Mihók Tamás

Salvare de la înec

După cum am lăsat de înțeles, sunt o pasăre rară ce într-o bună zi a pornit să-și descopere cultura ereditară, ajunsă mai străină decât cea adoptivă. Și, într-adevăr, aveam să observ că, prin filtrul axiologiei maghiare din Transilvania, imaginea Ungariei este deformată de-a binelea.

La sfârșitul anului întâi de facultate, prietena mea de atunci s-a hotărât să plece cu o bursă Erasmus în Dijon, capitala regiunii Burgundia. Vestea m-a găsit cu garda jos. Profesorii au tras de mine îndelung, că note bune am, că de priit îmi va prii în viitor etc., dar decizia de a pleca am luat-o tot pe fondul unui impuls adolescentin: dacă ea se duce, eu de ce nu. Numai că, nefiind francofon, m-am oprit la Budapesta – doar acolo puteam să-mi aleg discipline care puteau fi echivalate la întoarcere în funcție de dubla mea specializare.

Capitala Ungariei a însemnat pentru mine, de-a lungul celor doi ani petrecuți acolo, plimbări pe digul Dunării, în parcuri și, mai ales, pe fabuloasa Insulă Margareta, vizitarea muzeelor de artă, frecventarea spectacolelor de teatru (românești și maghiare deopotrivă) și a concertelor, cunoașterea unor oameni excepționali (profesori de la facultate, editori cu care am colaborat ulterior în diverse proiecte, precum și întâlnirea unor personalități precum Matei Vișniec, unul dintre poeții mei preferați, căruia tocmai în acea perioadă i s-a jucat o piesă tradusă la un teatru budapestan mic și cochet, Maladype), petreceri sporadice cu colegii de cămin mai „epici” decât personajele lui Dumitru Țepeneag din Hotel Europa (roman pe care l-am citit în camera mea, 423, dintr-o răsuflare), lungi eseuri de istorie și antropologie, crampe de nostalgie (dintre care unele au prins formă în versuri), patiserii cu produse proaspete & aburinde, ginger beer, porții pantagruelice de mâncare chinezească (făceam economii consistente pentru a ne putea da rendez-vous-uri la Paris, ceea ce s-a și întâmplat de trei ori), cursuri la Biblioteca Națională „Széchényi” (în săli de cercetare cu vedere la Dunăre), în amfiteatre colosale sau pur și simplu pe terasa campusului, la o cafea. Scriam pe vremea aceea la o prozucă, Soarele a apus cu recunoștință, din care au apărut pasaje în reviste literare și cam atât. Am abandonat-o fiindcă my real life devenea tot mai infidelă plot-ului biografist, eu având, vezi doamne, pretenții simbiotice.

Budapesta a fost centrul curiozităților mele artistice: la departamentul de română al Universității ELTE l-am studiat pe M. Blecher cu minunatul profesor Hergyán Tibor, la Biblioteca „Szabó Ervin” m-am întâlnit prima dată cu numele lui Kassák Lajos (poet avangardist tradus în limba română de George Volceanov), la muzeul din Castelul Buda i-am descoperit cu stupoare lucrările pictorului suprarealist Rozsda Endre, la Muzeul Național, fotografiile lui Brassaï, și tot din Budapesta mi-am luat bilete de tren respectiv avion pentru a vizita, în Viena, Muzeul Sigmund Freud, Muzeul Franz Kafka din Praga sau, în Paris, Spațiul Dalí din zona Montmartre. Iată câteva flashback-uri.

Oricum, încărcătura emoțională acumulată la Budapesta și experiențele aferente ar fi dificil de redat într-un singur articol, prin urmare, pe principiul less is more voi relata o poveste care înseamnă pentru mine cât o salvare de la înec. E vorba de o schimbare majoră asumată, o situație de genul acelora pentru care maghiarii folosesc substantivul pálfordulás. Acesta literalmente înseamnă „întorsătura Apostolului Pavel”, iar în tălmăcire, „schimbare bruscă de convingeri”, doar că în cazul meu aceasta s-a manifestat exact în sens invers.

La ora plecării eram – puțini știu despre mine acest detaliu deloc ușor de digerat – Martor al lui Iehova botezat de mai bine de un an. Despre cum am ajuns să îmbrățișez convingerile unei secte psihicamente & socialmente nocive voi scrie un eseu mai elaborat cu altă ocazie. Ideea e că m-am suit în tren cu niște ochelari de cal – ce-i drept fisurați deja de unele deschideri literare –, care, la orice viraj mai dezghețat, îmi activau un anumit grad de culpabilitate.

Prietena mea plecată în Erasmus provenea dintr-o familie neoprotestantă. Obișnuiam să ne batem în versete biblice până ne lua somnul. La un moment dat, vrând să-i demonstrez un adevăr biblic, am făcut cercetări dincolo de linia de demarcație trasată în mod totalitarist de conducerea sectei. Am făcut rost de la un prieten de manuscrisul de-abia tradus în word al cărții intitulate Conflictul conștiinței, avându-l autor pe Raymond Franz, figură tutelară a Lăcustelor*, care, după remușcări, a luat o hotărâre onestă și a părăsit organizația religioasă. Cartea se focalizează pe discrepanțele ideologico-administrative majore din interior și pe contradicțiile iscate între ceea ce spune Corpul de Guvernare și ceea ce NU spune același for suprem și ar trebui, totodată pe diferențele nejustificate scriptural dintre modul de viață al sus-pușilor și cel al enoriașilor de rând (atenție, dihotomia terminologică cleric-laic la ei nu există). Materialul aflându-se, deci, în acest stadiu, prietenului meu traducător i-a venit ideea să mă ocup eu de corectură. Fiindcă mărturia lui Franz mi-a deschis ochii și m-a scăpat de cataracta fanatic-absolutistă, am acceptat cu bucurie această sarcină (menționez că, între timp, cartea a apărut în condiții bune). În paralel, mama mea, cea care a corectat a doua oară pdf-ul cărții, a ajuns la aceeași concluzie, astfel încât nimic, nicio povară psihică (menționez faptul că Lăcustelor le este interzis să îi salute pe cei care au ales să părăsească organizația!) nu ne-a stat în calea dezasocierii.

Dacă pentru mulți scriitori călătoriile înseamnă relaxare îmbinată cu posibilitatea de a intra în contact cu o civilizație și cultură diferite, în cazul meu, stagiul de studii în Ungaria a însemnat, în primul și-n primul rând, emancipare. Ce dar mai semnificativ mi-ar fi putut oferi Budapesta? A, da, între timp, am devenit traducător literar, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ședeam pe-acasă. Carevasăzică m-am întors în 2012 cu idei și avânt proaspete, iar faptul că furnalul CET-ului din Oradea m-a întâmpinat cu filtrele deschise nici că mai conta.

* Lăcuste, așa urma să le zic Martorilor, cod menit să mă protejeze, în timpul unei conversații, de privirile celor din jur.