Liviu G. Stan
Liviu G. Stan s-a născut pe 8 martie 1987, în Brăila. Este jurnalist freelancer. A publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în Obiectiv Cultural, Orizont, Cultura, Tiuk, Europa, Timpul, Antares, Viaţa Românească, Revista de suspans, Observator Cultural, Discobol, LaPunkt etc. Cărţi publicate: Yima, 2008, Sânge de pasăre pe haine, 2014, Casele vor uita, 2016.
Ceaţă, statuie, război
Anti-eseu despre zilele lui Filip Manakis
(fragment de roman)
De la firul ierbii, ceaţa era un al doilea cer, însă unul cu o viteză de deplasare mult mai
mare.
Rugina mânca din poarta de fier de la intrare, picături ca de burniţă şerpuiau printre mici
umflături scorojite de vopsea. Curtea toată zăcea în nepăsare, bântuită de o vegetaţie uscată. O
grămadă de bolţari hibernau sub o prelată de plastic, lângă o casă cu un etaj care părea
neterminată. Grinzile acoperişului lăsau impresia că fuseseră montate cu cel mult o lună în urmă,
atât de proaspăt raşchetat părea lemnul. Pereţii, dublaţi cu plăci de polistiren, afişau porţiuni
încă nefinisate, iar ferestrele, mânjite de var, erau acoperite cu ziare.
Nimic altceva în ogradă, nici o fântână, nici un câine, nici o magazie, nici un vecin, nici
o altă casă prin preajmă, doar abandon şi umezeală.
Prânzul începuse.
Trei linguri emiteau, la atingerea farfuriilor, viteze distincte de a urca spre gură. Din
tavan, două becuri chioare atârnau de un mănunchi de cabluri încâlcite şi ţinute laolaltă cu un
bandaj de izoler.
Soţia lui Jenep Plopeanu îi aşteptase cu o masă copioasă în mijlocul camerei. Vechiul şi
noul coabitau paşnic: farfuriile colorate de IKEA fuseseră puse pe o faţă de masă din bumbac, cu
motive tradiţionale maramureşene.
În rest, camera adăpostea haosul unui depozit. Zeci de cutii de carton aruncau umbre în
jurul lor, împinse spre pereţi, stivuite unele peste altele. Folii de plastic fuseseră întinse pe jos
de-a lungul şi de-a latul încăperii. Mirosea a var şi a prăjeală de ceapă de-ţi muta nasul.
Jenel Plopeanu zise:
– Da, ne luăm catrafusele şi plecăm. O să se aleagă praful, domnu’ Filip. De-abia am
strâns bănuţ peste bănuţ ca să ridicăm şi noi căsuţa asta şi acum vine războiul şi ne obligă să
lăsăm totul baltă. Numai noi ştim cât a trebuit să strângem cureaua ca să avem un acoperiş
deasupra capului.
Vorba aia, viaţa înainte de toate, viaţa înainte de toate, mai spuse Jenel Plopeanu.
Filip Manakis fusese aşezat în capul mesei. Ducea cu poftă la gură lingura plină cu boabe
de fasole. Iahnia cu cârnaţi avea un gust excelent. Peste mărunţitul cleios al boabelor între
măsele, aciditatea acră a murăturilor era, în foamea care pusese stăpânire pe el, tot ce putea fi
mai perfect în materie de artă culinară. Feliile de pâine de casă cu cartofi, aşezate într-un coş de
rafie împletit – o altă delicatesă care îi ţinea papilele gustative în excitaţie. Numai de s-ar fi
putut înfrupta şi din vinul de pe masă. Vin alb, sticlind în burduful a trei carafe de lut încondeiate.
I se păruse mereu că mâncarea la sat este mai bună decât mâncarea la oraş şi că treaba
asta nu are de-a face cu ştiinţa gătitului, ci cu altceva, cu o posibilă nevoie duminicală de a te
simţi strămoş.
– Nu doriţi un pahar cu vin, domnu’ Filip? Creaţie proprie şi vă garantez că mă pricep să
fac un vin pe care nu-l veţi uita, îi zise Jenel Plopeanu, apoi trânti un ptiu!, c-am uitat şi-şi
răspunse singur: Păi, prost mai sunt, normal că nu aveţi cum să beţi, că doar sunteţi cu maşina!
Jenel Plopeanu îşi trase scaunul mai aproape de Filip Manakis şi îi spuse în şoaptă:
– Un păhărel nu vă poate dăuna, domnu’ Filip. Cine dracu să vă măsoare alcoolemia?
Ceaţa? Poliţistul din sat zace toată ziua rupt de beat în secţie, de ani de zile n-am mai văzut vreo
maşină de poliţie pe şoselele astea. Haideţi, un dop, atât!
Filip Manakis îl fixă serios pe sub sprâncene. După câteva secunde de gândire, dădu din
cap aprobator:
– Dar numai un pic, până la jumătate.
– Niciun centimetru mai sus, să trăiţi! răspunse voios Jenel Plopeanu, făcându-i cu ochiul
soţiei sale.
Un pahar de sticlă pictat cu flori albe, roz şi verzi se umplu fix până la jumătate, formând
deasupra lichidului un cerc de bulbuci. Filip Manakis gustă vinul. Roşu, sec, bun, pișca. Era atât
de tare, că nu i-ar fi trebuit mai mult de cinci, şase pahare ca să umble în patru labe.
– Bun vinul, zise Filip Manakis.
– V-am zis eu, rânji Plopeanu.
Foamea nu i se calma. Doar se ştie că, pentru un orăşean poluat, aerul tare şi curat al
naturii este, printre multe altele, şi o dezaxare cantitativă a stomacului.
Pe masă se mai aflau: mici, copane, muştar, cartofi prăjiţi, cozonac, apă minerală.
În timp ce mânca, Filip Manakis ordona în memorie diverse aspecte ambientale pentru
reportaj. Normal că şi Jenel Plopeanu urma să aibă un rol vital în material, chiar dacă sub
camuflajul unor iniţiale, J.P. sau P.J. sau oricare altele. Şi normal că şi această casă pândită de
ceţurile tranziţiei spre iarnă avea să-şi aducă o contribuţie la atmosfera naraţiunii, mai ales că era
atât de ofertantă în disonanţe.
Iată-l pe Jenel, așezat pe un scaun de plastic, mânca cu nasul foarte aproape de boabele de
fasole din farfurie, cu o presiune musculară semnificativă pe ceafă. Probabil că din cauza
ochelarilor borcănați, cu dioptrii mari, căuta apropierea aceasta de gradul zero (puteai jura că în
farfurie venise noaptea). Jenel trăncănea despre unele şi altele. Când bărbatul nu era atent la el,
Filip Manakis îl scana, ridicându-şi privirea la câţiva centimetri deasupra lingurii, care cobora şi
urca, cobora şi urca. În cuibuşorul său, observa Filip Manakis, Jenel îşi lepădase pielea de
vieţuitoare speriată şi afişa acum o ţinută de stăpân. Când făcea pauze scurte de tăcere, Jenel,
transformat în om-stăpân, îşi sprijinea coatele pe masă, îşi unea degetele sub bărbie, mesteca
încet şi se zgâia încruntat în direcţia soţiei.
De cealaltă parte a mesei, iat-o pe Zina Plopeanu. În legătură cu soţia sursei, se cereau
subliniate mai multe caracteristici dominante la o primă vedere. Trăsăturile aspre ale chipului,
osatura grecească a obrajilor, nasul uşor coroiat, ochii negri, foarte expresivi, chiar pătimaşi, nu
se potriveau nu doar cu zdrenţele pe care le purta ori cu mutra zoomorfă a soţului ei, căruia îi
era superioară în frumuseţe, aşa cum este un conac baroc pe lângă o magazie arsă, ci cu întreaga ei
viaţă conjugală din această casă. Un cap de urs panda ţinea un trifoi în colţul gurii, imprimat pe
bluza ei flauşată, trandafirie, lălâie, o chinezărie scămoasă. Părul nu i se vedea din cauza
căciulii galbene cu moţ, tricotată, sub care şi-l ascunsese meticulos. Zina Plopeanu era toată
un arc încordat. Îşi ţinea aproape umilă bărbia în piept şi mâinile pe masă, cu farfuria de mâncare –
din care nu luase decât câteva linguri – între ele. Degetele lungi îi erau întinse şi desfăcute evantai
până la refuz, dar ligamentele colaterale şi articulaţia interfalangială nu dădeau niciun semn că se
vor îndoi, că vor strânge încet falduri mici de muşama sub unghii, ca atunci când corpul se
pregăteşte să-i fie rău şi să cadă lat pe spate.
Pina Bausch, îi pică fisa lui Filip Manakis, da, da, Pina Bausch, semăna puţin cu Pina Bausch.
Numai că, văzând-o, nu te ducea în niciun caz cu gândul la o artistă misterioasă, ci la o
săteancă tipic sud-est-europeană, adică la un pas de o criză nervoasă
– Doamna Plopeanu, se poate să vă mai cer o porţie, dacă nu vă supăraţi? Aţi făcut o
iahnie de nota zece, exact cum o făcea maică-mea în copilărie, spuse galant Filip Manakis,
bâţâind din piciorul stâng.
Un zâmbet scremut, trist, se întoarse către Filip Manakis, cu buzele sigilate, uscate, cu
riduri adânci în colţurile ochilor. Capul Zinei Plopeanu aprobă cu aceeaşi umilinţă orientală şi,
tot cu aceeaşi umilinţă orientală, corpul ei se ridică de la masă, moment în care, până să iasă din
cameră, Filip Manakis apucă s-o studieze întoarsă cu spatele. De la spate, Zina Plopeanu era o
altă femeie: umilinţa nu mai părea umilinţă; de la spate, era ca şi când se ducea cu faţa spre o
viaţă secretă, viaţa secretă a unei femei complicate; din faţă, Zina Plopeanu era uşor de
identificat cu o victimă a violenţei casnice pentru care organul sexual se afla poziţionat pe corp
doar pentru a fi activat prin siluire, deşi poate că Jenel Plopeanu nu ridicase niciodată palma
asupra ei – din spate însă, Zina Plopeanu părea predestinată fericirii, într-un mod feroce. Numai
femeile au această superputere de a disturba câmpurile vizuale ca în sălile cu oglinzi
deformatoare.
– Ştie că v-aţi dat seama, îi spuse în şoaptă Jenel Plopeanu, făcând să dispară dintr-o
muşcătură jumătate din felia de cozonac pe care o extrase dintr-un coşuleţ de rafie.
O ploaie de firimituri se împrăştie pe muşama, acolo unde stagna umbra bărbiei sale,
deformându-se când plimba dintr-o falcă în alta dumicatul.
– Mi-am dat seama? Ce anume să-mi dau seama?
– Că n-are dinţi. De-aia nu vorbeşte Zinuţa, îi e ruşine să nu i se vadă gingiile goale când
deschide gura. Săraca mea Zina, a moştenit boala genetic. Nu mai ştiu cum se numeşte boala asta
în care îţi cad toţi dinţii. Şi cum nu avem bani să-şi pună placă… Dar eu o iubesc nespus, e
nevastă-mea, cum se zice, la bine şi la greu, cu dinţi şi fără dinţi (începu să râdă). Mi-a dăruit doi copii.
Pe cât de jalnic era ca element al forţei trupul lui Jenel Plopeanu, pe atât de prielnic era
acelaşi trup mârlăniei amoroase.
– Doi copii? Şi unde sunt?
– Doi băieţi. Sunt aici, jos.
Îi arătă cu degetul în jos, spre podea.
– Unde, sub podea?
– Da, sub podea.
Da, sub podea, ca şi când ar fi spus Da, casa arde în jurul nostru, dar măcar putem
dormi liniştiţi. Ce putea fi mai firesc, îşi zise Filip Manakis, un tată care seamănă cu un şoarece
îşi ţine copiii sub podea.
– Haideţi cu mine! îl strânse dintr-odată Jenel de încheietura mâinii.
În centrul lentilelor borcănate, ochii fostului poştaş, minusculi, ardeau.
– Unde?
– Sub podea, în beci, ca să vedeţi ce fac băieţii mei acolo.
Fog, Statues, War
An Anti-Essay about the days of Filip Manakis
(an excerpt from the homonymous novel)
Translated by Arina Rotaru
Viewed from the grassroots, the fog seemed like a second sky, albeit one that moved much faster.
The rust was covering the iron entrance-gate; drizzle-like drops were meandering through small excrescences of rundown paint. The entire courtyard was lingering in inertia, haunted by dry vegetation. A pile of bricks was vegetating under a plastic canvas, near a one-story house that seemed unfinished. The wood’s freshly scraped appearance made the roof beams look as if they had been installed no more than a month earlier. The walls, covered for safety in polystyrene panels, displayed still unfinished parts, while the windows, stained by lime, were covered by newspapers.
Nothing else was to be seen in the courtyard, no well, no dog, no storage, no neighbor, no other house around, only neglect and humidity.
Lunch had started.
Three spoons were oscillating at their own frequencies between touching the plates and reaching the mouths. From the ceiling, the dim bulbs were hanging from a sheaf of cables entangled and held together by adhesive tape.
Jenel Plopeanu’s wife had waited for him with a copious meal set in the middle of the room. The old and the new were coexisting peacefully: the IKEA plates had been placed on a cotton table cloth, decorated with traditional patterns from the Maramures area.
The rest of the room stored a chaos of things. Tons of cardboard boxes shed shadows around them, pushed towards the walls, piled one on top of the other. Plastic folios had been spread along and across the floor of the room. The smell of lime and fried onions would put you off.
Jenel Plopeanu said:
“Yes, let’s get our stuff and go away. Nothing good will come out of it, Mr. Filip. We had just managed to gather our pennies to build this house and now the war is there and forces us to give up everything. Only we know how many sacrifices we had to endure to have a roof over our heads. “
“As the saying goes, life comes before everything, life comes before everything,” Jenel Plopeanu insisted on adding.
Filip Manakis had been seated at the head of the table. He would feed himself voraciously with a spoon full of beans. The beans baked with sausages had an excellent taste. On par with the sticky chewing of the beans in his teeth, the acidity of the pickles, with all the hunger that was driving him, was everything he could have hoped for in terms of gastronomy. The slices of home-made bread, placed in a knitted raffia cart, made for another delicacy that would hold his taste buds in awe. If only he could have tasted the wine on the table. White wine, sparkling inside the container with three carafes sculpted in clay.
He had always thought that village food was better than city food and that this has nothing to do with the art of cooking but rather with something else, with a possible Sunday need to feel like an ancestor.
“Don’t you want a glass of wine, Mr. Filip? It’s homemade and I assure you that I know how to make a wine you will never forget,” said Jenel Plopeanu, who then emitted a “Phew! I forgot,” and answered to himself: “Well, I am for sure a fool. It’s clear you can’t drink anything, since you have to drive!”
Jenel Plopeanu brought his chair closer to Filip Manakis and whispered to him:
“A tiny glass of wine can’t harm you, Mr. Filip. Who the hell would measure your blood alcohol? The fog? The village policeman is lying drunk all day long at the police station. I haven’t seen a police car for years on these streets. Come on, drink, even if only one cup!”
Filip Manakis looked at him under eyebrows with a serious mien. After a few seconds, he nodded:
“Okay, but just a bit, only half.”
“No centimeter higher. Cheers!” answered Jenel Plopeanu in a vivid tone, winking at his wife.
A glass cup painted with white, pink and green flowers was filled halfway, creating a circle of buds above the liquid. Filip Manakis tasted the wine. White, dry, tasty, stinging one’s palate. It was so strong that he would have needed no more than five or six glasses to crawl on all fours.
“Good wine,” Filip Manakis said.
“I told you so,” grinned Plopeanu.
His hunger would not subside. One could not doubt that, for a city person immersed in pollution, the strong, clean air of nature would, among other things, cause a quantitative disorientation of the stomach.
One could find on the table skinless sausages for the barbeque, chicken thighs, mustard, fries, sponge cake, sparkling water.
As he was eating, Filip Manakis was ordering in his memory various environmental features for his report. It seemed clear that Jenel Plopeanu would also have a role in this story, even if camouflaged under the acronyms J. P. or P. J. or some other version of it. And it was clear that even this house, endangered by the fogs of transition into winter, would contribute to the atmosphere of his narrative, especially since it offered ample dissonances.
Take a look at Jenel, seated in a plastic chair, eating his beans with his nose close to the plate, putting a serious strain on his neck. In all likelihood, because of his thick corrective glasses, he would look for this closeness (you could swear night had fallen onto the plate). Jenel would blabber away. When the man would not pay attention, Filip Manakis would look at him intently, raising his gaze a few centimeters above the spoon, which would go up and down, up and down. In his nest, Filip Manakis would note, Jenel had shed his skin of threatened animal and would now display the pose of a master. When he would take short breaks in silence, Jenel, now turned into a man-master, would lean his elbows against the table, gather his fingers under his chin, chew slowly and look with a frown at his wife.
On the other side of the table, we have Zina Plopeanu. With regard to the wife of our main informant, one needed to highlight a series of striking first-glance characteristics. The rough features of her face, the Greek bone profile, the slightly hooked nose, the black eyes, very expressive, even passionate, would not only match the rags she was wearing or her husband’s zoomorphic face, the face of a man whom she overshadowed in the way a Baroque mansion would never stand next to a burned storehouse, but also would rhyme counterintuitively with the entirety of married life in the house. On Zina’s piled, fluffy, rosy, extra-large blouse, decorated with a Chinoiserie pattern, a panda bear head was holding a clover in the corner of its mouth. You could not see her hair because she had hidden it carefully under a knitted yellow cap with a tassel. Zina Plopeanu was all tense. She was holding her chin in an almost humble gesture and kept her hands on the table, with her almost-full plate between her hands. Her long fingers were extended and spread wide, but the collateral ligatures and the interphalangeal joint did not disclose that it would bend, that it would hold on to small pieces of waxcloth that would go under her nails, as when the body anticipates fainting and falling backwards.
Pina Bausch, Filip Manakis realized all of a sudden: yes, yes, Pina Bausch. Zina resembled Pina Bausch, a little. Only, had you seen her, you would not have thought of a mysterious artist but rather of a typical South Eastern European villager, on the brink of a nervous breakdown.
“Mrs. Plopeanu, may I ask for a second portion, if you do not mind? You prepared the best baked beans, just like my mother used to when I was a child,” said Filip Manakis courteously, as he was swaying his left foot.
Zina Plopeanu responded with a strained, sad smile, with sealed lips, dry, and deep wrinkles in the corners of her eyes. Her head was displaying something that would have passed for Oriental humbleness, as she rose from the table. In that moment, before she had a chance to leave the room, Filip Manakis got a closer look at her back. From behind, she looked like a different person: humbleness no longer seemed humbleness; from behind, she looked as if she were charging head-on towards a secret life, the secret life of a complicated woman; from the front, Zina Plopeanu was easily identifiable as a victim of domestic violence, one for whom the sexual organ existed only to be aroused through coercion, although maybe Jenel Plopeanu had never raised his fist against her. From behind, however, Zina Plopeanu seemed destined for happiness in a ferocious way. Only women have this power of blurring visual fields like halls with distorting mirrors.
“She knows you realized,” whispered Jenel Plopeanu to him, eating in one try half of the sponge cake he took out of the raffia basket.
Raining crumbs would spread on the waxcloth, where the shadow of his chin would reign, deforming itself as he shifted the food from one side of his mouth to the other.
“If I realized? What exactly should I have realized?”
“That she doesn’t have teeth. That’s why Zinuta does not talk too much; she is ashamed people will notice her bare gums when she opens her mouth. Poor Zina, she inherited a genetic disease. I can’t remember what the disease is called when all your teeth fall out. And since we don’t have money to buy fake teeth . . . But I love her immensely. She is my wife, as they say, for better or for worse, with or without teeth (and he started laughing). She bore me two children.
The more decadent Jenel Plopeanu’s body seemed as an element of force, the more it fit the mold of amorous boorishness.
“Two children? And where are they?”
Two boys. They are here, downstairs.
He pointed down at the floor.
“Where, underground?”
“Yes, underground.”
He responded, “Yes, under the floor” as if he was saying “Yes, the house is burning around us but we can at least sleep peacefully.” What could have been more natural, Filip Manakis said to himself: a father who resembles a mouse keeps his children under the floor.
“Come with me!”Jenel suddently squeezed Filip’s hand and wrist.
Inside the oval lenses, the eyes of the former postman were burning.
“Where?
“Underground, to see what my boys are doing.”