Rodica Draghincescu

Societatea nu mai are familii, doar indivizi

La Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie Copilul cu piele de iarnă, de Rodica Draghincescu, pe a cărui copertă Livius Ciocârlie scrie: „Când te-ai impus în limbi de circulație universală, nu mai stărui și într-una înțeleasă – mai ales în poezie – numai de vorbitorii ei nativi. Că nu acesta era cazul o dovedește faptul că, încheindu-se criza, Rodica Draghincescu, autoare de poezie inconfundabilă și în limba franceză, a revenit la română. A făcut-o scriind, nu mai puțin admirabil, volumul Fraht și adăugându-i acum acest nou volum. Pe mine m-a impresionat, cititorul va aprecia. Găsesc că poeta e mereu ea însăși. Că are o voce distinctă în ansamblul poeziei românești.”

Andra Rotaru a dialogat cu Rodica Draghincescu despre acest volum:

Când ai fost cel mai aproape de „copilul cu piele de iarnă”? Ce anume îți redeșteaptă amintirile acestuia?

Copilul cu piele de iarnă este figura centrală a cărții. El este predestinat anumitor case, anumitor familii și tipuri de societăți. El nu știe cine este și de ce are parte de ființă. El se iscă din turbulențe și anomalii sociale. Intermediar al facerii și al desfacerii, el deschide și închide cicluri de viață. Aproape fără vârstă și fără nume, copilul de iarnă este un fel de copil necopil, de copil al tuturor dar al nimănui. Orfan, bolnav, proscris, exclus, exilat, el rătăcește în iarna apăsătoare și piere din lipsă de căldură sufletească. De la o vârstă istorică la alta, de la un ansamblu de norme sociale la altul, prezența lui este acceptată și folosită ca un eșec personal. Prizonier într-un nod microsociologic, copilul iernii reprezintă suferința fizică și morală, depresiunea, conjuctura încâlcită, nodul gordian.

Există în viețile minților noastre copii nenăscuți, feți de negăsit, urme albe. Imaginea lor polară poate fi asemuită cu o Connubia Calligaris, oglindă evantai în care societatea nu mai are familii, doar indivizi care întrețin lumea prin propria și singura lor existență. Familia copiilor cu piele de iarnă este un set de indivizi Matrioska. Esențial pentru diferitele generații din casă, copiii problemă reclamă atenție și introspecție (prin ei se poate pleca și reveni de la mental la emoțional).

Acest copil ești (și) tu?

Acest copil este și nu este. Sunt și nu sunt sau nicidecum- eu, ci alții ca mine sau alții ca noi toți cei născuți din trecutul celor în culpă. Noi așteptăm încă primăvara.

Ai scris mult despre Uța, bunica ta.

Dintre toți copiii de iarnă, cel mai rebel și mai rezistent a fost bunica Uța, mama tatălui meu. Uța a rămas orfană de mamă la 7–8 ani mai întâi, apoi a fost părăsită de tatăl ei pe la 9 ani. Într-o dimineață, Bunica s-a trezit abandonată în casă cu frățiorii ei. Copilul Bunica s-a crescut și i-a crescut pe frații mai mici așa cum a știut ea, până când pneumonia l-a luat pe fratele care abia împlinise 6 ani, iar cel mic, la 4 ani și o lună, nesupravegheat, a urcat în podul casei pe o scară putredă și a căzut din gura podului pe o furcă. În plină iarnă, bunica a rămas singură-cuc. Copiii Nan au fost printre primii înghețați din familia cărții. Doar Uța a supraviețuit. Din turnul ei de piatră, veghea și domina realul și brutalul.

Livius Ciocârlie scrie la începutul volumului: „O limbă are anumite caracteristici pe care le impune scriitorilor.” Ai plecat din România și ți-ai găsit casa în Germania, apoi în Franța. O perioadă nu ai mai scris în limba română. În ultimii ani au apărut două volume de poezie în limba română: FRAHT (Casa de editură Max Blecher) și Copilul cu piele de iarnă (Editura Tracus Arte). Cum e când revii la prima casă?

Casa dintâi este adevărata casă, restul sunt locuri de trecere și de ședere. Șederea începe când ne oprim undeva, cândva. Nu știm niciodată unde duce sau dacă aduce ceva.

Un repaus, o așteptare?

Așteptarea poate crea ultimatumul. Este momentul când trecutul, cu emoții, gânduri și cicatrici, survine în minte și, involuntar, purcedem la drum. Poetic, timpul și drumul sunt enigme pe care calea le folosește pentru a călători înapoi.

În prima fază, condiția irevocabilă a reîntoarcerii acasă apare ca o evidență. Ne vom înapoia spre viitor pe cale știută.

În a doua fază, suntem pierduți pe drumul recuperării identitare. Din păcate, doar direcția, calea, este aceeași față de destinație. Mentalul omului, la întoarcere, nu mai are mare lucru în comun cu cel de la plecare. Relațiile, interacțiunea și ciocnirile lui cu stimulii exteriori au creat direcții temporale dominante și unice.

În a treia fază încep zbuciumul și teama. Ce ni se va mai întâmpla? Cât de greu ne vom reintegra? Ce mai putem scrie când nu ne-am mai folosit de limba maternă decât pentru a afla vești de acasă?

Să mă întorc acasă în scris a fost echivalent cu un nou botez dar pentru același nume. Am redevenit mică-minusculă și a trebuit iar să ascult și să învăț multe. Bucuria revenirii la limba română m-a obligat să cresc rapid și cu temei.

În a patra fază, intervine re-integrarea urgentă în noul mediu lingvistic.

Așa m-am văzut eu, revenind acasă. Așa i-am văzut pe-ai mei din afară înăuntru. Așa am regăsit limba părintească.

Cum o vedeai tu pe ea, fata întoarsă acasă?

Eu nu o vedeam pe ea, dar ea mă vedea pe mine.. Simțeam și înțelegeam că nu mai exist, că există ea, o alta, în eu. Eu în inimă și ea în gândire.

Je est un autre?

Depărtarea ne permite să aflăm ce s-a întâmplat de-a lungul tranziției de la je, eu, la l’autre, celălalt.

Se revine cândva la normalitate?

Da. În faza a cincea, totul redevine normalitate. Sunt iar bine așezată în casa familiei și a limbii mele.

Ce au în comun cărțile reîntoarcerii la limba română FRAHT (Casa de editură Max Blecher) și Copilul cu piele de iarnă (editura Tracus Arte ), scrise după o tăcere de optsprezece ani?

Cuvântul Fraht calchiază un cuvânt german și ar avea sensuri mai vechi și mai noi: scrisoare de poștă, document, act, etichetă ce se lipesc pe vagoanele de marfă pentru a preciza încărcătura, expeditorul, destinatarul, stația de destinație și taxele…

Fraht te-a adus acasă.

Fraht chiar m-a readus în limba română. Un lung drum pe linia ferată, fiindcă, oricum, în copilărie am vrut să mă fac locomotivară, conductoare de tren. Tot pe vechile șine de lemn a venit și Copilul cu piele de iarnă. În subterana acestor poeme se află o arcă a neatârnărilor și-a speranței.

Fiecare casă ascunde trecutul și secretele ei. Scrii: „Iarna casa vorbește cu mine în țurțuri și sughițuri”. Dintre toate casele în care ai locuit, în care s-a născut cel mai intens dialog?

Există nevoia de readucere aminte. Copilul cu piele de iarnă are cu mult mai multe întâmplări și taine tulburătoare decât Fraht. Toate la un loc structurează amintirile care mi-au afectat conștiința. Spre exemplu, poemele pentru Uța sunt scrise dintr-o teribilă culpabilitate. O culpabilitate pe care o resimt și azi. M-am simțit vinovată față de nedreptățile pe care ea le-a îndurat.

Nimeni nu a iubit-o pe Uța, nici măcar eu, în joaca mea de copil. Abia în poezie am putut dialoga cu ea. Făcută din griji, necazuri și torturi, Uța Nan era vorbitoare de poezie rea.

Pot aduce o anumită alinare cuvintele…

De-a lungul vieții, rememorarea prin cuvânt este o placă comemorativă. Casa bunicii este azi casa părinților mei. Lungă, în formă de U, cu multe urme și umbre, din care liniștea, dragostea și poezia au fost excluse. Zidarii au scris pe ea Draghincescu. După fiecare ușă a casei erau ascunse un băț, o boată, un bici din coadă de cal. Cu cât era mai bătrân calul, cu atât era mai grăitor biciul.

Scrii într-un poem: „Călare pe mine m-am jucat toată viața/ de-a fata fără cap”. Ne poți spune mai multe?

Părinții au trăit și trăiesc încă pentru a munci și au muncit și muncesc încă pentru a nu se odihni. Până și în somn vorbesc în lozinci: Munca e nunta omului cu țărâna! Munca este certificatul de sănătate! „Fata fără cap” este alegoria copilului care am fost. Într-o casă de oameni harnici și strângători, sensibilitatea era un buboi pe nas.

Să înțeleg că pe atunci nu aveai loc și timp pentru scris?

Părinții mei nu au știut de ce trebuia ceva nou după Coșbuc și Arghezi. Pe Eminescu îl stimau prea tare ca să îl atingă cu mâinile. A citi cărți frumoase = a strica albul paginilor. Poeții contemporani? Mama și tata nu doreau să le treacă contemporaneitatea aia literară pragul, dacă nu era aptă să hrănească și să oblojească. Nu îndrăzneam să scriu poezie în casă. Aveam o masă mică, verde, lângă cuptorul de pâine, la care stăteam seara și făceam cu tata exerciții de aritmetică. Asta era forma de scris aprobat.

Literatura nu avea niciun rost?

Ea îngreuna săpatul, plivitul, culesul… Capul care nu căra pe el coșuri cu fructe, saci de porumb și grâu trebuia să meargă la doctor de cap sau să se antreneze pe cântar într-un picior și cu greutăți pe ceafă. Eu eram tare departe de un astfel de model marxist. Capul meu de visătoare căra pe dinăuntru piatra lui Sisyph. Primul dezamăgit a fost tatăl meu. Tata s-a așteptat să am doar mâini și picioare, brațe și spate. El și-a comandat o fată din oase, gen macara, dar mama a adus de la maternitate 2 kg de altă marfă. După al meu tată, lucrurile sunt mici sau mari, albe ori negre, nicidecum altfel. Dacă cineva nu e sănătos, nu e perfect. Dacă un lucru nu e perfect, e un rebut, un eșec. Dacă nu poți când vrei, e că stai pe mijloc și nu vrei și nu poți destul.

Nu exista cale de mijloc?

Realitatea trebuia simplificată și adaptată zi de zi traiului. Numai în cadrul unei trai simplu și sigur gândirea tatei devenea concretă, cu bunuri, formă și sens. Gândirea mea trebuia să lucreze, să producă, nu să stea de vorbă cu luna. Dacă în final nu m-ar fi iertat și iubit, m-ar fi trimis negreșit la ocna fabricii.

O traumă…

Trauma aceasta m-a urmărit. Oriunde ajungeam, orice făceam, oricât de bună și de lucrătoare și de întreprinzătoare aș fi fost, îl vedeam pe tata alături, numărând banii. Tatăl meu era ubicuu, apărea pe chipuri dihotomice, pe fețele necunoscute, pe chipurile prietenilor, pe chipurile dușmanilor. Chipurile părintelui găseau oricând ocazia să îmi reproșeze că nu sunt ca el. Iată de ce în poezia de maturitate am preferat lupta corp la corp cu întâmplările aspre și importante ale copilăriei.

Dacă ar fi să personalizezi o realitate de acum, pe care ai alege-o?

Aș scrie despre bătrânețe, despre bătrânime, despre funcțiile fizice și filozofice ale morții. Despre ceea ce nu se poate scrie, scriind, despre ce nu se poate spune, spunând, fiindcă e imposibil de surprins așa ceva. Cum fiecare emoție are o vârstă, cum vârstele se învață fără Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, Descartes, Locke, Spinoza, Hegel, Auguste Compte, Renouvier etc., nespusul, inexprimabilul merită trăite cu curaj.

Bătrânețea nu este un ideal.

Bătrânețea mută timpul din loc, îl scoate de pe lista priorităților. Nicio amenințare nu mai duce la pericol. Frica și pericolul, la omul bătrân, nu mai sunt circumstanțe vitale. A fi bătrân nu înseamnă a fi resemnat și decrepit, a nu avea curaj și plăcere.

Există flexibilitate și regenerare în memoria unui spațiu?

Mintea noastră pune la adăpost sigur primele amintiri, primele emoții și sentimente din copilărie. Ne amintim doar ceea ce are relevanță în subconștient. Mintea alege din copilărie evenimentele de seamă care au modelat-o.

Se poate pune egal între emoție și estetica sa?

Emoția este estetica firii. În poemele mele, esteticul este mai degrabă etic și ține de obligație morală, de gândire practică Ce trebuie să fac eu acum ca să nu fiu inutilă?!

Mai crezi în metafore?

Metaforele sunt alchimie poetică. Soluții la industria răului. Se spune că amigdala cerebrală a omului este specializată în procesarea amintirilor de supraviețuire.

Un fel de autofagie?

Da. Creierul nostru fabulos este implicat în memorarea și arderea multor lucruri. Arderea ajută în situații limită. Uităm emoțional, ne eliberăm. Fiece ușă dată de pereți ar fi o ieșire. Ca să scăpăm de ceea ce ne sufocă și ne apasă, ieșim din mental. Ne simțim mai bine când nu ne mai gândim la trecut. Îi lăsăm creierului iluzia că e în viitor. Artă a meditației, creierul poetic anticipează viitorul. Cum afirma filozoful grec Epictet, cu secole în urmă, nu lucrurile care ni se întâmplă ne supără, ci cele care ni s-au întâmplat fără voia noastră!

Dai din când în când șah mat memoriei?

La mine lovitura decisivă nu se termină prin luarea regelui, ci prin terminarea misiunii cărții. Zis și scris.

Revenind la Copilul cu piele de iarnă, ce ar mai fi de știut despre tine în poezia ta?

De pe la 14 ani sunt fascinată de anatomii, de tot ce este organism viu, de raporturile dintre organe și țesuturi. Vechile mele pasiuni explică azi cumva atracția pentru concret. Concretețea se simte în directețea cu care analizez și scriu. Poezia mea este Fapt, Story, ea trece prin complot, setare, personaje, dialog, ca o rezoluție de acum înainte:

« vino te aștept dar să îmi zici unde. »

(Cu limbă de literă)

_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________