Simona Nastac

© Răzvan Dănăilă

Sper ca poezia să rămână un teritoriu al riscului

interviu de Andra Rotaru

Evenimentul metaMorph ~ un punct plecat la plimbare, desfășurat la București în luna mai 2017, a adus în fața publicului artiști-scriitori care se exprimă și se manifestă într-o multitudine de forme: de la sound la poezie hibridă, de la improvizație la multilingvism și multivocalism etc. Ai curatoriat acest eveniment, aflat anul acesta la ediția a doua. Era publicul din România pregătit pentru un eveniment de o asemenea anvergură?

Da, a fost al doilea eveniment de poezie performativă, hibridă, multimedia, după Dada 100 în 2016, la Teatrul Excelsior. Au venit peste o sută de oameni, cu apetit pentru experiment, presupun, curioși, pregătiți de o nouă experiență, fie că genul le era familiar sau nu. Mi-ar plăcea ca publicul să rămână mereu deschis acestui transfer de energii, să ofer ceva care să le suscite imaginația, să-i inspire să caute poezia în definiții extinse, în forme fluide, indecise și să contribui cât de modest la posibilitatea ca poezia să fie situabilă și comprehensibilă în secvență și cu alte narațiuni, nu strict culturale.

Care ar fi punctul culminant pe care a reușit să-l atingă această ediție? Existau și riscuri, de exemplu? Audiența e aproape mereu un prieten foarte bun, dar și imprevizibil.

Aș spune că au fost două-trei: poezia univocalică, intraductibilă, a lui Christian Bök – mă refer la fragmentul pe care l-a citit din Eunoia, o carte fabuloasă premiată cu Griffin Poetry Prize în 2002, pe care o recomand tuturor celor care citesc în engleză, și multilingvismul subversiv, destabilizant din poezia lui Latasha N. Nevada Diggs, incluzând cuvinte și expresii în spaniolă, Tagalog, Kanji, Malay, hindi, urdu, thailandeză, japoneză, portugheză, Swahili, irocheză etc., cuplat cu un ritm hipnotic, contaminant. Și performanța vocală extraordinară a Majei Jantar. Riscul de care sunt cel mai conștientă e să alienez audiența cu o poezie intraductibilă, de aceea, acolo unde e necesar și posibil, ofer întotdeauna traduceri în română. Altfel, sper ca poezia să rămână un teritoriu al riscului, contingenței și emergenței, atât pentru autori, cât și pentru public, să nu devină o aplicație de finanțare sau un raport de activitate în care bifăm cu toții rezultate precis estimabile, măsurabile.

Au țările (mai) mici un potențial mai mare de receptivitate la propuneri și tendințe culturale inovative? Ai observat închistări și/sau deschideri mai mari în diverse zone ale lumii în fața unor propuneri performative/inovative? Există țări-nucleu, o Mecca a acestor tipuri de evenimente?

Aș spune că dinamica e, de fapt, economică: țările mari produc mai mult și exportă mai mult, țările mici importă din acest surplus. Cultura mainstream, formele consacrate sunt întotdeauna mai scumpe, cele experimentale, alternative, mai ieftine, mai accesibile, financiar vorbind. Apoi, nu cred că există o geografie globală fixă în sensul întrebării tale, ci mai curând o distribuție variabilă condiționată economic, social și cultural. Țări precum Germania, Franța, Marea Britanie, America și Canada au mai multe resurse, un grad ridicat de hibriditate culturală, procese sociale mai complexe, ceea ce poate oferi un habitat mai fertil inovației. Totodată, în economii dezvoltate se investește mai mult în platforme de susținere a scriitorilor și artiștilor și de diseminare a creației lor, ceea ce permite vizibilizarea fenomenului și multiplicarea agenților lui, autori și public în egală măsură. Cu siguranță Rusia, India, China, Brazilia, Iran sunt spații la fel de fecunde, despre a căror producție artistică știm însă puțin, fiind mai dificil de accesat, chiar și pe internet, din cauza limbii. Am locuit în 2008 într-un apartament în Sankt Petersburg în care aveau loc frecvent evenimente de slam poetry, era o comunitate extrem de activă, dar practic invizibilă dincolo de zidurile respective; apoi, Tomomi Adachi, poet, compozitor și performer japonez, rezident în Berlin, mi-a spus că este singurul sound poet din Japonia și i-ar fi fost mult mai greu să se impună acasă decât într-un spațiu deja familiar și solidar cu experimentele lui; iar Ko Un, poetul sud-coreean, după ce a văzut show-ul Dada de la Excelsior a spus că nu știe de practici contemporane de poezie sonoră în Coreea, dar că i-au amintit de pansori, gen muzical tradițional, un amestec de teatralitate și performance vocal, promovat activ de statul sud-coreean. Pionieri și nuclee pot apărea oriunde în lumea globală conectată prin internet, sunt necesare însă și mecanisme de sprijin și mediere să poți genera o masă critică, continuitate, o Mecca.

Ce rol joacă publicul în melanjul și evoluția de tendințe și propuneri performative? Cum ți s-a părut publicul din România?

Aș zice că rolul publicului e prezența, artiștii și poeții au nevoie de expunere, de reacția audienței. Evident, absența e la fel de importantă, înseamnă că trebuie să faci ceva diferit. Cele două evenimente pe care le-am curatoriat în București au avut săli pline, publicul a râs, a aplaudat, a participat dacă a fost cazul. În general, cred că erau ei înșiși poeți sau creativi în alte domenii și probabil studenți, erau mulți tineri. Mi-ar plăcea să accesez / activez și un public din afara ariei culturale și din generații diferite, dar nelocuind în București mi-e aproape imposibil. (Când am curatoriat expoziții la Uzina de Apă din Suceava, am invitat vecinii de pe scara blocului, majoritatea pensionari, ca părinții mei.) Revenind la metaMorph, mi-ar fi plăcut să văd reacții în mediul online, întrebări, opinii critice, dar n-au prea fost. Oricum, eu sunt într-o poziție puțin vizibilă, în întuneric, la butoane cu tehnicianul, apar doar în fotografia de grup de la final pe care o postez a doua zi pe Facebook, înainte să mă sui în avion.

Ce ne pregătești pentru anul 2018? Ce ți-ar plăcea să se întâmple la – presupun – ediția următoare a acestui eveniment cu adevărat important (și) pentru educarea altor gusturi& percepții?

Alte două ore de nebunie poetică intensă sau poetic-intensă sau de intensitate poetică, la ore târzii, fără pauză. Mi-ar plăcea ca evenimentul să aibă loc într-o instalație specifică creată de arhitecții studio BASAR, care să permită publicului să împărtășească, să co-ocupe spațiu și timp cu poeții, cu un ecran mobil pentru proiecții video și alveole pentru momente de creație spontană, plus posibilitatea de live streaming. Totodată, aș vrea să generez colaborări, fie și improvizații de scurtă durată, între poeții străini și români, așa cum a fost reenactment-ul celor două poeme simultane de Tzara anul trecut, performate de Jöel Hubaut, Angelika Meyer și Claudiu Komartin. Și, ca reveria să fie completă, aș vrea ca publicul să plece spunând „Poetry Must be Made by All! Transform the World!” – titlul unei expoziții de referință de la Moderna Museet din Stockholm în 1969, proiect (re)actualizat în 2014 de Hans Ulrich Obrist, Simon Castets și Kenneth Goldsmith în Zürich. Și să acționeze în consecință.