Bogdan Varvari

 
 
Bogdan Varvari (n. 1981, Timișoara) a absolvit Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Filosofie. Lucrează patru ani ca profesor de Științe Socio-Umane la diverse licee timișorene. Ulterior, renunță la învățământ și se angajează ca administrator de cont într-o companie din domeniul asigurărilor imobiliare. Debutează editorial în anul 2010 cu volumul de fragmente filosofice Iluzii și truisme, Editura Curtea Veche. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă nu uita să arunci viermii (Editura Tracus Arte).

Cum am cunoscut-o pe Melania
 

Poate vreți să vă povestesc cum am cunoscut-o pe Melania. Dacă da, aflați mai întâi că nu sunt un om bun. Nu iubesc nici pisicile, nici câinii, nici oamenii în general, care sunt tot un fel de pisici și de câini.
Și totuși, să vedeți, o dată am ajutat și eu pe cineva. Era o dimineață de aprilie. Ieșisem să alerg. Trecusem de strada Burebista când mi s-a proțăpit în cale o bătrânică scundă, îmbrăcată într-un capot albastru.
– Domnu’, domnu’, a început să se lamenteze cu o voce subțire și tremurată, ajutați-mă vă rog! Am bărbatu’ bolnav, sunt singură, nu-s în stare să-l ridic din pat și să-l duc pân’ la baie. Am sunat la vecini da’ nu răspunde nimeni.
Probabil că aș fi ocolit-o și aș fi alergat mai departe (ce treabă am eu să transport semi-cadavre?) dacă lângă ea nu ar fi așteptat o fată tânără, oprită acolo pentru același scop.
– Uite, zise bătrânica arătând spre ea, fata asta s-a oferit să mă ajute, da’-i tare slăbuță, vezi și dumneata, n-am reuși doar noi două.
Fata îmi atrăsese atenția din prima clipă. Era de o urâțenie exemplară: picioare strâmbe, mâini lungi până la genunchi, fund plat, sâni inexistenți, buze inexistente, dinții împinși în afară de parcă i-ar fi explodat o dinamită în cerul gurii, nasul redus la două nări inexplicabil de late, păr lins și rar, de o culoare incertă, ochi umflați, ca de broască. Ce mai, o pocitanie în toată regula! Privind-o, am știut că sunt pierdut, căci pe mine nu mă atrag decât femeile foarte frumoase sau cele foarte urâte. Poate pentru că voluptatea de a umili e egală cu voluptatea de a fi umilit.
– Bine, i-am zis bătrânicii. Haideți să vă rezolv.
Exact așa am zis: „Haideți să vă rezolv.”

Apartamentul avea două camere, ambele la strada principală. Bolnavul era în camera din stânga. Zăcea în pat, întins de-a curmezișul, cu spatele sprijinit de o pernă. Purta pijamale bleumarin și o căciulă neagră de lână, tricotată grosolan. Oasele craniului îi împungeau pielea subțire și lividă, ascuțindu-i toate liniile feței. Din ochi îi rămăseseră doar două pâlpâiri vagi, rătăcite în întunericul orbitelor.
– Nu am murit încă? a întrebat văzând că mă aplec deasupra lui.
– Copiii ăștia au venit să te ajute să mergi la W.C., i-a strigat nevastă-sa peste umărul meu.
Un culoar îngust despărțea patul de o masă mare, încărcată cu medicamente. Nici vorbă să încapă două persoane una lângă alta. Trebuia să mă descurc singur. Mi-am blestemat capriciul de a nu fi alergat mai departe, de a mă fi lăsat atras în povestea asta. Desigur, puteam renunța oricând, dar nu voiam să plec de lângă „Broscuță”. Așa o poreclisem pe fată.
Am tras picioarele bătrânului, pe rând, dincoace de marginea patului, apoi l-am apucat pe sub umeri și am încercat să-l ridic. Nu am reușit de prima dată. În ciuda slăbiciunii, era incredibil de greu.
– Greu ca pământul, zise femeia, care nu se sfia deloc că o aude soțul ei muribund. Ieri noapte mi l-au adus înapoi de la spital. Are un cheag de sânge la creieru’ capului și până nu pleacă cheagu’ ăsta de acolo ca să-i înfunde vreo arteră, n-o să moară. Doamnă, mi-au zis doctorii, n-avem ce să-i mai facem, la 82 de ani e prea bătrân ca să-l operăm.
După ce, cu o sforțare supremă, am izbutit să-l ridic în picioare, m-a cuprins brusc o senzație de irealitate: mă aflam într-o casă străină, printre oameni străini, strângând în brațe un octogenar care aștepta doar să-i plece cheagul de pe creier și să moară.
– N-am murit încă? întrebă din nou, iar respirația lui mă izbi ca un ciocan. Mirosea ca lichidul care se scurge din gropile de gunoi menajer. Am crezut că o să vărs, dar nu s-a întâmplat asta.
Înaintam cu spatele și îl târam după mine.
– Mișcă-te! urla nevastă-sa, chiar dacă era evident că bătrânul nu putea merge deloc. Ridică-ți picioarele! Ridică-ți piciorul drept! Nu simți că te-ai agățat în covor?
– Nu-i nici o grabă, am încercat eu s-o calmez. Încet… încet… haideți că imediat ajungem.
Când am trecut de culoarul dintre masă și pat, Broscuța a vrut să mă ajute. I-am făcut semn că nu-i nevoie. Era puțin probabil ca trupul ei fragil să poată prelua ceva din greutatea aceea. Mai mult m-ar fi încurcat.
– Deschide ușa de la baie, i-am zis.
Baia era o încăpere strâmtă, un soi de debara unde fuseseră aruncate tot soiul de găleți și de mături. Cadă nu era, doar o cabină de duș, o chiuvetă mică și, între ele, W.C.-ul.
L-am târât pe bătrân peste prag și m-am răsucit. Totul semăna cu un dans macabru. Prin spatele meu, nevastă-sa i-a dat jos pantalonii ca să-l pot așeza pe W.C. Mi-a fost imposibil să nu-i văd picioarele subțiri, descărnate, între care atârna, flasc și sfrijit, un țurțure de piele gălbuie.
– Să fi văzut ce bărbat era odată, zise femeia, parcă ghicindu-mi gândurile. Toamna, la vremea recoltei, când mergeam la socrii, urca singur în pod sacii cu porumb. O sută de kile, atâta avea un sac.
– O sută de kile, repetă bătrânul.
– Și uită-te la el acuma, nici picioarele nu-i în stare să și le tragă.
– Ar fi bine să-l lăsăm puțin singur, i-am zis femeii și am ieșit pe hol.
– Nu vrea sub nici o formă să-i pun pamperși, zise ea urmându-mă. Să n-audă de pamperși. Da’ o să-i pun de-acum, n-am ce să fac. Doar n-o să ies în stradă să caut ajutor ori de câte ori are el nevoie să meargă la baie. Uite, azi e deja a doua oară și e încă dimineață. Iar oamenii nu prea opresc, să știți. Se uită în cealaltă parte și își văd de drum. Lume fără Dumnezeu.
Apoi dispăru în camera bolnavului și scotoci într-un dulap.
– Până face, o să-i schimb repede și hainele de pat, zise ea.
– Vă ajut, zise Broscuța, fericită să fie în sfârșit de folos.
M-am așezat într-un fotoliu și m-am uitat la ele cum lucrează. Era o imagine idilică. Bunica și nepoata, ai fi putut crede.
Când se apleca peste pat ca să netezească cearșaful sau ca să aranjeze plapuma, formele Broscuței dezvăluiau o neașteptată feminitate. Simțea că e privită, căci se îmbujorase vizibil.
– Ai făcut ceva? Pot să vin să te șterg? strigă femeia către ușa de la baie, după ce terminară cu patul.
Nu primi nici un răspuns, așa că intră înăuntru.
– Ai făcut pe dracu’, zise. Nimic, nici un strop. Spui că-ți trebuie, și pe urmă nu faci nimic. Hai atunci, hai să te ducă înapoi în pat, că nu pot să-i țin pe copiii ăștia aici până mâine.
Întoarcerea a fost și mai istovitoare parcă. Eram un lac de nădușeală când am reușit să-l așez pe bătrân în pat. Picuri mari de transpirație îmi cădeau din vârful nasului. I-am cerut Broscuței un șervețel. Ea a scotocit în poșetă și mi-a întins mai multe. Am început să mă șterg, dar mâinile îmi tremurau de oboseală.
– Stai, a zis Broscuța, și s-a apucat să-mi șteargă ea sudoarea.
Probabil își închipuie că sunt un bărbat de nădejde, m-am gândit. Probabil că e gata să-mi facă zece copii.
Bătrânul adormise, sforăia liniștit. Nevastă-sa se așezase lângă el, pe marginea patului. Îi luase mâna stângă între mîinile ei și îl privea aproape fără să clipească, cu ochi umeziți de o duioșie stranie, pe care nu o arătase până atunci.
– Ascultă, i-am șoptit Broscuței, ce-ai zice să ne revedem în seara asta?
A scotocit din nou în poșetă și mi-a scris pe un bilețel numele și numărul ei de telefon.
Așa am cunoscut-o pe Melania. Ce a urmat nu mai e treaba voastră.