Florin Bican
Florin Bican (29.03.1956) – scriitor, traducător şi jurnalist ocazional – e asociat cronologic generaţiei ’80, dar evoluează în afara ei. Scrie constant şi publică sporadic poezie, proză, traduceri şi articole, apărute în România, Marea Britanie, Statele Unite, Irlanda, Singapore, Australia, Olanda şi Germania. În 2007, a publicat volumul de poezie politic incorectă pentru copii Cântice mârlăneşti (Humanitas Educaţional), urmat, în 2013, de Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc, volum apărut la Editura Arthur şi distins cu Trofeul Arthur şi cu premiul Galei „Bun de Tipar” la secţiunea „Literatură pentru copii şi tineret”, 2014. În 2014, i-a apărut volumul pentru copii Şi v-am spus povestea aşa: aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înşişi (apărută la Editura Arthur, aflată în curs de traducere și publicare în Bulgaria). În prezent, lucrează la un volum de proză politic incorectă, romanul Tropice tâmpe. A coordonat şi a contribuit la antologiile ilustrate de literatură pentru copii Bookătăria de texte şi imagini (2009, 2016), precum şi la seria de antologii „Cărţile mele” (Editura Art). Este prezent cu texte în antologiile Care-i faza cu cititul? (Editura Arthur, 2010); Ce poți face cu două cuvinte (Editura Arthur, 2011), Cui i-e frică de computer (Editura Arthur, 2013), Uite cine vorbește (Editura Arthur, 2016), Ochelarii de fum – proză contemporană, Antologiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, USR, 2011; Bucharest Tales: A Collection of Central European Contemporary Writing (New Europe Writers, 2011), Și eu am trăit în comunism (Humanitas, 2015), Prietenii noștri imaginari (Humanitas 2015). A tradus în limba română Lewis Carroll (The Hunting of the Snark), T.S. Eliot (Old Possum’s Book of Practical Cats), Shel Silverstein (Where the Sidewalk Ends), Roald Dahl (Revolting Rhymes, Ugly Beasts şi Rhyme Stew – versuri – George’s Marvelous Medicine și Fantastic Mr Fox – proză), Julia Donaldson (The Gruffalo, Gruffalo’s Child, The Smartest Giant in Town şi Charlie Cook’s Favourite Book, Monkey Puzzle) Adam Gidwitz (A Tale Dark and Grimm), E.B. White (Charlotte’s Web), J.K. Rowling (Harry Potter, vol. 1 și 4), Sylvia Plath (The It-Doesn’t-Matter Suit and Other Stories, Editura TREI, 2016) iar în limba engleză – Gellu Naum (Cartea cu Apolodor şi poezii alese), fragmente din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, poezii de Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Bănulescu, Denisa Duran, Andra Rotaru, Doina Ioanid, Anca Mizumschi, proză scurtă de Ştefan Agopian, Răzvan Petrescu şi Dan Lungu. Din 2006 până în 2012, Florin Bican a coordonat programele pentru traducători ale Institutului Cultural Român, pentru care, în 2007, a primit premiul Radio România Cultural la secţiunea Educaţie. A consemnat experienţele bursierilor străini care au beneficiat de aceste programe în volumul Got My Mogo Working (2010). Absolvenții programelor, întorși în țările lor, au tradus și publicat acolo peste 300 de cărţi din literatura română. Florin Bican nu pierde nicio ocazie să se întâlnească cu cei pentru care scrie – discută cu ei în şcolile şi bibliotecile din Bucureşti şi Cluj, în taberele de creaţie organizate de Editura Arthur pentru câştigătorii trofeului „Locuieşte în poveste”, la întâlnirile din cadrul programelor „Săptămâna altfel” şi „Lecturiada”. De curând a pornit, alături de alţi scriitori, cu „Caravana Arthur” într-un tur al școlilor din România, pentru a se întâlni cu cititorii de acolo. Începând din anul 2008, a participat la târguri de carte internaționale, în calitate de organizator și autor (Londra, Leipzig, Viena, Torino, Istanbul, Frankfurt). Cea mai recentă carte: Singur printre mârlani, Editura ART, 2016.
Trăim la nesfârșit un Groundhog Day păgubos
interviu de Andra Rotaru
Încă din primul poem al cărții „Singur printre mârlani”, cititorii sunt avertizați că uneori aparențele înșală sau că blegii se vor speria. Lectura poate provoca teamă! În duelul dintre puterea cunoașterii și puterea ignoranței, care sunt consecințele?
Avertismentul este, de fapt, o provocare – orice copil pe care încerci să-l descurajezi de la lectura unei cărți va dezvolta subit un interes ieșit din comun față de cartea cu pricina. Că lectura le provoacă teamă copiilor nu mai e o noutate – știu asta și părinții, și profesorii. De aceea încearcă să-i ademenească lăudându-și deșănțat „marfa”: vai, ce carte frumoasă, vai, ce-o să-ți placă, n-o s-o mai lași din mână, și așa mai departe. Astfel de fraze au devenit pentru copii un fel de semnale de alarmă, care-i pun pe fugă. O carte trebuie să exercite asupra copilului fascinația camerei „oprite” din basme. Iar această fascinație este direct proporțională cu riscurile care pândesc în dosul ușii interzise. Dacă eroul nu ar deschide-o, nu s-ar mai întâmpla povestea. Duelul între cunoaștere și ignoranță se soldează, de obicei, cu victime de ambele părți. Doar în cazurile fericite el duce cu un pas înainte pe calea cunoașterii.
Metehnele afișării opulenței sau „spartul în branduri” în fața celorlalți sunt printre „normalitățile” actuale ale vieții de zi cu zi. Ce așteptări sunt în spatele acestei fale? Nu de multe ori, în universul mârlanilor ele ascund frustrări, nevoia de putere, de control. Instinctele o iau razna, iar judecata pare că zace într-o ontogeneză inversată.
Această cursă inversă reprezintă o formă de capitulare. Mârlanul abdică de la asumarea unui potențial – care-o fi el – în sensul dezvoltării plenare a acestuia, optând, în schimb, confortabil, pentru regresul la stadiul de larvă și delegându-și personalitatea brandurilor. Acu’ e normal ca personalitatea aia, chiar și rudimentară, să fie frustrată. Așa că „se scoate” și ea cum poate, încercând să compenseze prin puterea și prestigiul asociate cu brandurile recunoscute în spațiul convențional al involuției sale.
Filmele cu eroi și bătăi au avut succes în România de după Revoluție, iar tipurile de comportament bătăuș au câștigat teren. Personaje ca Samurai, care încearcă să facă legea, se găsesc în multe zone. De ce ne fascinează și pe noi să le urmărim „evoluția” sau „prestația”?
„Filmele cu bătăi”, sau „în bătăi” cum le spuneam în copilărie, au avut totdeauna succes – și nu numai în România… Chiar și înainte de „Revoluție”. Explicația acestui succes – și totodată răspunsul la întrebarea „De ce ne fascinează și pe noi să le urmărim evoluția sau prestația” – a fost admirabil sintetizat într-o piesă a grupului Coma, de prin 2000, Bruzli îl bate pe Vandam. Într-o societate care funcționează pe bază de competiție, tot omul aspiră să se impună, lucru realizabil indirect, dar satisfăcător, bănuiesc, prin identificarea cu „ăla care-i bate pe toți”. În general, această aplecare volițională este menținută la nivel ideatic, dar sunt cazuri în care ea răbufnește și te trezești cu câte-un Bruce Lee sau Van Damme amator, care ia legea-n mână și începe să facă ordine. Ordinea lui, se-nțelege…
Când cineva nu-și poate asuma o vinovăție, ceilalți sunt de vină, iar agresiunea sporește și e îndreptată (tot) împotriva celorlalți.
Când dictatorialului majur Prișibeev, din Cehov, i se reproșează de către superiori abuzurile comise împotriva cetățenilor, replica lui este „Vinovat nu sunt eu, ci toți ceilalți”. L-am putea bănui de ipocrizie, de ticăloșie, de orice – numai de sinceritate nu. Și totuși eu cred că e sincer, pentru că într-o altă schiță a lui Cehov, Răufăcătorul, un țăran sărac se simte la fel de nevinovat când este arestat pentru furtul piulițelor care fixau șinele căii ferate de traverse. Deși i se explică în mod repetat că actul lui, dacă nu ar fi fost detectat la timp, ar fi provocat deraierea trenului și, implicit, numeroase victime, el continuă să-și proclame nevinovăția pentru că, explică el, furase piulițele ca să-și facă greutăți pentru firul undiței, nu ca să provoace deraierea trenului. Iar pentru a-și proba în continuare nevinovăția, declară că și ceilalți oameni din sat procedează la fel. Pe mine această atitudine mă sperie – când o persoană nu are organ pentru culpă, devine extrem de periculoasă. Eram mai liniștit, de pildă, când credeam că prișibeevii împotriva cărora am demonstrat în februarie 2017 știu foarte bine de ce se fac vinovați, dar refuză să recunoască. Acum încep să cred că sunt decuplați complet de la orice noțiune de culpă și chiar mi se face frică. Asta înseamnă să fii mârlan!
A creat tranziția dinspre comunism spre momentul prezent tot felul de răbufniri sau dorințe de nestăpânit? Am putea atribui nevoia păstrării aparențelor unor pulsiuni vechi, unei mentalități avide după ceea ce aveau ceilalți? S-au comprimat niște etape care ar fi fost mai firești pentru evoluția echilibrată a spiritelor românești?
Nu știu dacă avem de-a face cu o tranziție. Tranziția nu comprimă etape. Cred mai degrabă că am intrat într-o buclă temporală, într-un time loop, și trăim la nesfârșit un Groundhog Day păgubos.
Volumul surprinde și alte tipologii umane și culturale, reacții la impactul dintre prejudecăți, dorințe și realitate. Sunt aduse și referiri la cărți utopice, ca de exemplu „Minunata lume nouă”. Care sunt șocurile unui călător cosmopolit, proaspăt descins în România?
Replica cu „minunata lume nouă” din Finlandeza Haaricleea este o trimitere ironică la Furtuna lui Shakespeare. Când Miranda rostește aceste cuvinte, este sincer impresionată de emisarii unei lumi până atunci necunoscute ei. Dar publicul, care știe ce hram poartă adunătura astfel elogiată de ea, nu poate decât să se amuze. Pentru inocenta Miranda, până și niște borfași minori ca Trinculo și Stephano sunt exponenți ai unei minunate lumi noi când, de fapt, adevărata lume nouă și minunată fusese cea în care trăise ea înainte de venirea lor. Dar Miranda trăia într-o lume neglobalizată… Călătorul descins astăzi în România este la adăpost de șocuri, mai ales dacă este cosmopolit.
Poate brutalitatea aduce la normalitate niște comportamente inadecvate din punct de vedere social?
Absolut! Și când spun asta, nu mă gândesc că poți tempera un comportament neadecvat din punct de vedere social cu parul (sau cu lopata!). Sunt convins – în naivitatea mea – că expunerea celor cu astfel de comportamente la lectură, la muzică, la artă, în general, dar și la natură, ar avea efecte recuperatoare. Dar cei pe care am încerca să-i convertim prin artă, ar percepe acest act ca pe o formă de brutalitate, de violență – și ar avea dreptate: el ar spulbera în mod cât se poate de brutal toate reperele lor de până atunci. Ascultătorul de manele închis într-o cameră cu un difuzor din care se revarsă, să zicem, suitele lui Bach pentru violoncel, se va simți la fel de violentat precum cel care de regulă ascultă respectivele suite când este supus unui bombardament cu manele.