Monica Manolachi

 
 
 
 
Monica Manolachi s-a născut în 1976 în Galați și locuiește în București. A publicat trei volume de poezie: Uniți punctele / Joining the Dots (PIM, 2016), Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012) și Trandafiri (Lumen, 2007). Studiul Performative identities in contemporary Caribbean British poetry (Ars Docendi, 2017) face parte din activitatea sa de cercetare literară și culturală. A realizat numeroase traduceri printre care Antologie de poezie din Caraibe (Rafet, 2017). Predă limba engleză la Universitatea din București din anul 2005.

Literatura caraibă este o literatură a intersecțiilor

interviu de Andra Rotaru
 
 
În 2016 a apărut Antologie de poezie din Caraibe, în urma participării la concursul de creație literară Titel Constantinescu, unde a primit premiul pentru traducere Dumitru Crăciun. Ce a însemnat pentru tine?

De câțiva ani publicam traduceri din creația unor autori caraibi anglofoni în revista online EgoPhobia. Le mulțumesc pe această cale editorilor, care au fost de acord să existe o rubrică pentru aceste texte, EgoRainbow, la care contribui în continuare. Anul trecut mi-am spus că aș vrea să le văd într-un volum, așa că le-am strâns într-un fișier, am adăugat altele și le-am trimis la concursul de la Râmnicu Sărat. Generozitatea juriului a însemnat oameni cu mintea deschisă, sensibili la poezia provenită din alte zone geografice, dar și faptul că orele petrecute în căutarea cuvintelor potrivite nu trec în zadar.
 
 
Cum ai descrie poezia autorilor originari din zona Caraibelor?

În Caraibe se vorbesc mai multe limbi: engleză, spaniolă, franceză, olandeză, dar și dialecte creole, pidgin ori patwa, apărute de-a lungul secolelor, prin îmbinarea cu limbi amerindiene, africane și asiatice. În poezia anglofonă răzbat toate aceste influențe, ceea ce i-a determinat pe lingviști să adopte termenul de „continuum creol“. Potrivit lui Bill Ashcroft, acesta reprezintă un comportament lingvistic flexibil care le permite autorilor să-și poziționeze discursul, stilul de a vorbi, între engleza standard și diverse dialecte, în funcție de mesajul pe care vor să-l transmită și de publicul pe care îl au în vedere.

Din punct de vedere geocultural, avem de-a face cu o poezie ivită la intersecția unor falii majore (europeană, africană, americană și asiatică), deci are o natură de esență sincretică. Istoria și memoria culturală a Caraibelor sunt puternic marcate de dislocare, conflicte și migrație („acasă e mereu în altă parte“, scrie Fred D’Aguiar), dar și de hibriditate etno-rasială, teme dezvoltate pe fondul unui lexic ancorat atât în configurația tropicală și arhipelagică a zonei, cât și în literaturile occidentale. Însă cea mai pregnantă idee este aceea de absență, vizibilă chiar în denumirea generală a locului, Caraibe, un ecou al vechilor caribi, pe care i-au „descoperit“ exploratorii europeni și din care au rămas mai mult metafore.

Din punct de vedere stilistic, pe lângă marile tradiții literare europene, pe care unii dintre ei le-au adoptat și prelucrat, majoritatea poeților au venit cu elemente noi, izvorâte din ritmurile care au însoțit comerțul atlantic cu sclavi și comerțul cu Asia până la revoluțiile de eliberare din secolul al XIX-lea, dar și din experiența de luptă pentru independență și de migrație transatlantică din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Structura unor genuri muzicale precum jazz, reggae ori calypso și umorul local izvorât din relația dintre stăpâni și sclavi (deopotrivă conflictuală și productivă) imprimă de multe ori energie vitală unor teme dintre cele mai diverse.

La noi se știe destul de puțin despre Derek Walcott (1930-2017), un autor care la nivel internațional este considerat un Homer al Caraibelor. Poemul epic Omeros a fost tradus în olandeză (mama poetului era de origine olandeză), în spaniolă (pentru că tratează tema colonizării, printre altele), în daneză, dar și parțial în alte limbi. În 1992, când i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură, la noi abia trecuse tăvălugul revoluționar. România literară a semnalat pe două pagini existența poetului, dar traducerile din literatura de origine caraibă s-au produs mai târziu și destul de lent. De exemplu, romanul Măscăricii, publicat de V. S. Naipaul în 1967, a apărut în românește în 2003, abia după ce i s-a acordat și lui premiul Nobel în 2001.

Ceea ce este deosebit este că, în multe cazuri, literatura postcolonială din Caraibe este scrisă aparent din nimic, în condiții de lipsuri, într-un spațiu multă vreme ignorat, sărac și totuși bogat. Este o literatură a începuturilor, scrisă de urmașii colonizaților care au dorit să prezinte realitatea, istoria, lumea și din punctul lor de vedere, un punct de vedere bazat pe așa-zisa absență ontologică, combătută de autori precum istoricul și poetul Edward Kamau Brathwaite.

 
Volumul a luat naștere pe lângă o teză de doctorat despre literatura postcolonială. Teza a apărut deja? Care este ideea centrală?

Da, a apărut la editura Ars Docendi din București: Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry. Pe scurt, există în lume diverse moduri de a vorbi despre identitate, iar conceptul de identitate performativă presupune că identitatea nu este imuabilă, ci mereu în schimbare. Poate părea neschimbătoare doar dacă ne limităm la anumite condiții. Pe măsură ce condițiile se schimbă, atunci și identitatea suferă transformări, intrând sub incidența alterității. Poezia (literatura, în general) vine să înregistreze metamorfozele, ceea ce nu era și deodată, uite, este.

Teza argumentează faptul că identitatea este mereu în schimbare pentru că hibriditatea culturală conține o doză mai mică sau mai mare de hybris. Se pare că există cercuri de etimologi și istorici care susțin legătura dintre latinescul hibrida și grecescul hybris. În 2016 am aflat de existența unui critic literar american de origine chineză, Steven G. Yao, care a pornit și el de la aceeași legătură pentru a cerceta poezia unor autori americani de origine chineză în Foreign Accents: Chinese American Verse from Exclusion to Postethnicity. Apăruse în 2010, pe când scotoceam prin bibliotecile din Oxford, dar am aflat de ea abia anul trecut. Te străbate un sentiment de încântare amestecat cu neliniște în clipa în care îți dai seama că mai există în lume cineva care gândește ca tine și face un raționament similar, dar în alt context. Poezia caraibă a fost contextul în cazul meu. Dacă am greșit cumva, măcar suntem doi.

Aș mai spune că sănătatea, vigoarea și atractivitatea unei literaturi depind și de modul cum abordează autorii (și societatea) ideea de hybris, pentru ca apoi să o transforme în poveste, în poezie, în teatru, în artă, în general.
 
 
Cum ai ajuns la poezia din Caraibe?

În liceu l-am avut ca profesor de literatură pe domnul Gheorghe Mitrache, la care am auzit prima oară cuvântul grecesc hybris. Umbla printre bănci cu pași măsurați, ne vorbea despre tragediile lui Sofocle, Oedip Rege și Antigona, și menționa din când în când „căderea în hybris“. Se întâmpla pe la începutul anilor ’90, ani în care Derek Walcott devenea cunoscut în Occident pentru creația sa poetică de excepție. Atunci nu-mi închipuiam că peste douăzeci de ani aveam să citesc despre poeții emigranți caraibi care au traversat Atlanticul în a doua jumătate a secolului trecut, lăsând în urmă fostele colonii, căutându-și norocul în Marea Britanie.

Drumul meu până la ei a cuprins un ocol prin sudul Parisului, o zonă de imigrație, unde am trăit cu câțiva euro pe zi timp de câteva luni prin programul Erasmus. Era primăvara lui 2004, când am participat la o conferință susținută de romanciera Toni Morrison cu ocazia lansării volumului Love în franceză. În urma acestui plăcut șoc cultural, m-am întors la București cu material pentru lucrarea de licență, despre rescrierea sclaviei în trei romane ale unor autori afro-americani contemporani.

După câțiva ani, în care am parcurs teorii ale globalizării și postcolonialism și în care am scris eu însămi poezie, ca să mă raportez emoțional și estetic la lume, și să disloc teme neconștientizate anterior, m-am orientat spre poezia britanicilor de culoare și până la urmă caraibii mi s-au părut mai subtili. Versurile lor mi se păreau triste și vesele în același timp, cu ritmuri deopotrivă pașnice și revoltate, vindecătoare și provocatoare, jocurile de cuvinte îmi transmiteau de fiecare dată emoții stroboscopice, intense, abisale, așa că m-am atașat de ei. Cu o parte dintre ei am și corespondat, David Dabydeen și Fred D’Aguiar, iar Kei Miller a și fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură din București.
 
 
Se poate vorbi despre diferențe majore față de poezia scrisă în alte zone ale lumii sau există intersectări culturale semnificative?

Printre poeții caraibi anglofoni sunt unii care scriu numai în engleză creolă, alții au ales doar engleza standard, dar sunt și multe cazuri în care cele două tendințe se întrepătrund strategic în diverse proporții.

Prima tendință poate fi numită tradiție caraibă: sunt texte alcătuite într-un dialect anume, pentru un public avizat și restrâns (local, dar și diasporic), mizează pe tradiția folclorică locală și au valoare antropologică. În a doua tendință se includ poeții care au absorbit cultura, istoria, arta și filozofia occidentală, s-au folosit de ele pentru a-și crea propria cultură, de cele mai multe ori din perspective critice, adăugând specificul locului, influențat puternic de moștenirea africană. Din punct de vedere prozodic, predomină versul liber, dar sunt și poeți precum Derek Walcott, John Agard sau Fred D’Aguiar care excelează la capitolul rimă.

În poemul epic Omeros, de exemplu, scris în terza rima, Walcott își închipuie o conversație cu Homer pe muntele Olimp, în care îi spune pe șleau că nu l-a citit din scoarță în scoarță, ci „doar l-a răsfoit“. Personajele principale sunt simpli pescari, oameni din insule, al căror eroism nu rezultă din participarea la războaie, ci din forța de a rezista într-o lume în care sunt marginalizați și au de suferit. Într-un alt poem epic, Turner, David Dabydeen pornește de la controversatul tablou Slave Ship de J. M. W. Turner și dă glas acelor sclavi aruncați peste bord în apele Atlanticului, folosind lexic și imagini din culturile indiană și africană.

Prin urmare, trimiterile intertextuale și intersectările culturale există la acei poeți care sapă în arhive, rescriu istoria și se adresează unui public anglofon mai vast, internațional, cu un bagaj cultural semnificativ, capabil să cuprindă puncte de vedere diverse, adesea divergente. Literatura caraibă este o literatură a intersecțiilor. Și pentru că aceste intersecții au avut un efect îndelungat asupra trupului, vom regăsi o tematică vastă asociată cu reprezentările corporale (atât cele din trecut, cât și cele contemporane).

Elementul central care o face diferită de altele este forța de a îmbina elemente disparate (gramaticale, lexicale, prozodice, culturale, filozofice etc.) într-un tot care vizual poate să nu pară fragmentar. „Spargi o vază și iubirea care pune fragmentele la loc este mai puternică decât iubirea care nu a pus la îndoială simetria ei din momentul în care era întreagă,“ spunea Walcott în 1992. Édouard Glissant a numit această iubire „poetică relațională“, idee preluată ulterior în Franța, retransmisă și reformulată apoi în alte zone ale cunoașterii.

Și în America de Nord există o tradiție a poeziei de inspirație caraibă, iar mulți dintre poeții afro-americani ai secolului al XX-lea au, de fapt, rădăcini în arhipelag.
 
 
Ne poți spune ce greutăți ai întâmpinat pe parcurs?

Au existat mai degrabă inadecvări și diferențe de percepție, inerente atunci când culturile se întrepătrund. După o prezentare despre Omeros, un profesor din Statele Unite mi-a spus „păi asta s-a întâmplat acum 20 de ani“, ca și cum tragediile grecești, dacă s-au scris acum mii de ani, nu mai au astăzi nici o valoare. Exagerez puțin. Poate că omul pur și simplu își amintise de anii ’90 ai secolului trecut, când s-au dat câteva premii Nobel unor scriitori de culoare. Ceea ce mie mi se părea nou era deja de domeniul trecutului. Totuși, relațiile coloniale (post-, neo-, trans- etc.) nu sunt aspecte chiar de ignorat atunci când sunt zugrăvite în literatură la un nivel estetic excepțional. Ba chiar pot crea front de lucru și vindeca răni istorice, prin lectură, studiu, cultivarea rațiunii și a empatiei. Care ar mai fi atunci rostul întoarcerii la scrieri din alte epoci?

Am stat de vorbă cu participanți la conferințe care făceau aluzii la faptul că unii albi studiază și predau literatura negrilor. Aceștia ar părea niște ciudați și profitori de pe urma suferințelor altora. De ce nu-i lasă pe negri să predea, să scrie despre propria literatură? Este un punct de vedere, vorba lui Moromete. După această logică binară și restrictivă, nici negrii nu ar trebui să studieze și să predea literatura albilor. Astăzi există totuși loc pentru intersecții, iar cei care se simt bine în acest loc sunt cei cu spirit de mediere și orizonturi mai largi.

Caraibii au o viziune etno-rasială de tip curcubeu, o conștiință mai relaxată privind apartenența multiplă, de unde și libertatea necesară scrisului. Au înlocuit de multă vreme logica păguboasă a lui nici-nici cu logica intensă a lui și-și. Literatura, prin actul de a scrie ca mod de concentrare întru alcătuirea unui subiect, a jucat un rol pregnant în forjarea unei concepții mai dinamice privind apartenența. Am putea spune că literatura caraibă este un produs de mediere culturală. În ultimele decenii, verbul to racialize s-a mai scuturat de încărcătura negativă, poate pentru că avem mai mult acces la informație, la o varietate de puncte de vedere, inclusiv istorice și de psihanaliză transculturală, așa încât astăzi există tendința de a celebra și orchestra diversitatea și la nivel instituțional.

Din punct de vedere personal, consider că este o temă grea, dar frumoasă. Deși mă consider rezistentă la stres, în timpul celor trei ani de doctorat am trecut prin câteva perioade de surmenaj, o dată și cu spitalizare, dar cu timpul m-am obișnuit să fiu mai prevăzătoare. Uneori este nevoie să mai facem și sacrificii, pe cât putem rezista, desigur, ca să vedem fața frumoasă a lumii. Dacă am putea înțelege acest lucru, cred că am fi un pic mai fericiți.