Andra Rotaru
Andra Rotaru, poetă, jurnalistă. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). A susținut lecturi, panel-uri și prezentări în Europa, America de Nord și America de Sud, printre altele la New York, Chicago, Portland, Iowa, Mexico City și Puebla. Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca,editura Bassarai, 2008). În toamna acestui an, Lemur va apărea în traducere engleză, la editura americană Action Books. Andra Rotaru locuiește în București.
Content not found
This collage series, “Content not Found,” takes its cue from the Dada quote “Dada is a quantity of life caught in transparent transformation without effort and without gyratory” (Tristan Tzara, “Dada Manifesto of Weak Love and Bitter Love”).
I have also drawn on Anne Carson’s statement that “a quote (cognate with “quota”) is a cut, a section, a slice of someone else’s orange” (Anne Carson, “Decreation”), as well as on the kinetographies used by Rudolf Laban, the famous theorist and experimental dance artist, whose school of choreography was located within short distance of Cabaret Voltaire in Zurich.
When Laban uses the first choreographic notation, he does not emphasize the whole but other elements, which then become the center of his moving organisms, with the part working independently from the whole. His notation system thus consists in the abbreviated description of steps, of walking directions and the succession of bodies, without including directions about the motion of the arms or of the upper body.
Last but not least, I used texts written by myself, which present verbal and visual stereotypies, drawn to an extreme or the other. The meaning of some words/expressions was placed within an open space that leads to an enhanced language or within a restrictive space, in which non-related meanings come to refer to the same word/expression.
If we were to analyze these collages through a common filter, we could talk about zoomorphy, autophagy, hybridization, self-kleptomania, etc. They are not a translation of the texts that inspired them but rather comments on environmental details in the text, which could not be expressed through language but expressed themselves through different means, primarily in a visual mode. These collages act sometimes against the text through self-protecting mechanisms. To unpack them and find out what lies at their core, would mean to dismantle the physical size of a collage, in the way in which the meaning beneath a text has pockets well protected from the psyche of their creator.
What would we find through the dissection of a collage and a text? Certainly, not a reality, the way in which it presents itself to sight and thought. We would be left with a cardboard in hand or with some letters. The procedures of burying and exhuming meaning have never been more alienated from one another. What is against nature is not necessarily against art. Thus any attempt to unbury sediments of language is a way of recreating a new language. We cannot talk about destruction other than in a liminal and meaningless way. Any action that annihilates the physical or psychic reality hosts hundreds of other particles that generate new mechanisms of creation. This process can behave as a black hole, which absorbs and renders back a form of matter that transcends our comprehension abilities. And on the site of this void which cannot be equated with terms such as “non-being, destruction, non-existence,” one can eat a nourishing dinner and share a good laugh.
(translation by Arina Rotaru)
Content not found
Pentru seria aceasta de colaje, intitulată “Content not found”, am pornit de la citatul „Dada este o cantitate de viață în transformare transparentă fără efort și giratorie” (Tristan Tzara, „dada manifest despre amorul slab și amorul amar”).
De asemenea, am folosit citatul “a quote (cognate with quota) is a cut, a section, a slice of someone else`s orange.” (Anne Carson, “Decreation”), precum și kinetografiile utilizate de Rudolf Laban, celebrul teoretician și artist experimental al dansului, a cărui școală de coregrafie se afla în vecinătatea Cabaretului Voltaire din Zurich.
Când Laban folosește prima notație coregrafică, accentul nu se pune pe întreg, ci alte elemente devin nuclee ale organismului, partea fiind desprinsă de întreg. Astfel, notația sa constă în descrierea schematică a pașilor, a direcției mersului și a succesiunii figurilor, fără să existe indicații asupra mișcărilor de brațe sau a părții de sus a corpului.
Nu în ultimul rând, am utilizat texte scrise de mine, care prezintă stereotipii verbale sau vizuale, duse când într-o extremă, când în alta. Sensul unor expresii/ cuvine a fost plasat într-un spațiu deschis, care potențează deschiderea limbajului, sau într-unul restrictiv, care alătură sensuri fără legătură între ele, dar care definesc o aceeași expresie/ cuvânt.
Dacă punem un filtru comun-inteligibil acestor colaje, putem vorbi de zoomorfie, autofagie, hibridizări, selfcleptomanie etc. Ele nu sunt o traducere a textelor care le-au stat la bază, ci o introducere a unor detalii de mediu care populează textele, a mediului care nu s-a putut exprima prin limbaj, ci a răbufnit prin alte mijloace, în spațiul vizual. Colajele sunt uneori împotriva textului, au mecanisme de protecție împotriva sa. Ca să le desfacem și să căutăm ce stă la baza acestora, ar însemna să fragmentăm măsura fizică a unui colaj, așa cum înțelesul din spatele unui text are anticamerele sale bine protejate de psihicul creatorului lor.
Ce am găsi prin disecția unui colaj și a unui text? În nici un caz o realitate, așa cum se înfățișează ea privirii/ gândirii. Am rămâne în mână cu o bucată de carton sau cu niște litere. A îngropa și dezgropa un sens nu au fost niciodată mai îndepărtate unul de altul. Ce e împotriva naturii, nu e și împotriva artei. Astfel, orice demers de deshumare a unui tip de limbaj nu este decât o nouă formă de creare a altui limbaj. Nu putem vorbi de distrugere decât în sens liminal și fără sens, de fapt. În orice acțiune de deteriorare a realității fizice sau psihice zac sute de alte particule generatoare ale unor alte mecanisme de creare. Acest ceva se poate comporta ca o gaură neagră, în care tot ce intră nu mai iese într-o formă acceptabilă pentru puterea noastră de înțelegere. Iar în acest vid care nu este echivalat de termeni de tip neființă, distrugere, inexistență se poate lua o cină sățioasă și râde pe măsură.
Content not Found
ce pornește din coapsă. îndoirea genunchilor apare ca preludiu al elevației. ce pornește din copasă. „eu în viața mea nu am fost tutelat de nimeni, nici când eram mic!” (George Enescu)
(în) bătaie, cu conotații negative sau pozitive: în bătaia vântului, te rup în bătaie, batt(u)allia, stârnire a peștelui, epocă în care se împerechează cocoșii de munte, izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol etc.
reducea toate variantele la o singură posibilitate, cea inevitabilă. te uită cum joacă găina. stai găină că te tai: în crescendo, tremolo, martellato, flageolete.
„încă din 1669, Raoul Feuillet propune prima notație coregrafică. ea constă în descrierea schematică a pașilor, a direcției mersului și a succesiunii figurilor; nu există indicații asupra mișcărilor de brațe sau a părții de sus a corpului.” (Dansul în secolul XX, Isabelle Ginot, Marcelle Michel)
*
Aurora o vede pe bătrâna care lovește cu andrelele, o măsură 2/4. Se trece treptat la un vals fermecător în 3/4. Pauză. Strigăt de durere. Aurora sângerează. Opt măsuri de 4/4, foarte largi. Aurora începe să danseze și amețește. Lumea e înnebunită. Aurora se învârte pe loc ca și cum ar fi ciupit-o o tarantulă, prăbușindu-se brusc.
și din strigătul lor nu putea să iasă nimic. în jurul gâtului se formase o barieră de corali, niște bijuterii atât de prețioase încât orice șirag ieșit în cale nu era decât o imitație a unei opere de artă. deschidea gura și avea dinții tociți, de mamifer marin. numai lebedele mai au un astfel de camuflaj de apărare.
lebede – broccoli. sub apă și la suprafață. cu gâtul în apă, sunt un buchet mătăsos de flori de broccoli. cine ar atinge o lebădă scufundată.
trage de lesă, și animalul iese. se gudură la picioarele ei, dă ocol pielii căzute de jur împrejur. piele de drac, drac de mare. îl ia în brațe. mirosul corpului stârnește animalul. jivina începe să spele omul, într-un ritm sâcâitor. dă animalul jos din brațe și se îndreaptă spre cal. capul imens al calului, cu pleope lăsate. mirosul e acolo. milimetru cu milimetru, pleoapa se ridică. calul rumegă pielea omului, apoi vrea în brațe. omul se așază sub animal și-l ridică. se cabrează sincron, apoi își lasă pieile în voia greutății.][să acordăm mai puțină atenție picioarelor și mai multă grijă brațelor. (…) arta gestului este înghesuită între margini prea strâmte pentru a produce efecte mărețe. (…) ceea ce va pierde la nivelul picioarelor se va regăsi la nivelul brațelor. (…) corpul nu mai este o cale de evadare a sufletului, ci dimpotrivă, se adună în jurul acestuia.
*
„ce n-aș da eu să pot să zbor, să văd cu ochii mei lucruri ascunse sub pământ!” (George Enescu)
ce ajută un om să fie în zbor? aer: amestec de gaze care alcătuiește straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. sub pământ, memoria conține fiecare gest.
momentan, ne limităm la întâmplări cu pământ:
„Strângem snopii pe ogor,
Vinul dulce în ulcior
Tra la la la la la la la la la la la la la” (Rapsodia Română nr. 1, versuri de Georgeta Moraru, muzică după George Enescu)
*
într-o atmosferă de liniște și normalitate, nici un cal nu atinge pământul, din potcoave se scoate zilnic compost de frunze. pe unde umblă ei, căci verdeața astfel adunată umple herghelia. musculatura prinde contur pe zi ce trece și dacă îi atingi, simți căldura unui corp în mișcare.
la ora de țesălat, li se prinde câte o sfoară de ambele părți ale trupului. când vor să râdă, își ridică copitele din spate și stau în aer. trebuie să-i așezi repede jos, apoi să îi mângâi. când îi întrebi ceva, bat ritmul cu copitele din față, până taci. în tăcerea asta, capetele noastre se ating. îmi rumegă ușor părul, iar aburii emană miros de paie. nu e nici o asemănare între apropierea de ei și de alte animale. ce se întâmplă în spațiul aerului emanat de boturile imense e fără memorie cognitivă. astfel, Undă Verde stă să fete în curând. s-a îndrăgostit de un cal maghiar. lui, în semn de apreciere, i s-a pus un steag al României la staul.
nu e o postură nenaturală – cu vârfurile picioarelor orientate către exterior, într-o mișcare de rotație în față, ce pornește din coapsă, antrenând tot piciorul. la fiecare cântec care se aude în boxe, caii continuă muzica. visează să o trateze ca pe un material, la fel ca luminile, proiecția cinematografică sau dansul.
*
„la fel ca algele pe fundul acvariului, nebunii se mișcă în fața oamenilor triști din lume, care îi observă plini de remușcări.” (Bernard Castelli)
bine ați venit într-un depozit de gesturi. se strâng de la corpurile vii. unul se întinde, altul sare, al treilea se învârte, și-ncep să-mi vină ideile.
„la un moment dat autorul se oprește, bate iritat cu pumnul în masă și strigă cântărețului: „c`est faux!” „e fals!”
stupoare!
cântărețul ripostează însă: „nu-i fals deloc.”
„cum nu e fals? la mine stă scris la și dumneata îmi cânți sol!”
„e tot una!”
„cum vine asta?”
„la dumneavoastră acordul e fals; sună disonant! cuprinde alăturat și pe sol și pe la. deci am alegere. prefer pe sol.”
„și totuși e la, insistă autorul disperat!”
a rămas sol! și s-a trecut mai departe. (Alex. Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii și în familie)
*
se iese din rană încet. dacă te-ai gândi la ea, fără ea.
să îndoi genunchiul și să forțezi laba întinsă a piciorului peste vârf.
identitatea ta se contopește cu cea a părților tale.
identitatea ta se contopește cu cea a grupului.
se iese din rană încet.
ieșirea conferă o voce corpului.
“a quote (cognate with quota) is a cut, a section, a slice of someone else`s orange.” (Anne Carson, Decreation)
creează lucrurile pe care le aude
cine controlează pericolul
pășirea în propriul text și inserarea în propriul subiect, fără să mai avem dovezi clare despre factualul și ficțiunea subiectului.
cine mai acționează asupra S? calul, de exemplu, trebuie ajutat. actorul nu și-a însușit personalitatea personajului. actorul trebuie lovit de cal pentru a plânge cu adevărat. calul domesticit trebuie potcovit.
*
încăperea se schimbă: cu cât un obiect stă mai mult în interiorul său, cu atât exteriorul pulsează de viață. nu schimb nimic, o gaură se adâncește singură. detaliile se amestecă și frecvențele devin inconstante. în ce să credem?
(Id)entitatea ploii: “if the rain stays where it falls, it would form a layer of a certain height”
„formele repetate în artă nu sunt recomandabile. fiecare operă trebuie să aibă originea ei interioară, independentă de formalismul unei concepţii ce ni s-a părut sau poate că a fost într-adevăr reuşită cu altă ocazie.” (George Enescu)
*
nu este frumos să citezi dintr-un corp.
you have captured: un deget
the rule is: să surprinzi palma
with one glance
mă (ab)țin pe mine însămi în totalitatea elementelor care mă alcătuiesc.
*
astăzi: în curtea muzeului, Roșu se înfățișează privirilor în haina sa mortuară. o armată de muște dansează la căpătâiul său. gura i s-a închis pentru totdeauna, etanșată de o spuză neagră. Roșu, Roșu – caracterul programatic al suitei sale simfonice.
până și trecătorii se uită la el fără nici o reacție. Roșu e cea mai frumoasă culoare, „cu acele sunete stranii ale naturii, cu foșnetul frunzelor, cu tumultul apelor învolburate după o mică furtună, cu ciripitul păsărelelor și concertul privighetorilor – ne poartă cu gândul la casa din pădure de la Tescani.” (Enescu azi, de Viorel Cosma)
la amiază, decedatul e înviat de trecătorii nepăsători care mint că ar fi existat vreodată un mort la ei. Roșu e fără de moarte. Roșu cel luat cu roaba și îngropat de preotul-paznic-fochist-muzeograf-artist-prieten al tuturor celor pozitivi și negativi-vii și morți. „Voix de la nature o substanță de esență mioritică inconfundabilă, un ethos românesc pregnant.” (Enescu azi, de Viorel Cosma)
nici nu-i mai poți vedea pe trecătorii aceia cu capete plecate și umerii lăsați, culoarea lor stinsă, culoarea lor pătată. Roșu lovește clapele pianului, folosind un „întreg arsenal de mijloace muzicale de la heterofonie până la climatul modal.” Postum în Roșu! Postum în Roșu!
Calul domesticit trebuie potcovit