Carmen-Francesca Banciu

© Marijuana Gheorghiu

Manual de întrebări
(fragment)

Volumul Manual de întrebări a apărut la Editura Tracus Arte, 2019

Domnii mei, bună seara. Dar de ce mă priviţi aşa insistent şi straniu. Ori nu vă place cocoaşa
mea? Ori socotiţi nedemn să staţi la taclale cu un biet clovn.
Plecaţi! Dar de ce plecaţi. N-am nimic. Nu sunt nebun. Sunt doar singur în noaptea asta de
primăvară. Şi abia am scăpat de la circ.
Nu vreţi să mergem la o bere? Ce minunată e noaptea. Dar ce vă sperie. Doamne! Tichia. Ori
costumul meu. De ce tăceţi? Dumneata, domnule. Dumneata cu cravată neagră. De ce ai pălit şi
tremuri. Clovnii sunt oamenii cei mai blajini. Ori nu mă crezi. Şi dumneata, domnule. Zâmbeşti
ironic. Îţi stă pe limbă să-mi spui să mă car. Îţi vine să scuipi. Dar îţi lipseşte ceva. Şi anume
curajul. Domnule. Unde mai pui că şi eu sunt un om la fel de demn ca şi imaculata dumitale
cămaşă.
Ce noapte minunată, domnii mei. Numele meu este Filutek. Teofil Filutek. În circ mi se
spune însă Pepe. Nu mă întrebaţi de unde. Ştiţi bine că nu toate lucrurile de pe lume au o
logică. La fel ca şi geanta dumneavoastră de diplomat. Vi se potriveşte la fel de bine ca un
clopot. Remarcaţi. N-am spus talangă.
Aţi amuţit! Ce noapte minunată de mai. Vreţi să ne jucăm de-a porumbelul. De-a oul. De-a
găinuşa. De-a năframele. De-a… Nu! Nu vreţi. Ce păcat. Nu. Nu plecaţi. Vă rog. Nu sunt nebun.
Sunt doar singur. Spectacolul s-a terminat. Ce parfum minunat se ridică din castani. Eu n-am pe
nimeni, domnilor. Auziţi cum mestecă vântul frunzele? Cum le ciocneşte una de alta? Nu
plecaţi. Haideţi să încercăm. Iarăşi tăceţi. Măcar înjuraţi-mă. Ştiu. Sunteţi persoane respectabile.
Nu vă strânge nasturele de la gât? Descheiaţi-vă cămaşa. Dezmorţiţi-vă feţele. Aţi înţepenit
de atâta rigoare. Destindeţi-vă muşchii. Ciuliţi-vă urechile. Umflaţi-vă nările. Ascultaţi cum
curge vântul. Simţiţi cum unduieşte parfumul de castani. Vedeţi ce limpede e cerul. Cum sclipesc
stelele. Deschideţi ochii, domnii mei. Sunt puţine nopţi ca aceasta. N-o pierdeţi. Spre
binele sufletului. Primăvara totul e curat. Şi începe de la început. Suntem nou-născuţi, domnilor.
Profitaţi de asta. Începeţi o viaţă nouă. Nu pierdeţi ocazia. Numai azi e primăvară.
Iarăşi tăceţi. Nu vreţi să încercăm totuşi. Domnule. Dă-mi pălăria dumitale. Şi dumneata de
acolo, bastonul. Abracadabra şistupetec pe colopaludolo ouleu ouleu. Abrrrrrracabrabra.
Uuuuuuuuuu.
Puneţi, vă rog, pălăria pe cap, domnule. Abracadabra şistu… Cotcotcotcodac. Cotcotcodac.
Puicuţa, domnilor. Ia priviţi, puicuţa pe capul domnului. Priviţi, vă rog. A şi ouat. O, dar ce
păcat. V-a căzut oul pe haină. Ce rău îmi pare. Poate pot să vă ajut. Ah, ce noapte minunată.
Desigur că pot să vă ajut. Într-o clipă, nu-i aşa. Nu…! Nu vreţi… Cum? Plecaţi? Cum, de data
asta plecaţi de-adevăratelea? Ce păcat! Nu vreţi să mergem la o bere. Nu-mi mulţumiţi. Sunt
atât de singur. Ce noapte minunată. O singură dată e primăvară. Zgomot molcom de frunze şi
freamătă aerul.
Au plecat. Şi afară-i primăvară. Ar trebui să te plimbi fericit. Cum. Fericit. Că simţi cum se
dilată aerul. În fiecare noapte mai mult. Noaptea asta aduce cu duminica unui celibatar.
Singurătatea iese la suprafaţă. Ca uleiul din candelă.
Parcă se adună cerul. Doamne. Şi stelele se grămădesc una în alta. Mă duşmănesc. Şi mă
ameninţă. Frunzele sunt nişte pumnale. Toate îndreptate înspre mine. Nici frunzele nu mă iartă
că sunt singur. Ce noapte. Străzi. Trotuare. Tramvaie. Troleibuze. Maşini. Oameni. Oameni
înlănţuiţi. Nu ştiu unde să mă ascund? Într-adevăr, mă învinuiesc toate. Şi într-atât sunt de
singur.
Noapte afurisită. Cu capul în palme, îmi vine să urlu. Să alerg. Cu voluptatea disperării.
Günar ticăie acasă şi mestecă timpul. Limbile lui nu se satură niciodată. Şi totuşi. Günar e
prietenul meu. Am şi eu un prieten. În afară de timp. Nu e el timpul. Vă rog să mă credeţi. Vă
înşelaţi. Timpul e complet în afara lui. Fiindcă eu pot să-l opresc. Pe Günar. Să-l sparg. Să-l
stric.
Voluptatea alergătorului. De parcă tristeţea e mai înceată. Şi pot s-o păcălesc. Dacă dau colţul.
Prostii. Totul e să alergi. Neîncotro. Adică Niciîncotro. După toate celelalte dicţionare.
Frumuseţea. Oho. Tristă. Noapte de mai. Ca o duminică de celibatar.
Şi sufletul când să mi-l trag. Filutek. Stai o clipă. Astâmpără-te. Astâmpără-ţi teama. De
cine naiba-ţi închipui că fugi. Ud de sudoare.
Uite-ţi Orologiul. Care orologiu? Casa aia veche înaltă şi îngustă; îi lipsesc numai rotiţele s-o
pornească la drum. Drumul timpului.
Şi are coloane mici de orologiu. Ferestre ogive.
Dantele din fier forjat.
Nu mai sta pe gard, Filutek. Şi lasă scara interioară. Ce dacă te-ai îndrăgostit de o casă.
Pardon. Orologiu. Crezi că şi ăsta ţi-e prieten. Găseşte-ţi alţii. Adevăraţi.

Nu te apropia de gard. Nu vezi că ţi se lungeşte umbra de diavol în stradă. Ce dracu’ faci cu
tichia aia în cap. Te sperie de unul singur. De tine însuţi se spune. Ai două coarne. Hai, râzi,
paiaţă. Şi vino-ţi în fire. Eşti plin de smacuri şi ciudăţenii.
Prin fereastră o uşoară lumină. De becuri-lumânări. Aruncă o lumină stranie peste scara
interioară. Peste biblioteca sculptată. Mai ales peste tablourile puţin fantaste. De aici din stradă.
Căţărat pe suportul de ciment al gardului. Nu prea văd multe. Dar mă uit în fiecare seară.
Puterea obişnuinţei, dragule.
Omul care trece îl priveşte pe Filutek cu consternare. Mormăie. Bătrân. Adus de spate. Abia îşi
stăpâneşte Filutek impulsul. Stai pentru mine. Nu. Nu pleca. Ce importanţă are. Omul a trecut.
Tot consternat. Eu sunt clovn. Singur. Singur. Cerşetor de vorbe. Bună seara. Ar fi vrut să-i
răspundă. Doar atât. Bună seara. Sunt un clovn. Poate înţelegeţi. Un clovn.
Ci lasă-te de prostii, Filutek. Chestia asta cu comunicarea e cam trecută. O tâmpenie. Zici.
Imposibilitate de comunicare. S-a dus. Nu ţii minte. Ţi-au mai spus-o, de altfel, şi alţii. Ori te
crezi mai deştept. Ţi-au spus. Nu se mai admite nici măcar în poezie. Puah!
Hai, bătrâne, să mergem. Descaţără-te de gardul ăsta.
Că se crapă acuşi de ziuă.
Şi pleacă târându-şi paşii. Ceva din camera aia miroase a copilărie. Copilăria cui? Prin
fereastra noastră se vedea o lampă cu petrol. Iar mama învăţa ruseşte. Şi n-aveam nici farfurii.
Iar patul era de la colectiv. Ce prostii vorbeşti. Filutek. Chiar aşa e. Şi eu de-abia eram. În timp
ce tata se ocupa cu colectivizarea. Iar mama zicea încet. S-or termina şi astea. Du-te de adă apă.
Cred că a-ngheţat cişmeaua. Pleci şi n-avem lemne. Preşedintele zice că-n primăvară începem
electrificarea. Şi la noi.
Ce ţi-a venit să îndrugi chestiile astea de roman paşoptist. Nu le gustă nimeni. Şi ce dacă. S-a
făcut şcoală nouă acolo. Tu ai ajuns la circ. Eu am ajuns la circ. Tot într-o noapte. Fac tumbe,
dar nu mă dezic de nimic. Fiecare face lumină cum poate.
Fie cum vrei tu. Dar saltă-ţi cocoaşa şi haide odată. Femeia care vine o să te ia drept bărbat.
Bărbatul care a trecut te-o fi luat drept femeie. Ce-ai de gând cu cocoaşa asta ca nişte sâni de
fecioară.
Potrivit de înalt şi suplu. Ce importanţă are restul? Figură nesigură de adolescent. Intrigă. În
urâţenia lui atrăgătoare. Asta se ştie. Atrage. Cast. Filutek este cast. De fapt, între două vârste.
Nu concepe dragostea trupească. Ba da. Ba nu. O concepe. Nu o percepe. Ce tot îndrugi acolo.
N-o percepe cu trupul. Decât poate ca pe-o perfecţionare a iubirii. Huo. Afară. Ce perfecţionare.
Ce iubire. Aşa ceva nici nu există. O tâmpenie inventată de tine. De Filutek. Şi cum îţi
spuneam. Figură nesigură de adolescent. Femeile au sentimente foarte. Controversate, vrei să
zici. Parcă. Dulcineele lui vor să-i fie toate. Mame, taţi şi hoţi. De suflet. Şi Filutek? Dacă vrei
să ştii. I se fâlfâie. S-o crezi tu. Suferă. Ar vrea să vibreze. Cum să nu vrei? Şi Filutek îşi aduce
brusc aminte în timp ce conversează. Nu-se-ştie-cine cu Nu-se-ştie-cine, de lipitoarea care i se
prinsese de trup într-o vară.
Apetitul sexual trebuie înlăturat prin educaţie. Prin autosugestie. Ăsta-i ultimul pensée cretin
al lui Filutek. Bietul meu naiv. La nuit toate pisicile ,,e gri”. Bagă la cap asta. Că oameni
suntem. Şi supuşi erorilor. Eroarea e una şi compromisul alta. Zise marele gânditor şi mai luă o
gură de asfalt. Să nu ne minţim pe noi înşine. Aşa e corect. Vrei să mă asculţi o clipă. Ori îţi
închipui că suntem grozavi, noi ăştia. Cum ne trâmbiţăm superiorităţile şi sentimentele. Cum ne
mai mândrim cu ele. Dar animalele nu au memorie. Aşa că n-au ce uita. Ce prostie să crezi că
geamătul pisicilor este trivial. Bagă la cap. Nimic natural nu e vulgar. Stimabile. Aşa că nu-mi
mai umbla cu cioara vopsită.
Neisprăvitule. Pisicile. Ce-ai cu ele. Au instinct de conservare. Strict periodic. Oamenii au
necesităţi. Abătându-se de la orice calendar al naturii. Ne pierdem calităţile naturale. Atâta. Şi
nu mai înţelegem nimic din taina naturii. Mai bine du-te şi ia meditaţii de la boşimani ori mai
ştiu eu ce stirpe de animale. Ăştia au ritualuri. Înainte de împreunare.
N-ai priceput nimic. Dă-mi voie să-ţi întrerup acest discurs inutil. Şi nu mă mai acuza atâta.
Castitatea e sinceritate. N-ai priceput. Ţi-am zis. Sinceritate. Pentru că, drace, nu poţi pretinde
oricui să aibă forţă. Generozitate. Ori necesitate lăuntrică de a iubi. Castitatea este pentru mine
un comportament cu reacţii sincere. Pe măsura fiecăruia.
Cine să te priceapă şi pe tine, Filutek. Am tot timpul senzaţia că nu ştii ce vrei. Şi te
contrazici.

Psst. Ţine-ţi gura. Am ajuns acasă. Şi nu-ţi mai târşâi picioarele. Ce naiba. Nu ştii că
hârburile tale de mătuşi îşi clocesc insomniile pe la ferestre.
Să păşim încet dară. Şi nu mai scârţâi uşa. Pericol. S-a mişcat perdeaua. S-a aprins lumina.