trăiește în Târgoviște.
© fotografie: arhiva autoarei
Minte turbată, zâmbet de fată
E corpul meu din altă dimensiune, sau tu
ai o mână nesigură, Doamne? Merg înainte
ba cu pieptul, ba cu burta, ba cu capul lipsit
de judecată. Acolo mă duci? Foarte bine.
Deschide gura, ca să ies din tine.
Corpul meu, clopoţel de vânt, trezește încântare
paznicului de la supermarket. V-aș ajuta
în mai multe feluri, îmi spune, dar eu
nu știu decât unul, Doamne, așa că îl pun să-mi
cântărească legumele. Cine i-a pus
să aibă un aparat la care oamenii
cu îngeri nu se pricep? Nu i-am spus că
mai devreme mergea, dar am tras prea tare
de etichetă când ieșea. Eu pufnesc uitându-mă la
ceas, el face ochii mari și pleacă după căpetenia
magazinului. Cu coada ochiului, văd un câine
mare şi negru, cu ochi galbeni, apropiindu-se cu botul
în spume. Când mă întorc spre el, dispare.
Poate că s-a speriat de mine, îmi zic.
Adevăratul monstru e omul responsabil.
Ce strigi la mine când ţi-e bine
Adonai, ce nume frumos. Pot să-ţi spun aşa?
Adonai, eu sunt cu mintea
îmbibată în soluţie antimucegai. Tu eşti răbdător
ca ploaia. Trăiesc pe timp împrumutat cu groază
că, atunci când o să te prinzi, o să mă pui
să plătesc şi din urmă. N-am mai ieşit din casă
de câteva zile, dar, oricum, când e să plec
undeva, vine îngerul Anxietatea și-mi spune:
„N-are rost. Până ajungi cu corpul acolo, faci deja
cale întoarsă cu mintea.” Dar acum chiar nu e
vina mea. Tu ai venit cu viscolul ăsta. E bine
că știu să tund, să fac supe și oameni
de plastilină cu nasul mare – aș putea
fi eu – sau cu fundul mare – nu, nu sunt eu –,
după cum îmi dictează copilul. Dar cum să adorm
acum, când aud îngerul bocănind? E aragazul
oprit? Dar chiuveta? E ușa încuiată? Nu
contează că le-am mai verificat de zece ori.
Apoi mă întorc în pat, culc îngerul lângă mine,
îl cuprind cu brațul, în poziție de alăptare,
închid ochii și coborâm împreună
trepte alunecoase, mucegăite, în spirală, tot mai jos,
pe sub o boltă din care picură apă clocită. Ce-am făcut
astăzi greșit? Cui trebuie să-i cerem mâine iertare?