Teodor Dună

© Gildo Cassimo

 
 
 
 
 
 
 
 
 
Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treieşunu februarie, Editura Vinea (2002 – Premiul Național Opera Prima „Mihai Eminescu”); catafazii, Editura Vinea (2005), de-a viul, Editura Cartea Românească (2010), Der lärm des fleisches (trad. de Georg Aescht), Edition Solitude, Germania (2012) și obiecte umane, Editura Cartea Românească (2015 – Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori). Selecţii din poemele sale sunt traduse în franceză, engleză, suedeză, spaniolă, bulgară, maghiară.

 

carne mică

 
kirilă are carnea mică. când își scoate mâinile de sub plapumă, își umezește degetele cu limba,
să le îngreuneze, să nu le ia curentul de sub ușă sau curentul făcut de oftatul vecinilor.

ar fi vrut ca atunci când se așază în pat, să întrerupă, fie și pentru-o clipită, goliciunea patului.
ar fi vrut ca, după ce bea apă, paharul să se golească fie și cât o unghie. ar fi vrut ca, atunci când
aleargă în cerc prin zăpadă, să rămână măcar o urmă de-a lui, oricât de neînsemnată. pentru că
el are carnea foarte mică și neîndestulătoare.

el are și vocea foarte mică. pe lângă vocea lui, urechile oamenilor par blocuri murdare de granit.
vocea lui e doar pentru urechile furnicilor și doar pentru urechile păsărilor colibri.

și pentru că nu poate altfel și pentru că e doar o cutie a milei, nu vrea decât să fie din ce
în ce mai mic. să petreacă revelionul cu scamele și cu agrafele și cu pietricelele. iar când vor fi
artificiile, să fie atât de mic, încât să poată fi îmbrățișat cu unghiile.
 
 
vecini
 
este o zi veselă și însorită. vecinii lui kirilă, morții din izvorul nou, au ieșit la plajă, își
ung oasele unii altora cu ulei protector – pentru că un mort frumos și elegant are
întotdeauna osemintele albe și netede.

asfaltul s-a topit, străzile sunt tot atâtea râuri, copiii înoată, joacă volei, în loc de minge
este un câine costeliv, inert. o barcă trece pe lângă ei, doi bărbați tatuați ridică năvodul
plin cu pești de zgură. câțiva bătrânei își arată unul altuia pluta perfectă.

câinele e aruncat prea sus, ajunge pe burta unui bătrânel îngăduitor. zâmbind,
bătrânelul îl aruncă înapoi copiilor. ei mulțumesc cuviincios, apoi își continuă liniștiți
jocul. morții stau sub cruci ca sub umbrele de soare, sorb lumina cu paiul.

kirilă a rupt cu unghiile imaginea, a privit prin pelicula ruptă la ce se afla în spatele ei.
și acolo era o zi la fel de veselă și la fel de însorită.

atunci mi-am strâns ochii cât am putut, m-am ghemuit și m-am întors în obiecte.
 
 
ridicare pe unghii
 
kirilă se simte în fața panoului găurit al vieții lui ca singura telefonistă a orașului tokyo.
lângă el, construcțiile prafului. lângă el, bucăți din ceea ce n-ar fi trebuit să dispară.
lângă el, lungile pregătiri pentru viitorul bun și luminos.

face o listă cu lucrurile care mai pot fi trăite. scrie două cuvinte mici. le taie repede cu
carioca de fericire. imaginea fisurată a copilului se reîntregește. ziua lui mai are doar
câteva gesturi. deschide un sertar și vede o agrafă. de agrafă atârnă un întreg muzeu al
părului. se urcă pe un scaun, se ridică pe unghii și își lipește gura de un neon aprins. își
amintește de vremea când lacrimile erau mai frumoase decât oamenii. rămâne acolo.
 
 
prima și ultima învățătură a artistului plastic
 
prima și ultima învăţătură a artistului plastic către prietenul kirilă a bubuit în hol pe la
opt seara: „nu trebuie să te depărtezi niciodată prea mult de prezența ta”. adevărul ăsta
nu mai suporta nici o demonstraţie. era, pur şi simplu, un adevăr din sinele cel mai
profund al artistului plastic. era un adevăr corporal. pentru kirilă, astfel de adevăruri
sunt motive de tot atâtea perplexități. artistul plastic, când se dedică adevărurilor și
când simte că le subjugă, rămâne ca fulgerat, apoi rămâne ca spânzurat de cuvintele lui
şi-l priveşte livid de adevăr pe kirilă.

își dau seama în același moment de pericolul în care se află. fug spre scaune şi se aşază
la o distanță cuvenită de ei înșiși. respiră lipiți de ei înșiși. corpul devine o cămașă de
forță. capela sinelui se înalță zveltă lângă ei. artistul plastic se face că nu vede, își
continuă adevărul: „cea mai potrivită distanţă dintre om și el însuși este o non-distanță”
și, spunând asta, a părut că nu va mai spune nimic niciodată. în câteva secunde, tăcerea
a umplut camera și urma să înghețe. așa că kirilă a vrut să plece, chiar și fără el însuși,
să-și lase prezența lui în propria viață pe unde se nimerea.

însă artistul plastic intuiește absolut orice și îi umple dorinței gura cu șervețele. atunci,
nemaiauzindu-și dorința, kirilă o uită, o lovește din greșeală cu piciorul, ea se strecoară
pe sub ușă, coboară treptele, se rătăcește pe străzi, iar kirilă nu mai pleacă nicăieri,
rămâne lipit de el însuși ca limba unui copil de un geam înghețat.

(fragmente din volumul kirilă, în curs de apariție la Editura Tracus Arte.
kirilă nu va fi lansat la târgul de carte Gaudeamus. însă kirilă va fi acolo.)