Kyre

© Dan Dumitrescu

 
 
Kyre a publicat: proză scurtă: Opere Oposume, Editura Tracus Arte, 2018; micro-romanul Agonie de primăvară, Editura Arania, 2015; micro-romanul Gilda, Editura Arania, 2014; proză scurtă: Bolundu’, Editura Arania, 2013. Membru fondator al Mișcării literare „Școala de la Victoria” și redactor al revistei „Școala de la Victoria”, Brașov (1999-2000).

IUBIK

Cum Alecu nu știe de unde mama lui a înțeles cum că el a fost cu hoții și cu ticăloșii la furat, el, Alecu, a decis să nu-i mai spună altădată mamei nimic, nici măcar cum îl cheamă. Iar odată decis, pe Alecu nimic nu-l mai poate convinge să facă altceva. Așa și acum: pe Alecu nimic nu-l mai poate convinge să-i spună mamei cum îl cheamă. Iar Alecu are și un nou nume. De fapt un număr.
Ieri Alecu a pornit-o de unul singur pe stradă, apoi a ieșit din oraș pe la vest și s-a dus în pădure, acolo unde are el locul lui secret de joacă cu Ana. Ana nu era acolo, bineînțeles, dar, nu-i așa? nimic nu ne poate opri de la a ne imagina cum că Ana e acolo, iar ei doi, în speță Alecu și Ana, se dedau ca în vremurile bune la joaca lor solitară. Dar, nu-i așa? Ana nu e acolo, acolo e doar Alecu, iar pe noi nimic nu ne poate opri de la a ni-l imagina cum se dedă ca în vremurile bune la joaca lui solitară. Ideea e că, de fapt, Alecu nu se dedă la joaca lui solitară, ci pur și simplu stă, oftează, când și când își mai aduce aminte de Ana, iar atunci plânge, apoi oftează, câteodată râde ca un smintit, iar uneori i se întâmplă toate astea acasă, de față cu mama, iar când se întâmplă asta, mama se ascunde prin colțuri și oftează și ea înnăbușit.
Dar ieri, când Alecu a ajuns la locul lui secret de joacă cu Ana, nu a mai plâns, nu a mai pățit nimic din ceea ce pățește el de obicei, în schimb avea fața descompusă, cu trăsăturile schimonosite, și mâna stângă i se agita convulsiv – căci, nu-i așa? e tare greu să mai trăiești după ce te-a părăsit Ana…
Am și eu partea mea de vină, și-a zis Alecu, dar greșea, așa cum greșesc toți băieții când își asumă vini care nu sunt ale lor. Toată vina e a Anei, ea și numai ea a greșit, Alecu e pur ca lacrima, Ana a fost o proastă – și-a zis Alecu în colțul cel mai ascuns al minții sale. Dar Alecu e duplicitar, a decis alt Alecu, în speță tot Alecu, dar altul, alt gând, altă idee, alt simțământ, altă Ana? s-a întrebat Alecu – care din ei? – străfulgerat de o idee, alta, a câta?
Când Ana a început să se uite pe furiș după Alecu, Alecu se uita în alte părți, „cu vigilență sporită“ – căci, nu-i așa? de te văd profesorii că bei te dau afară din școală, iar Alecu, deși dorea să bea, dorea în același timp să fie la școală, să știe dușmanii că el e la școală și să nu mai întrebe prostește ori de câte ori face el nani că de ce doarme după-amiaza, că nu mai e copil mic, dar sunt obosit de la școală zicea Alecu și nu era o scuză, era un adevăr, căci ce e mai obositor decât să vii beat de la școală și să n-ai decât 16 ani? Unii ar putea zice că nu e bine să bei și să mergi la școală în același timp, sau că la școală te duci să înveți, nu să bei, sau că cine a mai văzut bețiv la 16 ani și uite unde au ajuns cei ce au băut încă de mici – și unii chiar au zis-o, ba încă cu destulă vehemență, fapt ce l-a făcut pe Alecu pentru prima oară să vrea să moară. Au zis-o cei mai buni prieteni ai omului, i-au zis-o lui Alecu părinții lui – asta când au aflat că Alecu bea de stinge – i-au zis-o profesorii și i-au zis-o prietenii când s-au săturat să fie luați în predici din cauza lui. Singur și decrepit, nu e de mirare că Alecu a vrut să moară (dar asta s-a întâmplat mai târziu, când adevărul a ieșit tiptil ca o boare diafană din gurile celor ce știau, pentru a intra tiptil în urechile celor ce nu știau, pentru ca să știe și ei). Deci, cum spuneam, Ana se uita după Alecu – îl iubea? nu-l iubea? – iar Alecu se uita pe furiș după profesori și abia apoi scotea sticla, și abia după ce scotea sticla o ducea la gură, dar de multe ori – căci, nu-i așa? îi cam tremura mâna – turna din sticlă înainte de a ajunge cu sticla la gură, fapt care-l cam supăra. Una peste alta, Alecu se simțea bine.
Nu același lucru se poate spune însă despre mama lui Alecu. Și ea a fost odată tânără – căci, nu-i așa? în fiecare mămică zace o Ana retardată, refolosită și reutilizată la infinit, o Ana din care nu a mai rămas nimic, sau aproape nimic, o Ana redusă practic la infim, care acum nu mai e tânără și care pretinde că-și înțelege odrasla.
Despre tăticu’ nu putem spune mare lucru, el când apare, când dispare, parcă nici n-ar fi pe aceeași scenă cu restul lumii, se știe despre el că e harnic și înțelept, Alecu îl cam evită căci tatei îi place să spună povești de mult uitate, povești pe care nici mama nu le mai înghite, căci, nu-i așa? e tare greu să asculți la infinit aceeași poveste, măcar frazele tip să mai fie din când în când schimbate.
Deci, cum ziceam, lui Alecu îi cam tremura mâna, dar el nu vedea în asta ceva rău, „e semn bun” le zicea grozăvindu-se colegilor, „la mine se vede că îmbătrânesc, mă fac înțelept”. Ana îl auzea vorbind așa și se întrista, dar îi trecea repede, căci, nu-i așa? Ana avea și ea tot 16 ani, e o vârstă frumoasă, e vârsta la care se vede totul la fel de frumos cum și este, e vârsta la care te poți vedea până și cu buricele degetelor tot frumos, deștept și bun, măcar că mai greșești și tu când și când, cu voie sau fără de voie, mai des sau mai rar, după cum ți-e firea.
Mama lui Alecu nu se simțea deloc bine. Începuse să audă lucruri și lucruri despre odrasla ei, lucruri din acelea pe care, dacă le auzi când ești mamă, te fac să-ți cam înghețe sângele în vine, te fac să tremuri și să te îngrozești și să-ți aduci aminte de măcar unul din mulții aflători printre-ți amintirile de tinerețe și de soarta lui tragică de mai târziu, căci, nu-i așa? nimeni dintre cei ce au început-o prost nu au terminat-o bine, și de ce ar fi Alecu o excepție?
„Alecu e prieten cu cutare!” a aflat stupefiată mama lui Alecu într-o bună zi, „Alecu se bețivănește pe furiș acolo și acolo”, „Alecu chiulește!” – asta a aflat-o de la un profesor, profesorii nu mint, rar de tot mai exagerează și ei, ca tot omul, „bea până și la ore, l-am văzut cu ochii mei!’ – deja nu mai exagera profesorul, era adevărul-adevărat, chit că se ascundea Alecu după deget, lumea tot îl vedea la lucru, căci, nu-i așa? degeaba te ascunzi, lumea tot te vede și te pâră, vrei, nu vrei, asta-i meseria ei.
Ana a aflat și ea că alții știu și a intervenit decisă. Alecu e bolnav, trebuie tratat, eu îl pot trata – și-a zis ea. Zis și făcut. Ana a vorbit frumos cu Alecu, i-a șoptit așa de dulce și de pătimaș, că Alecu a uitat cu desăvârșire de sticla ascunsă în tufele din curtea școlii, a uitat și de sticla de acasă, de după sofa, dar n-a reușit Ana să-l facă pe Alecu să uite de sticla mică din buzunar, căci, nu-i așa? de cum pleacă Ana, indiferent cine ar fi ea, și tu, cititorule, uiți că mai există Ana, uiți că atunci când ești cu Ana uiți de sticlă, sau de vibrator, sau de etern plicticoasele tale vicii mai mult sau mai puțin ascunse, uiți, cititorule, până și de tine și de bunele tale intenții, dacă le-ai avut vreodată. Ana a plecat zâmbind a victorie, iar Alecu a tras un gât prelung din sticla aflată la îndemână, în buzunar, aproape de el dar departe de privirile dușmănoase ale celor ce ar fi fost în stare să i-o confiște, „m-ar confisca și pe mine, dacă ar putea” și-a zis cu obidă Alecu și a uitat cu desăvârșire de Ana și de dulcile ei vorbe, de Ana și de emoționanta ei declarație de dragoste, de Ana și de ciudatul sentiment ce l-a cuprins pe el, pe Alecu, atunci și acolo, față în față cu o Ană roșie și emoționată, speriată dar energică, frumoasă.
Și-a adus cu greu aminte Alecu de Ana și de vorbele ei, dar și-a adus temeinic. A doua zi Alecu a trecut pe lângă ea mic de tot, nici nu îndrăznea să mai respire, Ana îl privea cu drag – „libidinoasă” ar fi caracterizat acea privire Dromichete homalăul, dirigintele lui Alecu și al Anei, dacă ar fi fost de față, dar nu era de față, așa că nu a caracterizat privirea Anei nicicum, mai bine ar fi fost de față și ar fi comentat sarcastic, poate că în felul acesta multe necazuri viitoare ar fi fost evitate – iar Alecu pe loc și-a dat seama că e îndrăgostit de Ana, că el de fapt a iubit-o tot timpul, mereu și mereu, clipă de clipă, de când a văzut-o și până în clipa de față. A uitat Alecu și de sticla cu băutură de acasă, de după sofa – că pe cea din buzunar a golit-o ieri, prima, iar cea aflătoare în tufele din curtea școlii a golit-o tot ieri, a doua, ba a mai golit-o și pe a treia, la cârciumă, cu bărbații – a uitat Alecu și de banii furați de la mama, bani suficienți pentru încă o sticlă și, poate, pentru încă o sofa, a uitat Alecu de el și de tot ceea ce-l înconjura, de tot, dar absolut de tot și de toate a uitat Alecu, mai puțin de faptul că Ana se uită cu drag după el – asta n-a putut să o uite Alecu, prea era aproape Ana, frigea privirea ei ca focul și ca gheața, începuse să tremure Alecu și nu știa de ce, iar când, pe seară, la vest de oraș, în locul acela tainic ce avea să devină locul lor secret de joacă, Ana l-a sărutat cu foc pe Alecu, lui Alecu i s-au muiat picioarele și s-a lăsat ușurel pe iarbă, fapt ce l-a făcut în cele din urmă pe Alecu tătic.
S-au jucat mult Alecu, Ana și trupurile lor la vest de oraș, „în locul nostru secret de joacă“, cum îl botezase Alecu, s-au jucat mult timp, seară de seară, ori de câte ori le permitea timpul, putea să fie cât de înnorat cerul, „numai să nu plouă“ își ziceau amândoi cu ochi febrili și șoapte gâfâite, „deie Domnul să nu plouă“, și n-a plouat, fir-ar să fie, mama ei de treabă, viață parșivă, cum le coci tu pe toate de-ți ies la fix, o eternitate întreagă s-au jucat liniștiți Alecu și Ana, o lună de zile întreagă, 31 de zile mari și late, seară de seară, zi după zi, săptămână după săptămână, s-a prins şi mama că nu mai vine Alecu băut acasă, „cu cine umbli tu, Alecule, nu cumva umbli cu alde Ceașcă?”, „ce treabă să am eu, mamă, cu alde Ceașcă?” a întrebat nevinovat Alecu, și, chiar așa! ce să caute Alecu în tovărășia băieților lui Ceașcă? una, că Alecu le e mult superior, și a doua, că toată lumea știe că Ceașcă e hoț, a stat și în pârnaie, iar copii lui nu-s mai breji ca el nici atâtica, ce să caute Alecu cu ei, Alecu n-are decât un singur viciu, iar acela nu e furtul, e sticla, lumea știa și începuse deja să bârfească, de unde le scotea pe toate nimeni nu știe, tot numai prostii s-au scornit pe seama lui Alecu, de Ana n-au aflat decât târziu, prea târziu.
În a 32-a zi, Ana nu a venit la locul lor secret de joacă, a stat Alecu și a așteptat toată noaptea, de acolo s-a dus direct la școală, fără cărți, fără caiete, în timpul nopții și-a adus aminte de sticla de acasă, de după sofa și a băut-o întâi în gând și mai apoi în fapt, asta când s-a dus după ea, la școală nici nu s-a uitat la Ana, n-a văzut-o plânsă, n-a văzut cum îl privește Ana, rugătoare, el atâta știa, că Ana nu a venit aseară, „am așteptat-o ca prostu’, precis are pe altcineva” își zicea Alecu cu ciudă și privea încruntat în podele. A luat și două note proaste în ziua aceea, dar nu l-a interesat, se gândea doar la Ana și la felul în care aceasta nu a venit, la Ana și iar la Ana, când de bine, când de rău, dar mai ales de rău, fusese mare sticla și Alecu o băuse cu sete, repede-repede, doar i-o stinge mai iute focul din suflet și gâtlej, dar alcoolul nu reușise mai nimic, reușise doar să-l încingă și mai tare.
– Ce faci, bă, aicea, singurel-singurel? l-a luat în râs Ceașcă cel mare, Aurel, iar asta l-a supărat pe Alecu mai mult decât faptul că Ana nu venise, s-a supărat Alecu și din cauză că ceilalți doi Ceașcă au râs și ei obraznic, Nică și Gică, tripleții lui Ceaşcă, hoțul, spărgătorul, aproape-ucigașul Ceașcă, s-a supărat Alecu tare, i-a și înjurat Alecu pe frații Ceașcă, s-au speriat colegii și s-a-ngrozit Dromichete, cât era el de homalău, „urât poți să înjuri, copile, ia vezi de te controlează!” i-a spus Dromichete lui Alecu și a plecat demn, iar la cancelarie au aflat toți că Alecu e camarad de-acuma cu cei trei Ceașcă, le-a adoptat manierele și felul de a fi, „ar trebui făcut ceva pentru copilul ăsta, că e păcat să se piardă” a zis Doinița, profesoara de franceză și a oftat, iar ceilalți profesori au privit-o compătimitori și i-au spus că soiul rău nu piere.
Alecu a aflat de ce nu a venit Ana la întâlnire abia după o săptămână, o săptămână întreagă Alecu nu a vorbit cu Ana, a repezit-o când, după ore, în ziua în care Ceașcă a râs de el, Ana a încercat să-i vorbească, mai apoi a ignorat-o, trecea pe lângă ea cu nasul pe sus, reîncepuse Alecu cu sticla, de fapt cu sticlele, avea mai multe Alecu, dispuse strategic prin tot orașul, nici nu se mai ferea, bea în văzul tuturora, la școală scotea sticla fără fereală și lua din ea gâturi masive de „antigel”, „dar mai e până la iarnă“ îi ziceau colegii când îl auzeau vorbind așa, „focul se conservă și el” le răspundea sarcastic Alecu, abia după o săptămână a reușit Ana să-l facă s-o asculte, și asta cu prețul unei certe zdravene, între timp s-a bețivănit strașnic Alecu, oriunde, oricât și cu oricine, lumea l-a văzut de după gât cu Nică Ceașcă, fluturând victorios o sticlă doar pe sfert plină și râzând în gura mare, râdea și Ceaşcă, dar mai ferit, abia își arăta dinții, „rânjea tot timpul” a declarat mai târziu un cetățean, nu spun cine ca să nu se supere.
Surprinzător, dar frații Ceașcă l-au iertat pe Alecu că i-a înjurat, ei, care nu iertau nimic nimănui, ba chiar l-au protejat și ajutat când a avut nevoie de ajutor, l-au ajutat atunci când Alecu a venit disperat la ei după ce, în sfârșit, Ana a reușit să-l facă să o asculte, „ce mă fac fraților, Ana e gravidă” le-a zis Alecu fraților Ceașcă, a dat peste ei întâmplător în timp ce umbla năuc prin oraș, Nică a rânjit scurt, „fraiere” i-a zis Nică lui Alecu, „lasă, nu-i nimic” a căutat să-l încurajeze cumva Aurel, „o scoatem noi la capăt, fii fără grijă”, apoi au tăcut cu toții, Alecu încă nu-și revenise din năuceală, Nică rânjea din când în când sarcastic, și atunci Aurel îi scăpa câte un cot în coaste. Alecu, tremurând, s-a așezat direct pe asfalt, nu prea-l țineau picioarele, „ce bou sunt” a mai spus Alecu, Gică a scos din buzunar o sticlă mică, plată, „bea!” i-a spus lui Alecu, Alecu a băut, mai pe seară au ajuns la cârciumă și Alecu s-a făcut praștie.
Aurel l-a învățat ce trebuie să facă: dușuri fierbinți alternate cu dușuri reci, gimnastică, „mai ales sărituri și tumbe” a spus Aurel, „să facă multe tumbe, să-l zgâlțâie pe ăla micu’ să iasă”, „dacă plouă, să nu stea-n casă, du-o prin ploaie” a completat și Nică, „și dacă nici așa nu merge, știm noi un doctor bun, pui banu’ și e ca nouă” a mai spus Aurel, „fii fără grijă, băiete, toate se rezolvă” a încheiat filosofic Aurel, „toate au un sfârșit pe lumea asta”, și a avut dreptate Aurel, dar nu în felul în care se aștepta Alecu să aibă și, într-adevăr, toate s-au sfârșit de-a binelea, uneori treburile merg ale naibii de anevoios, ciudat de-a dreptul, așa s-a întâmplat cu Alecu și cu Ana.
Alecu a urmat cu sfințenie sfaturile primite de la frații Ceașcă, a convins-o și pe Ana că așa e bine, de fapt și Ana știa că pruncul nu o să vadă lumina zilei, „cum să am eu copil la 16 ani?” a întrebat ea, naivă, Alecu a râs, „fii fără grijă, că n-o să ai tu copil la 16 ani”, apoi i-a zis tot ce-l învățaseră alde Ceașcă, încă din ziua aceea Ana s-a apucat de gimnastică și dușuri, a dat și o ploaie rece, cu vânt în rafale, a umblat Ana prin ploaie, de a ajuns acasă udă leoarcă și dârdâind, a făcut și contorsionism, pe furiș și prin locuri ferite, să n-o vadă nimeni, dar pruncul se ținea bine, probabil lui îi plăcea acolo unde era, noroc cu frații Ceașcă, „hai, frate, că am vorbit cu doctorul” a zis Aurel, „mie îmi e frică“ a zis Ana, „așa și trebuie” a încurajat-o Nică, „cui nu-i e frică de cuțit?”, „mie nu mi-e frică de cuțit” s-a grozăvit Alecu, „noroc că nu ești tu ăla de merge la scalpel” a întărit Aurel și l-a bătut încurajator pe spate, „hai Anuță, cu cât mai repede, cu atât mai bine” a mai zis Aurel și a zâmbit, iar Ana s-a dus cu Aurel la doctor, Alecu nici nu știa cum îl cheamă pe doctor, sau măcar unde stă, „tu scoate banii”, i-a zis Nică lui Alecu, „nu am bani acum, vă dau banii mâine” a răspuns Alecu, „nu e bani, nu e nici chiuretaj” a râs Nică, „bine, bine” a zis Alecu și s-a dus după bani.
Aurel s-a întors cu Ana abia după vreo două ore, era galbenă Ana și tremura, „du-o acasă” i-a zis Aurel lui Alecu, „vezi că a leșinat, să nu leșine iară, doctorul a zis să bea asta” a mai zis Aurel și i-a dat lui Alecu un pliculeț cu ceva galben, ca Ana, chiar un picuț mai puțin galben, tremura Ana, săraca, și atunci i-a trecut pentru prima oară prin cap lui Alecu că ceva nu e bine, a fost ca un presentiment, ceva rapid și nedeslușit, a venit și a trecut repede. Alecu nu a avut timp să vadă ce și cum, a rămas doar cu ideea că ceva nu e bine, a dus-o pe Ana la ea acasă, „vezi să nu afle părinții” i-a spus Anei, aceasta a dat tăcută din cap, abia se mai ținea pe picioare, „să ai grijă de tine” a mai zis Alecu și a plecat, iar Ana a intrat în casă, abia a doua zi și-a dat seama Alecu ce nu fusese bine, când a aflat că Ana a murit.
Sfârșitul poveștii acesteia a fost lin și simplu, de fapt există povești și povești, sunt puse pe categorii, la fel și sfârșiturile, fiecare tip de poveste are un anume sfârșit, așa și acum, pe la prânz, în ziua în care a murit Ana, pe Alecu l-au luat de la școală doi subofițeri de miliție și doi soldați din trupele de securitate, aveau un câine lup de toată frumusețea soldații aceia, erau tineri, un pic mai mari ca Alecu și râdeau veseli în timp ce subofițerii discutau la cancelarie cu Dromichete, era în timpul ultimei ore de curs, „să vină Alecu la cancelarie, îl caută mama lui” a intrat Dromichete în sala de cursuri în care era Alecu, l-a luat Dromichete pe Alecu și l-a dus la cancelarie, „tu ești Alecu?” a întrebat un subofițer, Alecu a dat din cap, „mă tem că va trebui să vii cu noi” a mai zis subofițerul și au plecat cu toții, Alecu, subofițerii, câinele și cei doi soldați, s-au urcat într-un IMS albastru și s-au dus, a rămas Dromichete singur în cancelarie, lamentându-se și frângându-și mâinile, subofițerii i-au spus franc că a murit Ana și că ei cred că Alecu are ceva de a face cu asta, „îi căutăm și pe frații Ceașcă, avem martori că au fost cu Ana aseară”, „dar de ce a murit Anuța?” a întrebat speriat Dromichete, „chiuretaj” au răspuns subofițerii, „Ana a făcut un chiuretaj și de aici i s-a tras moartea, hemoragie internă”, nu știa ce să facă Dromichete, până la urmă nu a făcut nimic.
Pe Alecu l-au dus la secție, au venit și părinții lui, „copilul e suspect în cazul morții Anei Bălașa” i-a spus mamei lui Alecu șeful garnizoanei de miliție, a povestit ofițerul de miliție tot ce știa până în acel moment, adică mai nimic, „pe Alecu vi-l lăsăm în custodie până finalizăm cercetările” a spus milițianul, „dacă se dovedește a fi vinovat, va suporta rigorile legii”, și a plecat acasă Alecu, cu părinții lui, nimic nu le-a zis Alecu părinților lui, a stat tăcut tot timpul, n-a mai vorbit de-atunci Alecu, au ieșit în schimb o groază de vorbe, că Alecu a omorât-o pe Ana, că frații Ceașcă au omorât-o pe Ana, că s-a omorât Ana singură, că Alecu e hoț ca și alde Ceașcă, că Alecu a violat-o pe Ana, ba că n-a violat-o, că Ana era târfă și că de asta a murit, că miliția veghează și că așa ceva n-o să se mai întâmple, ce rușine mare, să se întâmple tocmai la noi în oraș!
Ieri Alecu a pornit-o de unul singur pe stradă, apoi a ieșit din oraș pe la vest și s-a dus în pădure, acolo unde are el locul lui secret de joacă cu Ana. Ana nu era acolo, bineînțeles, dar, nu-i așa? nimic nu ne poate opri de la a ne imagina cum că Ana e acolo, iar ei doi, în speță Alecu și Ana, se dedau ca în vremurile bune la joaca lor solitară. Dar, nu-i așa? Ana nu e acolo, acolo e doar Alecu, iar pe noi nimic nu ne poate opri de la a ni-l imagina cum se dedă ca în vremurile bune la joaca lui solitară. Ideea e că, de fapt, Alecu nu se dedă la joaca lui solitară, ci pur și simplu stă, oftează, când și când își mai aduce aminte de Ana, iar atunci plânge, apoi oftează, câteodată râde ca un smintit, iar uneori i se întâmplă toate astea acasă, de față cu mama, iar când se întâmplă asta, mama se ascunde prin colțuri și oftează și ea înnăbușit.
Dar ieri, când Alecu a ajuns la locul lui secret de joacă cu Ana, nu a mai plâns, nu a mai pățit nimic din ceea ce pățește el de obicei, în schimb avea fața descompusă, cu trăsăturile schimonosite, și mâna stângă i se agita convulsiv – căci, nu-i așa? e tare greu să mai trăiești după ce te-a părăsit Ana.
Și tot ieri, mai pe-nserat, IMS-ul albastru a venit după el, și de-atunci nimeni n-a mai auzit nimic de Alecu, a apărut la ziar un articol, cum că Alecu a intrat la casa de corecție – şi așa a rămas, că Alecu e la casa de corecție.