Monica Manolachi

 

 

 

Monica Manolachi s-a născut în 1976 în Galați și locuiește în București. A publicat trei volume de poezie: Uniți punctele / Joining the Dots (PIM, 2016), Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012) și Trandafiri (Lumen, 2007). Studiul Performative identities in contemporary Caribbean British poetry (Ars Docendi, 2017) face parte din activitatea sa de cercetare literară și culturală. A realizat numeroase traduceri printre care Antologie de poezie din Caraibe (Rafet, 2017). Predă limba engleză la Universitatea din București din anul 2005.

 

Ghicitoare

Ceea ce ne întunecă sufletele
ne-ar putea lăsa în urmă stele.

Victor Hugo

Când oamenii deschid gura,
atunci mă vedeți. Cu cât sunt mai limpezi
și mai coerenți, cu atât sunt și eu mai vizibil.
Sunt pata aceea neagră dintre nas și bărbie.
Noaptea e mama mea, iar tata – cine știe?
Prietenii mei de suflet: Surâsul, Sărutul, Tăcerea.
Când sosesc, mă ascund în buzunare oarbe.

Un om pe nume Joseph a scris odată despre inima mea.
Lumea s-a schimbat puțin atunci,
ca și cum o pană de graur ar fi ajuns pe Marte.
Cel puțin a încercat să elimine suspiciunile.
L-am iubit. Îmi place labirintul
cu diferite graiuri, în care sensul se ițește
pe la colțuri, timid și confuz.

Sunt tot ceea ce rămâne pe lângă ce se spune,
gol, înaintând ca o amibă.
Pot fi văzut, dar nu pot fi atins.
Sunetelor le ia secunde sau ani lumină
ca să treacă prin trupul meu.
Strigătul lui Icar în timpul căderii sau gânguritul
unui bebeluș în cărucior – sunt același lucru?

 
 
 

Uniți punctele

Înainte de a le numi cuvinte, cuvintele
sunt ca semințele de rodie:
fiecare dintre ele are doar o literă. Nu sunt
versuri Mecano sau La Oreja de Van Gogh,
ci litere invizibile și roșii ca sângele
antichității și caravanele deșertului,
care poartă sensuri fără zgomot, fără mișcare
pe zidurile sălii de curs.
Suntem atenți la boabele de adevăr
și frumusețe, protejate de pielea groasă
a memoriei, tatuate cu hărți de locuri utopice.

Pe această ciornă multidimensională
îmi închipui un fruct ca o sală de așteptare
unde nu intră și de unde nu iese nimeni,
un ochi închis în care se dau mici războaie
lingvistice și unde părinții nu sunt siguri
dacă ai lor copilași scâncesc în franceză
ori în germană. Un nor cu familii de sunete,
în care trăiește o fabricantă de viori
vinovată pentru fiecare ocheadă, lucru auzit
sau atins, pentru fiecare cuvânt invizibil și roșu,
care șoptește din când în când:
„Pune-ți bateriile! Pune-ți bateriile!“

 

Copilărie

Se auzeau glasuri și înăuntru, și afară.
Cine striga? Educatoarea, bucătăreasa,
fetița, băiatul, unii peste alții,
clinchet de furculițe.
Grădinița era mare și albă
ca o prăjitură Diplomat,
cu bucăți de fructe, galbene, portocalii,
din care gustai o dată pe an – dacă –
pe la vreo aniversare.
În camera mare, dulapuri pe margini,
cu păpuși, mașinuțe, jucării pe rafturi.
Acuarele abstracte agățate pe perete.
Ale noastre. Mese joase cu scăunele,
toate albe, așa ți le amintești.
Farfuriuțe, ceșcuțe, lingurițe.
Paturi pliante, aduse zilnic din debaraua mare
în mijloc, întinse și strânse, 2 ore de somn,
în care nu dormeai de fiecare dată.
Te sticleai în jur la cearșafuri nămeți.

Grădina cu băncuțe și gropi de nisip
era cine știe pe unde, în altă țară,
în care treceai în doi timpi și trei mișcări,
până în prânz, doi câte doi, mergem la război,
vorba cântecului. Traista ciobanului,
gălbenele, cicori, păpădii,
albăstrele, gura leului
țineau sfat în parlamentul verde.
Firul de iarbă, mai înalt de genunchi.
Învățai din mers limba vegetală,
învățai să fâș, fâș…
Mierla îți dădea note, liberă pe ram.
Nu erau șobolani sau căței pe stradă.
Nu-i vedeai. Nu ți-era teamă de nimic.
Aveai 5 ani și te întorceai singură acasă,
traversând Strada Almașul Mare
vrum, vrum.

Dincolo de gardul de plasă:
casa ta, orașul, țara, continentul,
planeta, sistemul solar, galaxia.
O altă galaxie. Nu este nostalgie.
Este o amintire.
Ca un fluture albastru în insectar.
Un fel de a privi zâmbind,
peste umăr, la umbra care ești.