copyright: Veronica Ștefăneț

arici spre dimineață

Tot ce îmi zicea nu avea nicio însemnătate.
Priveam micul foc ce mocnea în beznă și ne lumina fețele,
fără să avem curaj stăteam ghemuiți fiecare pe lemnul lui.
Îi vedeam zîmbetul,
lăsam căpușele să urce pe noi
atrase de căldură, exact cum eram și eu atras de tine.
Și ce dacă peste cîteva zile urma sa te duci printre europeni
și eu să rămîn printre moldoveni neschimbat.
Mi-ai zis: victor, hai sa profitam de acest moment?
Și victor nu a profitat de acel moment.

Dar înainte de toate astea, cînd încă era luminos afară,
trebuia să urcăm pe turnul unei telegondole ruginite și părăsite.
Aveam frică de înălțime, dar am urcat pînă la jumătate,
nu știu de ce am făcut asta,
mă gîndeam că e un act demn de un bărbat.
Pînă am început să simt spaima ca o mînă a unui necunoscut pe la spate.
Ți-am zîmbit și am zis că nu mai are rost să urcăm, inventasem repede ceva,
priveam vîrfurile copacilor, micile grămezi de gunoi,
gașca adunată în jurul sticlei de bere,
acolo jos unde a fost mai mult rău decît bine
și unde voiam acum foarte tare să mă întorc.
Era prea puțin timp să-ți arat clar că de aici pînă aici e doar frică;

Alcoolul a făcut să ne trezim în iarba udă a dendrariului, sub un măr.
Stăteam întinși pe fructele putrede și vorbeam în șoaptă,
îmi povesteai despre un prieten care a lovit-o pe iubită-sa
și tu te-ai excitat.
Mă întrebam ce voiai să spui cu asta?

un arici foșnea alături de noi
și de nimic mai frumos nu avusesem parte de mulți ani,
ți-am zis asta;
gîndindu-mă ce vor face europenii ăia din tine.
Ceea ce nu a putut să facă un moldovean.