Tom Hatcher
Tom Hatcher are 30 de ani și este un scriitor și muzician american din Washington D.C. A absolvit cursuri de masterat în Creative Writing la American University, unde în prezent predă. A început să traducă poezie românească în 2017, iar transpunerile sale din poemele lui Claudiu Komartin au apărut deja în prestigioasele Poetry International și Pleiades. Lucrează la cartea sa de debut.
traducere de Radu Nițescu
În mașină
Respir încă aerul dintre noi, în mașină, după funeraliile Nanei.
Se terminase muzica tolerabilă și nu puteam să deschid gura fără să descopăr alte nereușite.
Autostrada din fața noastră avea un final, știam că ne va împinge într-o parte.
Abia așteptam impulsul.
Soarele era în spatele nostru, și acum știu de ce lăsai lucrurile să ardă – aveai balsamul mamei
tale pe mîini.
N-aș mai putea respira acel aer.
Te-aș fi ținut în brațe atunci, dar abia mă țineam și eu, și nu reușeam să desfac bomboana pe care
a cerut-o pentru serviciul ei.
Dar n-am vrut niciodată să fiu delicat.
Împingînd prin Panama
Camioneta lui Roy alunecă pe dîmburi
și traversăm rîuri puțin adînci și
grăbite. Sîntem în căutarea unui
rînd de cactuși care marchează calea
spre o cascadă ascunsă – Roy spune
că vom recunoaște cactușii cînd îi vom vedea.
O maimuță urlătoare ne face să tresărim.
Savurez ne-confortul
cînd plescăim prin patul de apă din camioneta lui Roy
(poza fratelui meu prinde soarele,
zîmbetul meu, prosoapele de plajă aproape uscate,
partea mai albă a coapsei mele) și apoi
roțile scuipă noroi și încetinim pînă oprim cu totul,
ca să sărim să mai împingem o dată.
Mulțumesc.
Cînd se chinuie să se oprească
cei mai bătrîni dintre noi apucă barele
de susținere. Autobuzul încetinește cu
un fîsîit,
și două doamne mult mai în vîrstă decît
mama coboară
pe trotuar cu cărțile
lor de la bibliotecă. Antena mare
de plastic aproape izbește
un semn de oprire zimțat
și reflectă spatele
metalic cînd ne îndepărtăm.
Aici, într-un fel de seif,
sînt o mînă de oameni
și șoferul chipeș
strigă spre toți care
stau în dreptul ușii din spate, neluînd în seamă
coridorul vopsit: Sînt o grămadă de locuri,
ne spune tuturor. Și sînt mai multe de fiecare dată
cînd cineva trage funia galbenă și
zboară afară cu un Mulțumesc vinovat.
Șoferul îi informează că nu-i place să
dea amenzi. Apoi o ia din loc,
rotindu-se pe cerc, în reprize.
Dincolo de fereastră, oamenii
înaintează atît de încet față
de acest autobuz săltător. E cald
înăuntru și iarnă
afară. Îmi pregătesc
căciula și mănușile –
am rezistat să mă uit
la telefon. Nu
vreau să fiu inclus
între oamenii la care
oamenii se uită gîndindu-se Asta
e ce-i greșit la America.
Mă ridic și lupt cu forța centripetă
în timp ce autobuzul se rostogolește
înspre casă,
și am o bănuială
constantă că
nu voi putea
niciodată să strîng
mîna șoferului.
Muzica Apei
Oamenii nu înțeleg
muzica apei. Nu, zgomotul
copiilor neîndemînatici nu va schimba niciodată cîntecul,
chiar cînd mareele sînt scăzute
și se roagă pentru o
oarecare armonie.
Pescărușii și norii cirus se vîntură deasupra plajei.
Un freamăt cald apleacă umbrelele.
Și soarele vibrează ca marimba.
Scăldat în muzică, aș putea oricînd
să mă îngrop în bobițele mărunte
și să devin o parte din shaker.
Sarea din aer suportă
stropii în timpul fluxului.
Cred că fiecare pas pe nisipul ud
completează o melodie. Rafalele de vînt
au tempo-ul de be-bop, și un
Frisbee răspunde cu riff-uri.
Valurile ne îndrumă în moduri pe care încă
nu le pot identifica. Un fior
îmi urcă pe braț, și sap mai adînc, cîntînd
pe o voce foarte diferită de a mea.
Timbrul meu călătorește peste tot
apoi dispare, dar nu devine nimic.
elegie pentru George
cel liniștit,
glisînd pe rickenbacker-ul lui,
vocea lui se frîngea uneori
cînd atingea acea notă.
și inima
i s-ar fi frînt
pentru oricine în afară de el însuși.
era un plasture.
avea parfumul frunzelor
pe care le pusese bine într-o cutie de lemn.
cu Ravi, a învățat game noi și
a vorbit despre modelele universului.
după lecțiile de sitar,
noi bătături pe vîrfurile degetelor.
era înconjurat
de prieteni și rîsetele lor
s-au strecurat în cîntece.
și cînd se urca pe scenă
și-ar fi apăsat buzele pe microfon
să inhaleze.
Răspunzînd la mai multe din întrebările nepoatei mele în 2022
Da, afterglow-ul e foarte real.
Pentru ani și ani, lumina
unei stele va străluci
după ce steaua s-a consumat.
Nu, nu vreau să mă gîndesc
la asta. Și e ușor
să n-o faci cînd lumea poate
să fie așa umplută de lumină.
Chiar și stelele mor.
Dar iubirea durează
mult mai mult ca lumina,
și mă vei vedea cînd n-o să mai fiu.
Da, sînt stări intermediare.
Le poți găsi peste tot unde
mergi. Și nu lăsa pe nimeni să-ți
spună că e mai simplu de-atît.