Daniel Sur

Daniel Sur (n. 29 noiembrie 1974, în Tileagd, jud. Bihor) este poet, prozator, scenarist și promoter cultural. Licenţiat în filosofie la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1997), absolvent de Master în Hermeneutică (1999) la aceeaşi universitate. A debutat editorial în 2006, cu volumul de poezii Texte de sedus femei prea romanţioase, EdituraEikon. A mai publicat volumul de poezii Polipi, Editura Tracus Arte, 2012 şi romanul Poliţistul lui Dumnezeu, Editura Ideea Europeană, 2012. Câştigător al concursului de proiecte cinematografice C.N.C. cu un scenariu de scurt metraj şi unul de lung metraj. Scenariul de scurt metraj s-a materializat în filmul Trenul, care va fi lansat în cinematografe în acest an. În 2015, înființează, în parteneriat cu Asociația Națională pentru Arte Vizuale Contemporane, Galeria Întâlnirilor – un program de promovare a oamenilor, proiectelor sau iniţiativelor valoroase din zona culturală.

Viena nu poate fi alungată

 

Nu aş fi crezut niciodată că un oraş poate să te intoxice atât de mult timp. Că poate să te bântuie noapte de noapte, timp de luni de zile. Că poţi să simţi chiar în somn vântul lui rece şi tăios, la mii de kilometri, vânt care reuşea să încovoaie copacii ca pe nişte arcuri. Multă vreme am crezut că va fi veşnic prezent, agăţat de mintea mea ca mirajul drogului pentru un dependent. Multă vreme am crezut că sunt bolnav, că sufăr de vreo boală. Îmi şi închipuiam că doctorii nu vor putea stabili nici un diagnostic şi că familia se va îngrijora fiindcă mie, aproape tot timpul, îmi venea să fac plimbări despre care nu voiam să vorbesc, plimbări care se întâmplau doar în mintea mea, plimbări de unde mă întorceam extrem de istovit. Noapte de noapte mă zbăteam într-un somn agitat, populat de frânturi dispersate de evenimente deja cunoscute, deja trăite; mă mai deşteptam din când în când speriat, ascultând şuierul slab al pescărușilor din Pantelimon care-şi luau zborul sus, în beznă. Când readormeam, coboram pe Argentinierstraße, verificam în fugă programul de la Teatru Akzent, admiram copiii din Anton Benya Park, aruncam o privire curioasă în cafeneaua de lângă ÖRF Österreichischer Rund Funk, savuram forfota din Karlsplaz. În dreapta, Karlskirche, iar în fața bisericii lacul artificial, unde, vara vienezi înfierbântați se bălăcesc fără nici o problemă, iar iarna, în Advent, lacul devine manej pentru ponei, copii, părinți, balamuc și veselie. Asta e poate una dintre cele mai vesele piețe de Crăciun din Viena. Copiii se tăvălesc în paie cum ne tăvăleam noi la bunici.

Cotesc dreapta și salut statuile din faţa TU Wien, apoi fac dreapta spre Operngasse şi ajung în gălăgia de pe KärntStraße. Aici turiştii ies direct din asfalt, cu ochii lipiţi de aceleaşi hărţi, dar în limbi diferite. La intersecţia KärntStraße cu Feriedrichstraße sau Opernrig mă simt ca un iepure hăituit aproape să-şi piardă minţile de la slalomul obositor pe care trebuie să-l fac printre bicicliştii vienezi nervoşi şi turiştii buimaci. Las în stânga Opera din Viena, trag aer adânc în piept şi traversez Walfischgasse şi ajung KärntStraße pietonală şi comercială. Când sunt aici, aproape în centrul oraşului, mersul şi ţinuta mea în general se schimbă şi devin o împăunare artificială. Adică jucam rolul omului alb, meditând asupra problemelor specifice oamenilor albi. Perspectiva, cum i se spune. Povara, dacă vreţi. Adică mă plesnesc peste genunchi şi îmi sug buza sau cad pe gânduri, în faţa vitrinelor. Mă uit la oamenii din jurul meu de parcă aş fi pe picioroange. Îmi mai lipsesc cizmele de călărie cu o vână de bou. Şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc că oraşul acesta e un succes, o invenţie strălucită, ca un artefact biologic construit de milioane de fiinţe care s-au conectat între ele şi și-au oferit reciproc sevă vitală pentru a-și realiza visele și a le depozita în piatră, de-a lungul secolelor, exact ca un recif de corali. Iar acum turiştii sunt un fel de rechini de recif ieşind în recunoaştere pentru a se obişnui cu terenul nisipos sau în mici grote pentru vânătoarea nocturnă. Spre deosebire de mulți alți rechini, diferiți, rechinii de recif nu trebuie să fie neapărat în mişcare pentru a putea simţi că trăiesc. Aşa şi turiştii de KärntStraße nu simt nevoia să se mişte pre mult. Se adăpostesc în „grotele” oferite de magazinele de lux, în aşteptarea vânătorii nocturne.

Când te apropii de Stephansplaz, eşti convins că marile migraţii ale păsărilor au început. Toată piața pare aglomerată de mulţimile turbulente ale vizitatorilor înaripaţi, ca o gigantică gară terminus, unde aterizează noi și noi cârduri de păsări gigant, ca o defilare a trupelor aeriene ale acestora. Parcă păsări flamingo, cocostârci şi pescăruşi uriaşi au dat buzna pe traiectorii dezordonate, năvălind, năpustindu-se, înşfăcând ceva. Asfaltul şi aerul clocotesc deopotrivă de viaţă. Turiștii vin din toate direcţiile, înnebuniţi de poftă şi de aţâţare, avântându-se pe trasee necunoscute, unii frângându-şi avântul pe terasele cafenelelor, alţii, în teribila lor rapacitate, îşi înfig pliscurile în trupul întunecat al vreunei străzi mai puțin circulate, cum ar fi Liliengasse, sfârtecând ici un magazin de mănuşi, colo o Konditorei. Toate acestea mă împing să îmi închipui că plutesc pe un lac și că aud plescăitul apei, strigătele răguşite, clămpănitul pliscurilor pofticioase, fâlfâitul aripilor, tam-tam-ul poftelor, toate acestea imprimau întregii scene o splendoare de neuitat.

Am luat-o pe Graben, apoi Kohlmarkt pentru a putea admira surprinzătoarele curcubeie de pene mirific colorate şi pliscuri din care picura sânge roşu peste dalele străzii. Der Graben, adică „Şanţul” este una dintre cele mai renumite străzi din centrul Vienei. Strada îşi are originea în vechiul amplasament militar roman. Zidul din sud-vestul amplasamentului se întindea pe locul din ziua de azi al străzilor Graben și Naglergasse. Înaintea zidului era săpat un şanţ. Der Graben. De-a lungul timpului, acest şanţ a rămas în fața zidurilor Vienei medievale. Cum ducele Leopold VI (1176-1230) a dorit să extindă oraşul, şanţul a fost astupat, nivelat şi a devenit prima stradă din noua extindere a oraşului medieval.

Apoi trec prin Hofburg și Maria Theresien Plaz, unde datorită aglomeraţiei, simt că-mi pierd suflul şi substanţa, de parcă aş fi doar o siluetă pictată pe pânză. Şi că greutatea pantofilor acţionează ca un magnet care mă ţine strâns legat de pământ. Senzaţia este atât de puternică, încât trebuie să mă opresc şi să mă odihnesc. Şi totuşi, în mai puţin de 10 minute, sunt gata s-o pornesc înapoi la drum. Iar acest drum duce inevitabil la MuseumsQuartier. În spatele faţadei baroce a fostelor grajduri imperiale, se găsește un mare complex modern de muzee și instituţii culturale din Viena. De cum treci porţile aripii Fisher von Erlach, o curte mare se deschide spre două clădiri moderne proiectate de firma de arhitectură Ortner & Ortner – Muzeul Leopold și MUMOK. Cartierul Muzeelor acoperă toată paleta de arte vizuale și interpretative, arhitectură, muzică, modă, teatru, dans, literatură, cultura copiilor și cultură digitală. Aici, pe faimoaseledivanuri din plastic ‐ numite Enzi şi Enzo, invadate de miile de vizitatori ce populează în fiecare zi sau seară curtea, pentru băi de soare sau pentru cele nenumărate conversaţii ce se întind, căutându-se una pe alta, aşa cum caută rădăcinile copacilor umezeala.

Apoi cobor pe Getreidemarkt până la Naschmarkt. Cu cele aproape 120 de standuri şi localuri, cea mai renumită piaţă a Vienei te aruncă brusc într-o altă lume, cu atmosferă mai degrabă orientală, iar turiştii ies ca niște râme din burțile autocarelor ca s-o vadă. Găseşti aici de toate, de la fructe și legume până la condimente, de la cărnuri şi peşte până la produse de sezon, de la flori şi ceaiuri până la tarabe cu haine. Gheretele de la 1890 şi 1900 sunt renovate şi păstrate cu grijă, terasele dimprejur sunt în permanenţă pline cu muşteriii veniţi să mănânce. E unul dintre principalele puncte de atracţie ale oraşului, dar n-a fost aşa dintotdeauna. A fost o vreme când Naschmarkt părea să aibă soarta pecetluită. Încă din anul 1900 existau planuri de a crea un bulevard larg care să lege Opera de Palatul Schönbrunn, iar vechiul Naschmarkt se află pe acest traseu. Izbucnirea războiului, apoi dispariţia monarhiei au oprit orice lucrări. Abia în 1970 tema a fost reluată. De data asta, e vorba de un fel de autostradă prin centrul oraşului şi din nou Naschmarkt era vizat. Dar tineretul artistic şi arhitectural de atunci s-a opus vehement. S-au format două mişcări civice, care, ambele, militau pentru păstrarea Naschmarkt-ului şi împotriva autostrăzii din centru. După mai multe proteste energice, protestatarii au obţinut un compromis în consiliul oraşului, Naschmarkt a fost salvată, rămânând în forma ei veche, de care astăzi edilii şi tot vienezul sunt mândri.

O iau pe Schleifmühlgasse unde admir micile galerii de artă sau restaurantele cu specific balcanic. Urc pe Favoritenstrasse, strada care leagă centrul cu principal nod feroviar al Vienei. Un vechi drum aflat pe traseul celor care veneau din Ungaria şi se îndreptau spre Trieste pentru a face negoţ. Drumul a fost inclus în oraş numai după ce familia regală şi-a construit o reşedinţă de vară, intitulată Favorita, actuala Academia Theresianum. Ciudat ce încet curge viaţa pe aici, pe acest bulevard, mă gândesc în timp ce las pe partea dreapta, Paulanergase; Mozartgasse, Floragasse, Tilgnerstrasse. Străzi mici, pline de farmec, de un fel de frumusețe ilicită. Nu știu de ce, dar de fiecare dată mă aștept ca din gâtlejul unei astfel străduţe să se reverse un şir lung de făpturi umane, care salută asistenţa, prin plecăciuni adânci, condus de acrobaţii şi piticii, care înaintează prin salturi, urmaţi în pas de dans de cavalcada lungă şi grotescă de stindarde ce se ridicau şi coborau într-un val de lumină supranaturală, apropiindu-se în ritmul zvâcnit al muzicii delirante. De altfel, orice plimbare lungă prin oraş îmi provoacă astfel de imagini, venite de nicăieri sau, și mai rău, ajung chinuit de gânduri incomplet formulate şi de presentimente pe care singur nu mi le puteam explica. Ce manie, să vrei să perpetuezi, să înregistrezi, să fotografiezi totul! Îmi închipui că asta se datorează sentimentului că timpul nu va avea răbdare cu mine şi mai mult chiar, că fiecare răsuflare a ta ofileşte lucrurile ce-i ies în cale. Mayerhofgasse, Waltergasse, Reinergasse, apoi părăsesc Favorietengasse, Belvedere, Katholische Pfarrgemeinde St. Elisabeth unde mă odihnesc. Sunt ameţit de bucurie şi mă simt lipsit de consistenţă ca un curcubeu. Apoi brusc mă trezesc în fața gării Suedtiroler Platz și mă trezesc brusc. De fiecare dată, spre surpriza mea, constat că tremur tot, ca un cal speriat. Şi am o durere de cap de nu văd cu ochii. Visul pare să mă împovăreze atât de tare încât îmi provoacă rău fizic. Apoi „traseul” începe să se scurteze, să devină confuz, implicând și alte zone ale orașului, iar durerea a mai slăbit. În timp, mi-am dat seama că oraşul ăsta, în fond, nu este decât un cuvânt, cu semnificaţie firavă, mâzgălit la marginea unui vis repetat în minte, o dorinţă materializată în bătăile demente de inimă. Într-adevăr, îmi plăcuse atât de mult și nu am putut să rămân mai mult timp. Sau destul timp. Ca să nu ajung să-l urăsc, trebuia să mă întorc la el, pentru a fi în stare să mă rup de el, să mă lepăd de el. Și m-am reîntors anul trecut și mi-am dat seama că trecutul e mort, iar viitorul nu înseamnă decât dorinţă, iar Viena reprezintă clipa fugară care nu poate fi nici înregistrată, dar nici nu poate fi alungată.

 

 

by | May 23, 2017 | Author, Călător, Daniel Sur, Travel Writer |