Ioan Es. Pop
Ioan Es. Pop s-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, Maramureș. Printre cărţile publicate: ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească (CR), 1994, Premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România (USR) și din Republica Moldova; porcec, CR, 1996; pantelimon 113 bis, CR, 1999, Premiul Academiei Române, Premiul USR, Premiul pentru Poezie al Orașului București; petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003, Premiul USR; unelte de dormit, CR, 2011, Premiul „Cartea de Poezie a Anului 2011”, oferit de Fundaţia Naţională pentru Ştiință și Artă din București; Premiul Radio România Cultural; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din București; 1983. marş/2013. xanax, Editura Charmides, 2013; arta fricii, Editura Charmides, 2016, Premiul „Scriitorul lunii iulie 2016” al USR – filiala Iași; un somn pe scaunul electric, Editura Tracus Arte în coeditare cu Editura Charmides, 2020. A fost laureatul primei ediţii (2009) a Premiilor Niram Art de la Madrid. Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010. Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova i-a acordat, în 2012, Premiul „Primăvara Europeană a Poeţilor”. În 2016, la Veneția, Italia, i s-a decernat Premiul Ciampi Valigie Rosse, pentru volumul Un giorno ci svegliamo vivi. În octombrie 2019, a câștigat Marele Premiu „Cununa de Lauri” de la Alicante (Spania), la ediția a noua a Turnirului de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România.

din volumul un somn pe scaunul electric, Editura Tracus Arte în coeditare cu Editura Charmides, 2020

 

evul mediu de acasă

noaptea este mică și cleioasă, iar el o întreabă
de ce, de ce, de ce, ea spune ceva ce eu nu înțeleg, dar
ascult încordat și sângele meu fierbe,
noaptea mică se umflă apoi ca o pelerină în vânt,
poate dimineața la șase începe o noapte nouă,

lasă, diseară o să-mi umplu urechile cu lut
și-o să dorm precum cuptorul în care
fac ei pâine. o să umplu plapuma cu blesteme
și o să dorm patru sute de ani,
până când evul mediu din casa asta se va încheia.

 

 

 

holdele de lângă oraș s-au odihnit toată vara,
iar acum, abia așteaptă drumul către moară.
grăbite, unele spice mai tinere se strecoară pe străzi.
cum însă călăuza încă n-a sosit,
se vor prăbuși curând pe lângă ziduri,
incapabile să mai înainteze.

câteva vor ajunge totuși la smârcuri,
pentru o ultimă înghițitură din apa lor leșioasă,
numai că boabele se vor umfla pe loc,
ca bolnavii de ciroză pe la birturi –
morile macină-n gol, sacii sunt uzi,
iar călăuza tot nu a sosit.

în sfârșit, când se arată, dă peste un singur bob,
și acela mic și zgribulit.
„tu ai venit ca să fii măcinat?” „da”, zice bobul.
„bine, coboară-ntre pietrele morii și fă-te făină, căci nu mai
                                                                                             e timp:

mâine vei fi cu mine în iad.”