Domnul Teo s-a trezit într-o bună dimineață de sîmbătă la ora 10:08 și, în timp ce își fuma prima țigară în fața geamului deschis de la bucătărie, i-a venit o nouă idee de carte. Domnul Teo era scriitor și îi veneau multe idei de cărți, dar, de fiecare dată cînd se apuca să le scrie, îi veneau alte și alte idei, cărțile se complicau mult prea mult și, în cel mai bun caz, le abandona după doar cîteva pagini. În cel mai rău caz, nici nu se mai apuca să le scrie, pentru că îi veneau idei pentru alte cărți, de care nu se apuca, pentru că îi veneau alte idei, pentru alte cărți. Cu toate acestea, nu s-ar fi putut spune despre domnul Teo că era idealist. Era doar un bărbat de 46 de ani, ciufulit, în pijama, în fața ferestrei de la bucătărie.
Întîmplarea avea loc într-o zi de decembrie, chiar aceea în care se născuse, cu 194 de ani înainte, domnul Gustave Flaubert. Domnului Teo îi plăcuseră pe vremuri cărțile domnului Gustave, acelea pe care apucase să le citească, fiindcă, de exemplu, Educația sentimentală nu se găsea în librării pe vremea cînd domnul Teo îl citea pe domnul Gustave, iar mai tîrziu, cînd o găsise în sfîrșit și o cumpărase, nu avusese niciodată, din varii motive, nervi să o parcurgă din scoarță în scoarță, și tot ce-și amintea din ea era finalul trist, glorios, în care cineva, probabil protagonistul, spunea că partea aceea a vieții lui fusese tot ce-a avut vreodată mai bun.
Așadar, domnului Teo, rămas needucat sentimental, i-a venit ideea să scrie o carte pe care s-o înceapă chiar în ziua aceea și să o termine peste exact trei luni, pe data de 15 februarie. Atunci s-ar fi împlinit fix 100 de ani de la nașterea domnului Tristan Tzara, pe care domnul Teo nu-l simpatiza în mod deosebit, dar orice pretext era bun ca să-și dea un deadline, astfel încît să termine măcar una dintre cărțile pe care ar fi vrut să le scrie. Cartea aceasta, pentru care îi venise ideea în timp ce fuma în fața ferestrei de la bucătărie și privea cum o ciocănitoare ciocănește scoarța unui copac, ar fi trebuit să aibă la bază principiul dicționarului, comun celor doi. Se știa că domnul Gustave scrisese un Dicționar de idei primite de-a gata, se știa că domnul Tristan alesese la întîmplare cuvîntul „dada” dintr-un dicționar – domnul Teo se gîndea să-și scrie și el cartea deschizînd în fiecare zi DEX-ul la întîmplare și aberînd înțelept, plin de miez și de farmec, însă foarte succint despre cuvîntul pe care i-ar fi căzut prima dată privirea. Ar fi trebuit să scrie în fiecare zi cîte o intrare, o mică povestioară, iar la sfîrșitul celor nouăzeci de zile ar fi avut aproape o sută de pagini, cam cît majoritatea cărților domnului César Aira. Domnul Teo nu avea o memorie foarte bună, dar era sigur că domnul César scrisese multe cărți scurte, așa cum era sigur că la ideea cărții pe care voia să o scrie acum contribuise și faptul că în seara de dinainte citise niște instrucțiuni ale domnului Julio Cortázar: pentru a cînta, pentru ca să ți se facă frică, pentru a înțelege trei tablouri celebre etc. Cartea lui ar fi trebuit să se numească Dicționar pe sărite și ar fi trebuit să intre în glorioasa galerie a romanelor-dicționar, alături de Dicționar onomastic și de Dicționar Khazar, dacă nu or fi fost și altele de care el nu-și amintea pe moment.
Deși nu avea o memorie foarte bună, în timp ce își stingea mucul țigării în scrumiera de pe pervazul ferestrei deschise, domnul Teo și-a amintit că, în urmă cu doar cîteva zeci de minute, pe cînd se afla în pat, cu laptopul în brațe și sorbind cîteodată din cafeaua aflată alături, pe un scăunel, verificase data în care se afla și văzuse că e 12 decembrie. Domnul Teo și-a amintit lucrul acesta, pentru că, deși în general avea o proastă memorie, în particular avea o memorie vizuală onorabilă și, mai mult ca sigur, mucul țigării îi adusese aminte de cursorul dus în partea din dreapta sus a ecranului, unde apăsase pe oră, ca să vadă și data în care se află. Ciudate asociații, și-a spus domnul Teo: să îți amintești cum ai apăsat cursorul într-un colț al ecranului, fiindcă apeși pe filtrul țigării ca să se stingă bine în scrumieră. În mod obișnuit, ar fi fost dezamăgit că, iată, rotunjimea pe care scontase n-avea cum să îi iasă, că se înșelase, nici el nu înțelegea cum și de ce, în privința datei în care se afla, cu atît mai mult cu cît o aflase cu puțină vreme în urmă. Domnului Teo îi plăceau rotunjimile narative și, în alte condiții, ar fi renunțat să scrie cartea la care tocmai se gîndise, însă de data aceasta a perseverat. N-avea să se lase descurajat, și-a spus el, nu era nimic dacă nu se afla în 15 decembrie, așa cum crezuse, putea să înceapă cartea peste cîteva zile. Numai că, peste cîteva zile, 15 decembrie cădea într-o zi de marți, iar domnul Teo, deși știa că superstiția conform căreia nu se cuvine să începi nimic într-o marți nu are justificare, o respecta cu sfințenie. Așadar, urma să înceapă cartea chiar sîmbătă, pe 12, cînd avea să scrie un fel de cuvînt-înainte, o introducere care să arate cititorului ce fel de carte avea să citească.
Pe urmă, domnul Teo a făcut un duș, s-a îmbrăcat și s-a dus la piață, de unde n-are nici o importanță ce-a cumpărat, așa cum n-are importanță nici ce-a făcut în decursul celor cîtorva ore, pînă s-a apucat să scrie cartea la care se gîndise ceva mai devreme. Pentru că știa că este uituc, dar pentru că era și meticulos, atunci cînd a ajuns la paragraful în care voia să scrie despre domnul Tristan, a verificat pe internet data de naștere a acestuia și a constatat că se înșelase încă o dată. Domnul Tristan era născut pe 16 aprilie. Ciudat, și-a spus domnul Teo pentru a doua oară în ziua aceea. Fusese convins că domnul Tristan era vărsător, ca și el, și că de-acolo i se trăsese spiritul rebel, dorința de inovație, spiritul jucăuș. Domnul Teo a căzut pe gînduri și, în timp ce stătea pe ele cît se poate de incomod, și-a adus aminte că, de fapt, nu era vorba de centenarul domnului Tristan, ci de 100 de ani de la apariția mișcării Dada. Cu atît mai bine, și-a spus domnul Teo, înseamnă că, dacă o să am prea puține pagini pînă pe 15 februarie, atunci o să scriu cîte o intrare de dicționar pînă pe 16 aprilie. La urma urmei, pe 16 aprilie se împlineau 120 de ani de la nașterea domnului Tzara, ceea ce însemna, dacă nu un număr rotund, măcar unul oval. Chiar și mișcarea de revoluție a pămîntului este ovală, a reflectat domnul Teo, de unde rezultă că ovalul e o formă geometrică mai naturală decît cercul perfect și probabil că asta ar fi făcut cartea mai atracțioasă pentru publicul cititor. Oricum, numărul rotund de la întemeierea mișcării Dada se împlinea exact la mijloc, pe 15 februarie. De fapt, 15 februarie nu era exact-exact la mijloc, dar, dacă în poezie se admiteau licențele poetice, de ce nu s-ar accepta și în proză licențele temporale? De fapt, era chiar mai bine așa, să scrie pînă pe 16 aprilie, pentru că, între timp, domnul Teo își dăduse seama că din decembrie pînă în februarie nu sînt trei luni, așa cum crezuse de dimineață, ci numai două, iar cartea i-ar fi ieșit mult prea subțire.
În următoarele nouă zile, primul lucru pe care l-a făcut domnul Teo dimineața, după ce se trezea, a fost să deschidă la întîmplare DEX-ul și, cu ochii închiși, să pună degetul la întîmplare pe cîte-un cuvînt. Al optulea lucru pe care l-a făcut în fiecare dimineață, după ce mînca, își bea cafeaua, se spăla pe dinți, se dușa, se ștergea și își punea niște haine comode, a fost să se așeze pe canapea, cu laptopul pe genunchi, și să înceapă să scrie cîte-o povestire inspirată de cuvîntul găsit mai devreme. Cuvintele extrase la loteria DEX-ului au fost, în ordine: „deznodat”, „posomorî”, „coabita”, „mititel”, „torcător”, „faulta”, „colo”, „piesă” și „clopoțel”.
Deznodat a fost o mică povestire mistică despre secta deznodătorilor, care se întrunește pe fiecare 25 aprilie la Băile Olănești, unde a fost fondată în anii ’30 ai secolului trecut de Saul Moser, profesor de filosofie și antrenor de fotbal al echipei Zimbrul Piatra Neamț, înaintea unui meci amical cu Ripensia Timișoara.
Posomorî a fost o și mai mică poveste, cu inserții metatextuale, în care o anumită domnișoară Claudia învîrte în aer o pungă plină cu napolitane Dănuț, după ce află că domnul Iulian, presupusul său iubit, se mută din cartier.
Coabita, scrisă într-o singură frază, lungă de o pagină, a fost, practic, descrierea tabloului Misterul și melancolia unei străzi, pictat în 1914 de domnul Giorgio de Chirico.
Mititel, a fost, practic, un hibrid între După prînz a lui Julio Cortázar și Cum se înțeleg țăranii a lui I.L. Caragiale.
În Torcător, o pastișă după O dare de seamă pentru o Academie a domnului Franz, a fost vorba despre un motan care face să dispară totul din jurul lui, pentru că thorrrrsul lui activează un pod Einstein-Rosen între două dimensiuni ale universului.
Faulta a fost despre Fausta, care la pubertate a schimbat soarta unui meci de fotbal și l-a scăpat pe Bibere de cartonașul roșu, după ce a explicat în stația de amplificare a stadionului diferența dintre „a faulta” și „a nu faulta”, iar mai tîrziu, la maturitate, a ajuns profesoară de logică și etică la Universitatea din Toronto.
Colo a fost doar o secvență dintr-o lungă așteptare, construită din aliterații și eufonii ca, de exemplu: „și Totolino se ghemuiește la rîndul lui pe covor, cu fundul lipit de acolada fundului ei cu buline; și o coleopteră asemănătoare cu rochia Corinei intră în cameră și i se așază în păr; și Corina se ridică din nou și începe iar să se plimbe de colo-colo pe hol; nu, alcoolul n-ar fi o soluție, se uită lung la colonadele din reproducerea unui tablou și aude clopotul bătînd într-o piață, acolo.”
Piesă a fost cu o roată dințată, moștenită din tată în fiu de un domn care bănuiește despre ea că face parte dintr-un angrenaj extraterestru străvechi și caută prin lume alte piese ale mașinăriei cu pricina, în speranța deșartă că odată o să poată să reconstruiască întregul.
Clopoțel a fost lamentația unui clopoțel despre soarta tristă a clopoțeilor, despre extincția lor.
Unele povestiri erau mai scurte, de doar o pagină, altele, ceva mai lungi, de trei, patru, pînă spre cinci și, dacă nu termina una într-o zi, domnul Teo continua povestirea în următoarea, după ce extrăgea cuvîntul zilei, pentru care începea să scrie abia după-amiaza. Și toate poveștile, deși diferite între ele ca tematică, stil, structură sau orice altceva, se înscriau în genul care lui îi era cel mai drag și pe care îl numise pentru sine „literatură parascovenică”. Dar, oricît de diferite și de parascovenice ar fi fost, cam după ziua a șaptea, domnul Teo și-a dat seama că, fără să fie în intenția lui, pe undeva pe dedesubtul paginilor virtuale se iviseră niște tuneluri care făceau să comunice Colo cu Coabita, însă și cu Posomorî, sau legau Deznodat de Faulta, în vreme ce Piesă devenea o metonimie a întregii cărți pe care avea de gînd să o ducă de data asta pînă la capăt. Deja începuse să se gîndească la faptul că peste cîte pagini ar fi trebuit să intervină și elemente de hazard controlat, care să ritmeze întregul și să introducă twisturi în stare să țină lipiți de el cititorii, pe care i-ar fi pierdut dacă întregul ar fi fost excesiv fragmentat, cînd a primit un mesaj de la prietenul său, domnul Ciprian Proca.
Domnul Ciprian îl întreba dacă ar vrea să iasă împreună în seara aceea, în barul A1, ca să poată să și fumeze, nu doar să bea, fiindcă în curînd avea să fie promulgată legea care să interzică fumatul în locuri publice, iar domnul Teo a fost de acord. De dimineață pusese degetul pe cuvîntul „surpriză” și, în timp ce termina intrarea pentru „clopoțel”, nu-i venise nici o idee de surpriză despre care să scrie. Surpriza era o temă prea vastă, erau o groază de feluri de surprize pe lume și, în lipsa constrîngerilor, imaginația domnului Teo a suferit un mic colaps, care, însă, nu l-a îngrijorat. O pauză ar fi fost binevenită, și chiar a fost, doar că, a doua zi, deși nu băuse decît trei beri și nu fumase mai mult de zece țigări, domnul Teo s-a trezit cu creierul năclăit, așa că a hotărît să prelungească pauza încă puțin, mai ales că în „mîinele” de atunci urma să fie Crăciunul. În a treia zi după Crăciun, a avut remușcări fiindcă atîta vreme nu scrisese nimic și s-a repezit să înnegrească cu pixeli prima și cea mai proastă ideea care-i venise. Și-a dat seama că era foarte proastă abia în ziua de 31 decembrie și a șters totul, hotărît să o ia de la capăt în următoarea zi, într-un an nou, care, cu siguranță, avea să fie mai bun decît precedentul. În noul an, pe 2 ianuarie, a realizat că nu mai scrisese nimic încă de pe data de 23 decembrie și a devenit defetist. Nu, n-avea să mai scrie niciodată nici cartea asta. Și ce mișto ar fi fost! Dar optimismul avea să-i revină peste vreo lună, cînd și-a spus că ar fi fost bine să trișeze puțin, să păstreze „surpriză” pentru ceva mai tîrziu, cînd ar fi avut într-adevăr nevoie să-i facă o surpriză stimatului cititor, și să deschidă deocamdată cartea cea mare la alt cuvînt. A deschis-o la „depăși”, și, cu toate că pentru el avea în minte o poveste care începea la Deauville, continua pe autostrada A13 către Paris, la fel ca în Un homme et une femme al lui Lelouch, iar apoi se ducea în bălării fanteziste, între care cea mai cuminte era despre un tenisman care depășea toate recordurile de la Roland Garros, n-a mai continuat, din motive pe care nimeni n-o să le știe vreodată. Și, așa, dicționarul pe sărite al domnului Teo a devenit încă una dintre cele mai frumoase cărți pe care nu le-a scris niciodată, și tot așa el a început să vorbească despre sine la persoana a treia, ca Winnetou.
