Corin Braga

Corin Braga s-a născut la 12 ianuarie 1961, la Baia Mare. Doctorat în Filologie la Universitatea Babeş-Bolyai (1997). Doctorat în Filosofie la Universitatea Jean Moulin, Lyon 3, Franţa (2008). Profesor de literatură universală şi comparată la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Decan al Facultăţii de Litere din Cluj. Director al Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj. Director al revistei Caietele Echinox, al revistei Studia UBB Seria Philologia, al colecţiei Mundus Imaginalis la Editura Dacia din Cluj şi al colecţiei Phantasma la Editura Tracus Arte din Bucureşti. Chevalier de l’Ordre des Palmes Academiques, Franţa (2009). Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Buenos Aires, Argentina (2013). Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Club, al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România şi al altor asociaţii internaţionale şi naţionale. Membru în Comitetul ştiinţific a 10 reviste şi edituri internaţionale.

Publicaţii: 14 volume (10 de critică literară, 4 de proză); 48 contribuţii în volume colective; 4 traduceri în volum; peste 200 de studii, eseuri, cronici literare

Cărți publicate în Franţa : Le Paradis interdit au Moyen Âge. 1. La quête manquée de l’Eden oriental, Paris, L’Harmattan, 2004; La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Age – 2, Paris, L’Harmattan, 2006; Du Paradis perdu à l’Antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles, Paris, Classiques Garnier, 2010; Les antiutopies classiques, Paris, Classiques Garnier, 2012.

Proză :
Noctambulii, Roman, Editura Dacia, Cluj, 1992; Ediţia II : Claustrofobul, Dacia, Cluj, 2011; Hidra, Roman, Editura Imago, Sibiu, 1996; Ediţia II: Dacia, Cluj, 2011; Luiza Textoris, Roman, Editura Polirom, Iaşi, 2012.

Fulviu face yoga

(Fragment din romanul Ventrilocul, în pregătire)

În dimineața aceea de duminică, Fulviu Friator le spuse ferm părinților săi:
– Nu vin cu voi la Herina, vreau să stau acasă.
Mama sa, Olena, se întoarse spre el şi rămase cu o sticlă de plastic în aer, fără să o mai introducă în sacoşă. Doamna Friator avea un păr negru lung şi bogat, dar trebuia periat şi pieptănat ca să capete volum şi formă, altfel, dimineaţa îi stătea rebel, cu rotocoale şi şuviţe înfoiate în toate direcţiile, de parcă ar fi fost încărcate de electricitate. Fără să fie grasă, avea o faţă plină, cărnoasă, cu pomeţi şi obraji pufoşi, de piersică pe cale de a se trece. Sprâncenele, negre şi ele, îi desenau ochii şi chipul cu două linii hotărâte, pline de personalitate. Ochii, cu ape verzi ca ai lui Fulviu, aveau o anumită lentoare de odaliscă. Dar acum prin ei trecu o undă de mânie:
– Cum adică nu vii?! Am pregătit excursia de acum o săptămână şi ai fost de acord cu ea.
– Ce se întâmplă? întrebă Ian Friator, ieşind din baie şi trecând prin hol spre dormitor.
– Iarăşi nu vrea să vină! izbucni Olena. De ce îţi baţi joc de noi, de ce refuzi să-l vezi pe bunicul Frederic? Ştii că nu mai are mult de trăit, pe urmă va fi prea târziu! Ce ai împotriva lui? Ar trebui să nu mai fii atât de egoist şi să vii măcar pentru mine! Crezi că mie îmi place să îl văd aşa? Dar nu îţi pasă de familie!
De obicei, în asemenea momente, Fulviu începea să se enerveze la rândul său şi să-şi apere libertatea, răspunzându-i mai mult sau mai puţin tăios mamei. Dar de astă dată era covârşit de un cu totul alt simţământ. Îşi privea mama ca şi cum i-ar fi făcut o ultimă fotografie. Parcă bănuia că tatăl cu bustul sfrijit și gol şi mama cu părul vâlvoi şi ochi mânioşi vor fi ultimele imagini pe care le va păstra de la părinţii săi.
Ian și Olena renunțară să-l mai bată la cap pe Fulviu și, după o oră, plecară spre orașul bunicului. Fără să spună un cuvânt sau să facă vreun semn cu mâna pe fereastră, băiatul trase un stor la geamul din dormitor și privi cum tatăl său încarcă două sacoșe în portbagajul mașinii, urcă la volan, cu mama sa alături, scoate automobilul din parcare și dispar amândoi după colțul unui bloc de locuințe.
Când uruitul motorului se stinse în depărtare, Fulviu se întoarse în camera sa. Era o duminică strălucitoare de mai și soarele răzbătea printre interstițiile jaluzelelor, trasând linii foarte subțiri pe covor. Era același soare care, în copilărie, ieșind triumfător din primăvară și anunțând începutul verii, luminase ziua de 1 Mai când, împreună cu părinții, îmbrăcat în haine de gală și cu un steguleț de hârtie tricoloră în mână, Fulviu se dusese să privească serbarea de Ziua Muncii. Nu își mai aducea aminte nimic din paradă, dar îi rămăsese în memorie drumul până la bulevardul central. Ca firișoarele de apă ce se strâng într-un pârâu tot mai larg, grupuri de oameni îmbrăcați sărbătorește veneau de pe străzi laterale, radiind veselie în ochii copilului fermecat.
În camera proaspătă și răcoroasă, apărată prin jaluzele de presiunea luminii de afară, Fulviu își propuse să dedice întreaga dimineață unei sesiuni de yoga în care voia să experimenteze un exercițiu nou. Citise în cartea sa că, alături de tehnicile de respirație și de poziții ale corpului, existau și practici de concentrare și meditație. Răsuflarea ritmată îi crease deja o stare de liniște și lumină interioară, dar bănuia că putea merge mai departe. De câteva luni începuse un exercițiu aparte, care nu consta în a fixa trupul într-o poziție anume, ci în a destinde toți mușchii. Întins pe spate, cu mâinile pe lângă corp și cu palmele în sus, se concentra asupra mușchilor fiecărui membru, cerându-le să se relaxeze. Așa ceva își propusese să facă și astăzi, pentru ca apoi să încerce să prelungească relaxarea corporală și asupra minții și a gândurilor.
La început, făcu șirul de exerciții care îi permiteau să-și întindă și să-și mobilizeze toate încheieturile trupului, de la gât, de la bazin, de la mâini și de la picioare. Apoi se așeză în poziția lotus, cu picioarele încrucișate și, timp de o jumătate de oră, respiră în mod ritmat. În sfârșit, se întinse pe spate pentru a intra în poziția de relaxare. Începu prin a se contracta, strângând toți mușchii, în așa fel încât mica oboseală pe care și-o provoca în acest fel să le permită mușchilor, o dată relaxați, să iasă din starea de încordare specifică treziei. Coloana i se întinse ca un arc, precum într-o criză de epilepsie, mușchii brațelor și picioarelor i se încordară de parcă ar fi suferit de tetanie, și rămase așa timp de aproape un minut. Apoi, cu un oftat de ușurare, se destinse și membrele obosite se lăsară moi pe covor.
Continuă prin a-și imagina pe rând fiecare membru și organ: degetele, pulpele, coapsele de la piciorul drept, apoi de la cel stâng, degetele mâinilor, palmele, brațele, antebrațele și umerii, bazinul cu organele interne, coloana, omoplații și gâtul. Încerca să le vizualizeze în imaginație și să trimită fiecărui mușchi ordinul de a se destinde. Cei mai rebeli erau mușchii coloanei vertebrale din dreptul bazinului și ai gâtului, drept care trebui să repete de câteva ori exercițiul de contractare generală, ca să obosească și să se lase moi și aceștia. Se imagina pe sine ca o cârpă udă și grea de spălat pe jos, ce zace strivită de propria greutate pe ciment. Lichefiate, membrele sale păreau că se lipesc de suprafața plată a podelei, ca organele unei păpuși de ceară ce se înmoaie la soare. Scheletul său era singurul care mai ținea forma corpului, în rest carnea era atrasă în jos de gravitație, la fel cum un animal modelat din nisip pe plajă se scufundă încet pe măsură ce nisipul se usucă și se fărâmițează.
Prin picioare, de-a lungul a doi mușchi sau nervi ce treceau transversal de la șold spre interiorul genunchilor, prinse să circule un curent electric tremurător și plăcut, a cărui gâdilitură îi trezea pofta de râs. Semăna cu o dâră de bule de gaz acidulat care îi cobora tonic prin coapse. Când senzația încetă, de undeva dintr-un punct de la baza coloanei vertebrale, Fulviu trimise o serie de impulsuri de relaxare care îi gâdilau pe dinăuntru vezica și organele sexuale și îi deconectară definitiv picioarele. Asemeni a două trunchiuri grele de copac, acestea rămaseră scufundate în covor, desprinse parcă de trunchi. Mâinile îi erau deja străine și, dacă încerca să le ridice, simțea că doar mușchii izolați ai umerilor trag în sus restul de carne, brațele, palmele și degetele, lăsându-le apoi să se întindă la loc molcom pe covor.
Mușchii capului și ai feței îi dădură mai mult de furcă. Nu era foarte sigur care e cea mai bună poziție pentru ceafă, cu capul paralel cu trupul sau, dimpotrivă, dat pe spate, atingând covorul cu o parte a craniului mai apropiată de creștet. Își contractă de câteva ori mușchii gâtului și lăsă apoi capul să cadă pe spate în poziția cea mai naturală. Se concentră apoi pe mușchii maxilarului și ai gurii. Nu știa cum să rezolve problema înghițitului, fiindcă pe măsură ce falca i se lăsa în jos și limba îi devenea tot mai inertă, de fiecare dată când trebuia să înghită saliva, efortul limbii și mișcarea mărului lui Adam deveneau mai ample și mai grele. Dar lucrurile se rezolvară de la sine când simți că încetează să mai saliveze. Aceeași dificultate o avu și cu ochii, deoarece clipitul des îi întrerupea relaxarea obrajilor, a ochilor, a frunții și a tâmplelor, dar apoi simți că are nevoie să clipească tot mai puțin, ca și cum globurile oculare s-ar fi mulțumit cu mai puțină umiditate.
Singurii mușchi care continuau acum să lucreze erau cei ai plămânilor. Respira mai departe în patru timpi, cu toate zonele pieptului, abdominală, laterală și superioară. Rărise treptat ritmul, așteptând tot mai mult la fiecare din etape, inspirație, apnee, expirație, apnee, până când ajunse la 24-12-24-12 bătăi ale inimii pentru fiecare. Însemna că respira cam o dată pe minut. Probabil că întregul corp, relaxat, nu mai avea nevoie de așa multă energie, încât nu simțea că s-ar forța să respire rar și că ar trebui să învingă o senzație de sufocare. Dar acum putea să renunțe la respirația completă și să o continue doar pe cea abdominală, prin mișcările în sus și în jos ale diafragmei. Ca un motor uriaș scos din priză, mașinăria pieptului își încetă pufăitul și mușchii intercostali se relaxară și ei, lăsând cutia toracică să intre în nemișcare.
Liniștea din cameră devenise acum neobișnuit de adâncă, de o calitate diafană. De afară nu se auzea decât vâjâitul câte unei mașini, apropiindu-se și apoi depărtându-se pe șosea, și, reflectat între zidurile blocurilor, ecoul unui covor bătut de praf. La un moment dat, o pupăză sau un cuc se auzi cântând undeva într-un copac, însă ca prin vata unui basm din copilărie. Soarele bătea direct în geam, dar jaluzele îl țineau afară, lăsând să treacă doar câteva dâre subțiri de lumină. În bătaia lor oblică, în aerul nemișcat jucau firișoare microscopice de praf, urcând și coborând într-un joc gingaș de zâne.
Dintr-odată ușor, Fulviu se simțea ca un spectator, detașat de toate, contemplând amuzat, din afară, spectacolul camerei, al luminii, al sunetelor îndepărtate. Nu-și mai simțea trupul, era atât de relaxat încât avea impresia că se retrăsese din sine într-un loc neprecizat. Se gândi la picioarele și la mâinile sale, întrebându-se cum arată întinse pe jos. Știa că stă culcat pe spate, dar din trup nu-i mai veneau acele semnale chinestezice care să-i indice, chiar dacă ar fi fost cu ochii închiși, în ce poziție se află fiecare membru. Dimpotrivă, avea senzația că aceste semnale se aplatizaseră, că erau egale în intensitate, încât bazându-se pe ele creierul său nu ar mai fi fost capabil să decidă dacă picioarele erau întinse sau îndoite, ridicate sau culcate. În același fel nu își putea reprezenta nici poziția mâinilor: puteau să stea cu palma în sus sau în jos, întinse pe podea, îndoite din cot sau ridicate din umăr. Era ca și cum mâinile sale s-ar fi aflat în toate pozițiile posibile, ca și cum ar fi avut o mulțime de mâini fantomatice suprapuse, acoperind toate gesturile și locurile din spațiu unde putea ajunge.
Era momentul să treacă la noul exercițiu pe care și-l propusese pentru azi: să extindă relaxarea de la membrele corpului la gândurile minții. Să aplice mișcării fluviale a conștiinței ceea ce făcuse cu mușchii trupului său. În cartea de yoga citise că există două tehnici în acest sens: meditația cu suport și meditația fără suport. Prima dintre ele consta în a-ți alege un obiect oarecare, real sau doar închipuit, o lumânare arzând spre exemplu, și a-ți concentra toate gândurile asupra ei, nelăsând emoțiile, imaginația sau cuvintele să zboare spre nici un alt subiect. Cea de-a doua urmărea și ea suprimarea activității mentale, dar fără focalizare asupra unui obiect de sprijin.
Cu lipsa de răbdare a tinereții și elanul orb al începătorului, Fulviu alese meditația fără suport, cea mai dificil de realizat. Își fixă un fel de punct mort al gândurilor undeva la o palmă distanță în fața frunții și a ochilor, ca o stâncă nemișcată, fără dimensiuni și formă, răsărită în mijlocul unui ocean cu curenți rotitori și o suprafață tumultuoasă. Cu ochii minții ațintiți asupra acestei pete oarbe, în care orice gând rătăcit se dizolva instantaneu, Fulviu începu să o extindă, să o transforme în insulă, apoi în continent, pentru ca în final să acopere întreg volumul conștiinței sale.
La marginea golului masiv central se roteau gânduri întâmplătoare: tremurul luminii din cameră, probabil din cauza unui nor ce trecea prin fața soarelui, un uruit greoi de motor, al unei mașini de gunoi ce rula pe stradă, figura speriată și ochii care cereau ajutor ai elefantului din coșmarul de azi noapte, chipul supărat al mamei sale când refuzase să-i însoțească, chiar, oare de ce nu voia să-și vadă bunicul? sau era într-adevăr atât de egoist pe cât îl acuza Olena? nu îi plăcea să asiste la îngrijirea lui trupească? sau îi repugna starea de legumă în care ajunsese Frederic? nu atât neputința lui fizică, faptul că trebuia schimbat, spălat și îmbrăcat ca un copil paralitic, cât absența lui din sine, ochii goi, atât de deprimanți față de omul veșnic activ de altădată…
Fulviu își dădu seama că fusese furat de un gând și îl curmă imediat, revenind pe stânca centrală a ne-gândirii. Aceasta era partea cea mai grea a exercițiului: cum să faci ca, propunându-ți să nu te gândești la nimic, să nu supui și această intenție autoestompării? Fiindcă atunci, fără a mai fi supravegheate de farul de neant central, gândurile laterale, de la marginea conștiinței, își reluau obraznic și iresponsabil jocul, târându-l după ele în învârtirea lor. Fuga gândurilor nu era viața însăși? Placa de beton pe care voia să o toarne peste ele nu era însuși rinocerul de granit care năvălea și îl strivea în visul de azi noapte?
Fulviu se scutură pe dinăuntru: din nou se lăsase furat de fluxul gândurilor. Or toate imaginile ce-i treceau prin cap nu erau decât reprezentări, còpii ale realității, nu adevărul însuși. Nu trebuia să combată un gând cu un alt gând, ci doar cu non-gândul. Se instală din nou în insula oarbă centrală, concentrându-se să nu lase să curgă nici o altă viziune. Pierdu simțul timpului, mai ales că încetase să mai respire după ritmul inimii și plămânii, cu excepția diafragmei, se pietrificaseră și ei sub privirea meduzei. Se simțea ca o piramidă masivă, solidă, împrejurul căreia furtunile de nisip își agitau neputincioase șuierul, acoperind-o și dezvelind-o rând pe rând.
După mai multe evadări ale gândurilor și reluare a lor sub control, Fulviu descoperi cu un fel de mirare că ceva s-a schimbat în el. Efortul susținut de a se concentra făcu loc unei stări de ușurință, ca și cum un vânt puternic, obositor și agasant, bătând dinspre mare și ridicând nisip și praf șuierător, ar fi încetat brusc, dezvelind o plajă limpede, transparentă, smălțuită de sclipirile piezișe ale soarelui în undele apei. Avea impresia că ar fi ieșit dintr-o furtună în ochiul calm al tornadei. În norii grei de ploaie care forfoteau deasupra sa se căsca o oază de cer albastru. Parcă s-ar fi aflat pe o barcă pe care abia o controlase până atunci și care acum scăpase pe un ochi de ocean liniștit, luminat de raze piezișe și prietenoase ale soarelui. Și aceasta era tot o imagine, adică un gând, dar de astă dată Fulviu nu o vizualiza în minte, ci o trăia sinestezic, doar ca asociații pentru o senzație de eliberare și calm ce i se instala în suflet.
Aceasta să fie? întrebă o voce înminunată în el. Și acum ce fac? Parcă tocmai se născuse și era pregătit de orice dezvăluire. Cât timp se concentrase, deși ținea ochii deschiși, pierduse legătura vizuală cu lumea dinafară. Din cauza relaxării, sau poate a oxigenării scăzute a creierului, avusese o vreme o serie de distorsionări ale privirii. Tavanul alb devenise negru la culoare, iar colțurile sale umbrite se albiseră. Câtva timp se jucase cu aceste iluzii, trecând prin toate nuanțele de gri și cenușiu, sau împingând tavanul într-o distanță neprecizată, ca și cum pupilele sale nu s-ar fi îndreptat asupra unui punct comun din spațiu, ci ar fi privit, în paralel, către infinit.
Cu vederea spălată de ploaia înviorătoare a stării de meditație, scrută din nou plafonul. Acesta redeveni alb și clar, cu liniile colțurilor și muchiile limpede tăiate. Vedea și lampa cu patru becuri în formă de lumânări atârnând în mijloc, undeva deasupra picioarelor sale. Dar nu o vedea de jos în sus, dintr-un unghi deformat, ci din lateral, dimprejur, ca într-un film în care camera de filmat se rotește în jurul obiectului. Apoi își dădu seama că vede și alte lucruri din încăpere: tablourile de pe pereți, partea de sus a dulapului din dreapta, galeria perdelei de deasupra ferestrei, de parcă întreg câmpul vizual i s-ar fi amplificat, coborând de-a lungul pereților. De fapt, vedea întreaga cameră! Nu era sigur dacă o vede cu ochii reali, fiindcă un licăr de scepticism îi spunea că lucrul acesta este imposibil fizic, sau cu ochii suprapuși ai amintirii, sau cu un simț chinestezic care îi reprezenta clar fiecare obiect dimprejur fiindcă îl cunoștea atât de bine, încât nu avea nevoie să-l privească.
În orice caz, toate mobilele erau de față: în spatele capului său se afla ușa, pe care lipise un afiș de muzică progresivă cu formația Van der Graaf; în dreapta, în colț, dulapul de haine cu un corp superior în care erau înghesuite pulovere; lângă acesta, o masă de salon cu trei scaune împrejur; deasupra ei două tablouri în ulei; în colț, lângă fereastră, o comodă, pe care se aflau un pick-up și magnetofonul luate de la părinți; în colțul opus comodei, micul său birou ergonomic, cu tot felul de sertărașe și nișe, la bordul căruia călătorea ca într-o navetă spațială când era copil, iar acum își făcea temele pentru liceu; în sfârșit, în stânga sa, până în colțul de lângă ușă, patul cu spate extensibil în care dormea, acoperit peste zi cu o pătură sintetică de culoare oranj. Vedea chiar și covorul persan cu modelele sale maro și roșii, pe care se afla întins, cu capul spre ușă și picioarele spre fereastră. Și parcă se vedea și pe sine, culcat pe jos, cu brațele pe lângă corp și ochii închiși!
Cum adică? se miră Fulviu, nereușind să facă ordine în percepții. Își dădea seama că nu avea conștiința clară obișnuită, care așeza rapid lucrurile la locul lor: asta se află aici, cealaltă dincolo. Auzise și citise despre fenomene de decorporalizare, de conștiință în afara trupului, dar și le reprezentase întotdeauna ca pe o formă de dedublare, în care te vezi pe tine din afară, ca și cum te-ai filma cu o cameră. Or acum nu avea nici un sentiment de ruptură sau despărțire, viziunea sa era continuă, fără distanțe sau fisuri. Nici nu privea propriu-zis, parcă nu vedea cu ochii fizici, ci cu o vedere din interior, la care contribuiau și celelalte simțuri, și amintirile sale, și fanteziile și iluziile sale. Iar această vedere era însoțită de o altă stare de spirit, în care nu încăpea îndoiala și iluzia, ci doar bucuria descoperirii. Mirarea față de ceea ce i se întâmplă nu era a lui, venea dintr-un punct exterior față de continuul sufletesc în care se scălda.
Apoi descoperi că pereții camerei sunt transparenți! Tablourile atârnau singure în aer, ca și cum zidurile pe care erau fixate s-ar fi topit pe neașteptate, fără să le atragă acestora atenția că au plecat de acolo și că ar trebui să cadă. De fapt, constată Fulviu, nu privirea sa era cea care devenise penetrantă, trecând prin pereți ca o rază Roentgen. Dispariția zidurilor se datora faptului că el le privea din toate unghiurile și direcțiile deodată. Era ca și cum s-ar fi aflat simultan și în corpul său întins pe covor, și în picioare, și la nivelul tavanului, și în holul de dincolo de ușa camerei sale, și în celelalte încăperi din apartament, în dormitor, în bibliotecă și în bucătărie, și afară, privind pe geam înăuntru. Zidurile deveniseră transparente pentru că privea tablourile concomitent și din față, și dinspre ramele laterale, și din spatele cartonat, înlăturând orice obstacol vizual.
Același lucru se întâmpla și cu lampa din tavan, și cu dulapul de după ușă: vedea orice obiect în totalitate, din toate unghiurile. Ceea ce simțise față de picioarele și mâinile sale în relaxare, faptul că fiecare din ele ocupa toate pozițiile și gesturile făcute posibile de anatomie, se extinsese acum la întreaga sa ființă. Trupul său se afla simultan în toate spațiile pe care le ocupase vreodată, în toate locurile pe unde trecuse, pe unde ar fi putut trece sau unde și-ar fi imaginat că ajunge. Și fiindcă neîncrederea lucidă din stările normale de conștiință îi era suspendată, nu se mira de ce i se întâmplă, accepta totul în mod natural, cu o formă de naivitate de copil care descoperă lumi de basm fără să-și pună întrebări.
Lumea era translucidă în jurul său, ca și cum se afla în centrul unui diamant de unde vedea fiecare obiect în mod complet. Sau, mai degrabă, ca și cum, de fiecare dată când se concentra asupra unui obiect, el intra în mijlocul diamantului și acesta putea fi văzut din toate unghiurile și din toate direcțiile. Spațiul se multiplicase ca un fagure cu celule suprapuse în volum.
Fulviu simți o mișcare undeva în afara apartamentului, în dreptul scării blocului. Prin zidurile transparente ca niște cortine de vapori, intui prezența a două sfere, doi coconi de gaz forfotitor, care se apropiau. „Sunt doi oameni!”, descoperi băiatul, într-un fel de revelație, fiindcă altfel nu distingea contururile unor trupuri omenești. „Să fie părinții mei? S-au și întors deja!? Oare cât timp a trecut? De când am intrat în meditație?” Ceva îi spunea că ar fi trebuit să se îngrijoreze: dacă într-adevăr pierduse noțiunea timpului, dacă începe să facă yoga dimineața și când se oprește se pomenește că e deja seară, asta însemna că viața îi scapă de sub control. Pe de altă parte, îi venea mai degrabă să râdă, ca și cum sentimentul atotstăpânitor de noutate și plenitudine i-ar fi făcut mica îngrijorare să arate desuetă.
Ceva îl deranja totuși, o senzație mai materială, ca niște unghii ce zgârie o tablă. Își focaliză atenția pentru a identifica ce se întâmplă și deveni conștient de un hârșâit sau țârâit care scrijelea fețele diamantului invizibil în care se afla, precum și timpanele sale. Era țârâitul soneriei! Fulviu își rearanjă reprezentarea lumii: cele două sfere vaporoase erau doi oameni care se opriseră în fața apartamentului său și sunau la ușă tot mai insistent. Nu erau părinții săi, fiindcă aceștia luaseră cu ei o cheie a casei și nu ar fi avut de ce să sune la intrare.
Un sentiment de panică pulveriză fațetele cristalului în care se transformase lumea din jurul său. Zidurile deveniră mate, impenetrabile, iar mobilele și celelalte obiecte se lăsară înapoi pe locurile lor, reașezându-se în cameră. El însuși reveni la nivelul podelei și tavanul cu lampa cu becuri lumânare i se întinse deasupra capului și a ochilor deschiși. Fără să-i fi trecut prin minte că ar fi putut să nu răspundă, mai degrabă cu vinovăția cuiva surprins săvârșind o faptă nepermisă, Fulviu dădu să sară în picioare și să meargă la ușă.
Dar nu reuși. Corpul nu îl asculta, rămânea întins jos ca un obiect inert, ca și cum intențiile sale nu găseau drumul către mușchi. La fel de bine i-ar fi putut ordona să se ridice și scaunului de la birou, amândouă îi erau la fel de străine. „Ce e asta?” se sperie și mai tare Fulviu. Și brusc i se desfășură în minte o imagine absurdă și în același timp covârșitoare: „M-a prins rinocerul! M-a transformat în stană de piatră!” Pachidermul cu bot cenușiu, fără corn, cu ochi de meduză, trecuse peste granițele coșmarului de azi noapte și îl lovise în plexul solar, paralizându-l. El însuși devenise rinocerul de rocă magmatică, de lavă ce se răcise prefăcându-se într-o stâncă gri întinsă pe covorul camerei.
Fulviu scoase un icnet de disperare. Ceva se trezi în el, ca un fulger minuscul aprins în piept ce își trimite brațele zig-zagate prin interiorul corpului pietrificat. Avu senzația că încearcă să vivifice un trunchi de arbore, ca într-o experiență de la ora de fizică în care profesorul cuplase doi electrozi la o creangă ruptă și le arătase felul în care frunzele încă verzi intraseră în diverse mișcări de contracție. Fulviu își reluă treptat în stăpânire trupul trimițându-și influxurile înapoi prin nervi înspre toate membrele. Pe măsură ce irizația de electricitate se răspândea în mușchi, aceștia începeau să se contracte, să prindă viață. Când, în cele din urmă, reuși să trimită comanda de a se ridica, avu impresia că se află pe o plajă la mare și fusese îngropat în nisip, iar acum trebuia să iasă din adânc. Sforțându-se să disloce greutatea de deasupra sa, de a scoate mâinile, pieptul, fața chiar, de sub stratul de nisip ce curgea pe lângă el, sfârși prin a sparge crusta de zahăr caramelizat în care fusese captiv și sări în picioare.
Inima îi bătea cu lovituri puternice de baros. Tremura necontrolat din întreg trupul și nu era sigur că se poate menține în picioare sau să meargă fără să-și piardă echilibrul. Soneria țârâia în continuare lung și încăpățânat, cei care așteptau la ușă nu voiau să renunțe. Sprijinindu-se de canatul camerei sale, apoi de spătarul unui scaun de la masa din hol, Fulviu se îndreptă spre intrare. Își văzu chipul în oglinda de pe peretele opus: avea o figură neașteptat de destinsă, de albă, ca o statuie de marmură, doar ochii îi jucau speriați în orbite.
Învârti nesigur încuietoarea și întredeschise ușa. În prag se aflau doi polițiști, un bărbat și o femeie în uniforme albastre, de vară, cu mâneci scurte, dar cu chipie. Femeia, destul de tânără, dar cu un chip colțuros și o falcă proeminentă, îl privea oarecum cu reproș pe colegul ei, un băiat și mai tânăr, cu obrazul ras foarte fin și ochi umezi, care făcuse, se pare, o glumă sau un comentariu nepotrivit. Când Fulviu apăru în ușă, bărbatul îi făcu un semn rapid femeii și își ridică chipiul de pe cap. Femeia se întoarse spre locatar, cu o figură severă:
Putem intra?
– Părinții mei au depus cererea de parcare, turui rapid Fulviu, dorind să încheie întâlnirea cât mai repede.
Cei doi schimbară scurt o privire.
– Nu pentru asta am venit. Ne dai voie să intrăm? reluă polițista cererea și, fără să mai aștepte răspuns, îl dădu pe Fulviu la o parte din ușă, grijuliu, dar ferm.
– Așezați-vă, bolborosi acesta, arătând spre scaunele mesei din hol.
– Nu, mulțumim, răspunse polițistul tânăr, învârtind chipiul în mână. Ar fi mai bine să te așezi tu.
– De ce răspunzi așa de târziu la ușă? întrebă polițista, mai degrabă curioasă să se informeze decât acuzatoare.
– Nu am auzit soneria, minți Fulviu.
– Am sunat și la telefon, dar nu aveți semnal.
– L-am închis azi dimineață, recunoscu spășit Fulviu. Dar cât e ceasul?
Cei doi polițiști se priviră din nou. Bărbatul își consultă apoi ceasul de mână și îl informă cu bunăvoință:
– Unu și douăzeci și două de minute.
Atât de puțin? Doar atâta vreme trecuse? Fulviu își amintea că începuse exercițiile yoga după plecare părinților săi, în jurul orei unsprezece.
– Acum o oră și un sfert a avut loc un accident, spuse femeia, privindu-l în față.
– Ce accident? întrebă Fulviu distrat, cu gândurile încă încleiate și orbitând în jurul experiențelor prin care trecuse.
– La intrarea de pe podul de la Herina. Un automobil mic cu număr de Clusium a căzut în vale.
– Herina?… tresări Fulviu.
– Înăuntru erau doi oameni, un bărbat și o femeie. Sunt părinții tăi?
– Eu… cum… nu știu…
– Mașina este înregistrată pe numele lui Ian Friator. După actele găsite, femeia este Olena Friator. Sunt părinții tăi?
Polițistul trase un scaun și îl ajută pe Fulviu să se așeze, spunând compătimitor:
– Ne pare foarte rău…
– Ești fiul lor? Cum te cheamă? reluă polițista cu un ton mai blând.
– Fulviu…
Femeia își notă numele într-un carnet pe care îl scosese de la piept, apoi continuă:
– Alte rude mai ai? Bunici, unchi, frați?
– Bunicul, murmură Fulviu, bunicul Frederic. Tocmai la el mergeam cu mașina…
– Poți să îl chemi? Vrei să-l anunțăm noi?
– Nu are rost, nu e lucid…
– Și altcineva?
– Mai am o mătușă, Dorli, reluă Fulviu, vorbind mecanic. Numele de familie e Ostra.
– Bine, am notat, spuse polițista. Va trebui făcută o identificare. Te simți în stare?
Fulviu o privi cu ochi lipsiți de expresie.
– E în stare de șoc, nu vezi? susură polițistul către colega sa, ca și cum băiatul nu era de față.
Femeia își privi o clipă partenerul, apoi se întoarse spre Fulviu.
– Trupurile vor fi aduse la morga din oraș. Le veți putea ridica începând de mâine dimineață. Te sfătuiesc să o anunți pe mătușa ta și pe oricine crezi de cuviință, ca să vedeți ce aveți de făcut.
– Te putem ajuta? întrebă polițistul tânăr. Vrei să rămânem cu tine? Vrei să te ducem undeva, la mătușa ta?
Polițista îi aruncă o privire cu un reproș fugitiv.
– Nu, răspunse Fulviu. Trebuie să mă gândesc…
– Uite telefonul agentului de teren care a făcut constatarea, mai spuse polițista punând pe masă o carte de vizită pe spatele căreia era notat cu pixul un număr. Iar pe față ai adresa și telefonul secției noastre din oraș. Poți suna oricând vrei. Nu ar fi rău să ne suni după-amiază, când vor aduce trupurile, înainte să le facă autopsia, ca să îi poți vedea în…
Polițistul îi șopti ceva partenerei sale.
– Sau poate nu e o idee bună, se corectă aceasta. Mâine sicriele vor fi returnate închise, înțeleg că nu mai e mare lucru de văzut… Ei bine, asta e tot. Deschide telefonul, ca să te putem anunța dacă apare ceva. Când veți veni după sicrie, nu uita să aduci toate actele pe care le mai aveți acasă legate de părinții tăi. Condoleanțele noastre…