Oana Avasilichioaei

Practica Oanei Avasilichioaei se referă la textualitate, la poetică polilinguală, la forțele sociale și politice ale polis-ului și la spațiile intermediare dintre cuvânt, sunet și imagine, explorând transgresiv un teren comun pentru poezie, traducere, performance și artă sonoră. Printre cele 5 colecții ale sale de poezie se numără „We, Beasts” (Wolsak & Wynn, 2012, castigătoarea premiului A. M. Klein pentru poezie) și ”Limbinal” (Talonbooks, 2015), o lucrare poetică hibridă și mulți-genică despre noțiunile de frontieră. Proiectele actuale includ „Eight Track”, o investigație poetică și sonică a semnificațiilor multiple ale traseului și urmăririi (track & tracking), sau „Marionette”, un libret inspirat din „Evadarea tăcută” de Lena Constante. Lucrările sonore recente includ MOUTHNOTES (2016) și OPERATOR (2018). De asemenea, ca traducătoare, cea mai recentă redare din limbă franceză a lui „Readerpolis” (BookThug, 2017) de Bertrand Laverdure a câștigat Premiul literar general al Guvernatorului din Canada în 2017. Născută în limba romană, dar cu sediul la Montreal, Canada, ea trece frecvent granițele.

www.oanalab.com

Un spațiu există nu numai teoretic, dar și în corpuri

interviu cu Oana Avasilichioaei
de Yigru Zeltil

Deși a dobândit deja o oarecare notorietate în spațiul literar canadian, Oana Avasilichioaei a rămas până acum, când, la Sâmbata sonoră, prezintă pentru prima dată un performance la București (în engleză, și o să înțelegeți în cele ce urmează de ce), un nume ce a scăpat atenției celor care organizează festivaluri și sindrofii poetice în România. (Dar oare cine ar fi „răspunzător” pentru precaritatea diasporei literare românești? Temă de discuție pe care aș relua-o în alte rânduri…) Performance-ul și, implicit, interviul acesta au fost posibile datorită lui Octav Avramescu de la Asociația Jumătatea plină, care a mai găzduit la Sâmbăta sonoră poezie sonoră din 2009 încoace – Jaap Blonk, Anne James Chaton ș.a.

Prezența ei este binevenită într-un context în care, în urma unor cărți precum manifestul „Totul trebuie tradus” al lui Bogdan Ghiu și în urma unei experiențe cum a fost „Trado” de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad, traducerea a început să ocupe un altfel de teritoriu ca până acum, să aibă o anumită vizibilitate și, în general, să fie tratată cum se cuvine. Desigur, aici este o întreagă problematică pe care nu o putem explora în detaliu, iar interviul acesta, în parte din cauza unor motive ce nu au ținut de voința noastră, rămâne în sine un „eseu”, o tentativă, care vine să deschidă un traseu, sper, mai productiv.

Mai multe despre Oana Avasilichioaei puteți afla de pe site-ul ei, însă țin aici să traduc (pe fugă și ca o linie de fugă) din statement, ca să puteți înțelege mai bine demersul:

„Practica mea artistică este întrețesută din diverse zone, incluzând poezia, traducerea, imaginile fotografice și mișcătoare, sunetul și performance-ul. Adeseori explorez varii mijloace de a translata între aceste areale, aducând aspecte ale uneia într-alta ca o formă de a pune presiune asupra semnificației, convențiilor, structurilor și genurilor acestor câmpuri. Printre noțiunile care mă captivează includ limbajul ca urmă și rezistență, poeticile poliglote și polifonice, fonotopii (spații intermediare între cuvinte, sunet și imagine) și transformare.”

[Acum, după ce am „experimentat” performance-ul ei, mai vital și mai organic decât mi l-am imaginat, regret că întrebările mele nu reflectă mai bine această latură a ei și merg prea mult pe zona tehnică și reflexivă, însă timpul nu e pierdut și există oricând loc pentru un nou dialog, mai amplu sau, pur și simplu, mai percutant.]

Cum ai ajuns în timp la o practică artistică interdisciplinară, lucrând între medii și cu mediile? Ai avut ca influență un model anume (sau mai multe) – de exemplu, modurile în care înțelege Caroline Bergvall să practice performance writing și traducerea ca practică adusă în față? Care au fost jaloanele drumului pe care ai evoluat de la o accepțiune relativ tradițională a textului de poezie la o practică experimentală asumată?

Într-un fel, aș putea spune că practica mea artistică a fost legată de mai multe discipline de la început, inclusiv dans (am fost implicată în dans modern când eram mai tânără, pentru vreo 8-10 ani) și arta vizuală. M-am concentrat mai mult pe poezie pentru că mi-am dat seama (sau cel puțin așa am crezut) ca aș putea merge mai departe în termeni creativi în acest domeniu artistic.

Pentru mine, nu numai scrisul este o performanță (în sensul pe care îl înțelege Bergvall), dar și cititul. Destul de devreme am devenit foarte interesată de diferențele dintre arhitectura paginii și acțiunea scenei (adică the page and the stage), dintre scris și oralitate. Lectura este o experiență multisenzorială și scriind opere ce au explorat adeseori modalitățile de a lectura pagina, diferite tipuri de voci și subiectivități și o varietate de registre lingvistice, am devenit tot mai nesatisfăcută când venea vorba de a face doar lecturi ale acestei opere, pur și simplu „stând drepți” ca voce singulară pe o scenă. De asemenea, după ce am scris cartea cu Erin, o carte care în mare măsură performează scrisul și traducerea, creând performances din cartea aceea cu ea, am devenit conștientă de felul cum mult mai multe lucruri devin posibile când vocile nu mai sunt singulare.

Așa că m-am îndreptat înspre tehnologie pentru a crea modalități de a crea poemele, care pentru mine sunt deja eterogene și hibride pe pagină, multisenzoriale și polivoce pe scenă, pentru a crea experiențe mai imersive, în care publicul este foarte activ în modelarea acelei experiențe.

De-a lungul timpului, am fost cu siguranță influențată de multe minți ale domeniilor performance-ului, sound-ului și muzicii, artiste multidisciplinare precum, desigur, Caroline Bergvall, dar și Laurie Anderson, angela rawlings și Helen Mirra, cântărețe ca Joan La Barbara și Meredith Monk, compozitori și artiști indisciplinari precum John Cage, Iannis Xenakis, Cornelius Cardew și Christopher Migone.

Nu ai publicat volume în România, te-ai stabilit de mult timp în Canada și ai preferat să debutezi acolo, cu un volum de poezie în engleză, Abandon” (2005), care pare să constituie un statement identitar explicit, pe undeva legat și de preocuparea ta viitoare pentru Paul Celan, greșesc? Sunt acolo niște mitologii și experiențe românești, însuși titlul duce cu gândul la „zidul părăsit (și neisprăvit)” din legenda meșterului Manole (motiv ce ne reprezintă și astăzi, cu înclinația noastră permanentă către precaritate, respectiv către încremenirea în proiect). Sau cartea aceasta reprezintă pur și simplu pentru tine o marcare a (auto)exilului și o descriere a ceea ce ai lăsat în urmă?

Prima carte, Abandon, este un fel de statement identitar, dar mai mult cred că este un pod întemeiat între două lumi, culturi, limbi, feluri de a înțelege. Cuvântul abandon în engleză are sensul de a abandona ceva, adică a lăsa ceva în urmă, dar și sensul de dezlănțuire, fără inhibiție și constrângere, deci am lucrat cu amândouă sensurile. Cartea nu e legată de Paul Celan… În acel moment, nu mă preocupa opera lui.

Cu volumul al doilea,  feria: a poempark (2008), unde explorezi parcul Hastings din Vancouver, ai ales să duci înclinația documentaristică, remarcată de critică încă de la debut, până la capăt. E o formulă care, în spațiul respectiv, are și precedente literare (s-a vorbit în cazul tău despre The Ledger a lui Robert Kroetsch), deși, ca „documentare artistică”, pare mult mai prezentă în portofoliile celor mai ancorați în „lumea artei” (vizuale).
Cum vezi alegerea asta transpusă într-un context opus, cel al unei țări ca România, unde lumea literară este mult mai conservatoare și o asemenea practică e mai lesne receptată într-un cadru al „lumii artei”?

Deși „feria” are această înclinația documentaristică, cartea trece cu mult de ea. Cartea nu poate fi citită ca istorie. În mod constant, eludează și interferează cu o asemenea lectură. Prin „feria”, am încercat să explorez însăși efemeritatea, subiectivitatea și imaginația creării, spunerii de istorii (histories), cum există așa de puțin acces pe care îl avem și l-am putea avea la orice istorie „adevărată”, cum o asemenea istorie este întotdeauna parțial imaginată și inventată, iar apoi reinventată din nou și din nou de-a lungul epocilor și a contextelor culturale. Există totodată ideea urmelor pe care oamenii le lasă asupra oricărui pământ și poveștile (mai degrabă decât istoriile) pe care asemenea urme le-ar putea evoca.

Cred că noțiunile de subiectivitate și vulnerabilitate a creării de istorii (history-making) și urmele lăsate în arhitecturile sau structurile sau elementele naturale ale unui loc se pot transpune sau traduce și în contextul României, iar asemenea concepte ar putea avea substanță aici pentru că nu e vorba de un conservatorism, ci de o înțelegere a unei istorii mai personale și relative.

Desigur, aceasta a fost o întrebare părtinitoare, îmi place să cred că cele două lumi se pot încrucișa mai mult, pot face „rizomi”. Este și o chestiune de apropriere – a unor anumite manifestări care, în lumea artei, sunt prezente în abundențe, până la saturație, dar dincoace au rămas neasimilate -, dar și de traducere a unor dispoziții.
O întrebare în plus: dacă poezia, la noi, tinde astăzi să rămână un produs de contracultură care umple un gol cultural, crezi că lucrurile pot evolua nu prin „capete („pur”) teoretice”, ci pur și simplu prin „capete traducătoare” – cu alte cuvinte, că traducerea (ca practică și ceva autoreflexivitate, teorie – traductologie – inevitabilă) poate ține loc de practică teoretică sau că poate servi drept cale de acces?

Sunt convinsă că traducerea poate servi drept cale de acces. Eu înțeleg traducerea ca un spațiu-între (an in-between space, an interstitial space), un spațiu care există, care se creează și recreează între două (sau mai multe) limbi, timpuri, culturi, medii etc. Când traducem, traducerea rezultată este precis spațiul, interstițiul dintre sursă și potențiala reimaginare a acesteia într-un alt mediu, limbaj, câmp etc. Cum o asemenea traducere ca practică, ca mod de gândire, ca metodă de creație este rizomatică, generativă, spațiul pe care îl creează este tot timpul în flux, nu stă pe loc și este un spațiu incarnat, un spațiu care există nu numai teoretic, dar și în corpuri.

Pe lângă Nichita Stănescu, te-ai confruntat deja cu Paul Celan și în Expeditions of a Chimæra (2009), volumul scris împreună cu Erín Moure. Din câte am putut vedea și din fragmentele incluse în antologia I’ll Drown My Book: Conceptual Writing by Women din 2012 (unde am și aflat prima dată despre tine), acolo ați făcut împreună un fel de atelier de traducere ca aventură/lecție, v-ați jucat cu adnotările și (in)fidelitățile… Apoi, pentru a ataca o altă temă (cea a „granițelor lingvistice, naționale, geografice și fizice”), folosești din nou niște traduceri („rebele”) din Celan în Limbinal (2015), intercalate cu alte soiuri de texte și cu fotografii. Ce ai mai putea spune despre această aplecare a ta față de Celan și nu se înțelege implicit din acest gest?

Prima oară când am citit poemele scrise de Paul Celan în română (numai vreo 16 există), am dorit așa de mult să pot continua lectura că am continuat-o prin traducere (în plus, traducerile care existau deja în engleză nu erau foarte bune). Am lucrat la traducerile acestor poeme câțiva ani. În aceste opere timpurii ale lui Celan, versurile sale sunt lungi, melodioase, complexe din punct de vedere gramatical, însă nu laborioase, prea împovărate de conjuncții, ci stranii și curgătoare. A fost foarte important pentru mine nu numai să traduc, dar să și scriu aceste poeme în engleză. Așa că le-am trans-scris până am simțit că ele pot curge în engleză în feluri care sunt compatibile cu felul în care curg în română. Un lucru pe care l-am învățat în parte prin această lucrare este cât de important devine scrisul când e vorba de o traducere din literatură. Aș putea zice că de atunci a început revolta mea vis-a-vis traducerea, și e posibil ca toate traducerile pe care le fac din literatură să fie rebele, pentru că toate nu sunt numai traduse, dar și la un moment dat scrise de mine.

Te rog să-mi spui câte ceva și despre traducerile tale „fidele”, se pare că aici ai urmat un tipar asemănător. Cea mai veche este placheta de versuri din Nichita Stănescu, „Occupational Sickness” (2006), apoi – de data aceasta, peste numai un an – apari într-un altfel de proiect, un volum de poezii și eseuri despre traducere, „Translating Translating Montreal” (2007), când ai lucrat prima dată și cu Erín Moure. Și de aici încolo te-ai axat pe traduceri din literatura Quebec-ului, de expresie franceză, în engleză (știu că, în Canada, cetățenii sunt, cel puțin, bilingvi, dar că există o mică separare între Quebec și spațiul anglofon care, nu-i așa?, este vizibilă și în plan literar, și de aceea este nevoie chiar și așa de serviciul unor asemenea traduceri, care apropie spațiile).
Ai luat în calcul să traduci pentru spațiul românesc din literatura canadiană de limbă engleză sau, mai ales, cea de limbă franceză (declinul francofoniei se resimte dureros, puțini s-ar mai aventura, de exemplu, să traducă din poezia franceză contemporană, de după Bonnefoy)? Sau aceasta ar fi o chestiune nu, cum s-ar spune, „sentimentală”, ci contractuală?

De fapt, este mai mult o chestiune de abilitate. Eu traduc numai în engleză (din franceză sau română), dar nu traduc în sensul invers (adică din engleză în franceză de exemplu). Engleza este limba căreia îi cunosc nuanțele, istoriile, vocabularul, expresiile contemporane cel mai mult, așa că, atunci când lucrez în engleză, simt că mă pot folosi de o vastă sursă de cunoaștere, pe care n-aș simți-o în română. Deci nu aș putea (deși mi-ar plăcea, bineînțeles) traduce din franceză în română, pentru că nu am un vocabular destul de amplu, nu cunosc nuanțele limbii, nu trăiesc în viața contemporană a limbii. Eu am locuit în Romania doar până la vârsta de 10 ani, și tot restul educației ce a continuat apoi (diplomă, master etc.) a fost în engleză.

Un pic despre bilingvismul Canadei… În realitate, o mare parte a canadienilor nu sunt bilingvi, sau sunt bilingvi, dar nu între franceză și engleză (ci între engleză și o altă limbă, de exemplu). Numai în Quebec (și, de fapt, concentrarea cea mai mare este în Montreal) și în unele mici părți din alte provincii ca New Brunswick și Ontario există într-adevăr bilingvi între franceză și engleză. Deci există o distanță destul de mare între literatura produsă în engleză și cea produsă în franceză, iar marea majoritate a celor care vorbesc una dintre cele două limbi nu pot citi literatura din cealaltă limbă. Din această cauză, traducerea dintre cele două limbi devine destul de necesară.