Diana Geacăr

 
 
 
Diana Geacăr (n. 1984) este scriitor și traducător. A publicat volumele de poezie bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Editura Vinea, 2005; Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM, 2006), Frumusețea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu) și Dar noi suntem oameni obișnuiți (Editura Cartea Românească, 2017). A publicat poeme și proză scurtă în reviste literare (Poesis Internațional, Timpul, Literomania, Levure littéraire, Crevice, Subcapitol ș.a.) și în antologii (Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM 1999-2017, Casa de Editură Max Blecher, 2017; Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, Editura Paralela 45, 2017, coord. Cosmin Perța, ș.a.). În 2009, a participat la a treia ediție a workshop-ului de traducere de poezie Re:verse, organizat la Szigliget, în Ungaria, de József Atilla Circle Literary Association of Young Writers (JAK). A tradus din limbile engleză și franceză, cărți de literatură contemporană și, din limba engleză, poeme pentru revista online Crevice și pentru antologia de poezie internațională contemporană Portrete de frontieră/ GrenzPortraits (Klak Verlag, Berlin, 2017, coord. Rodica Draghincescu), în care este prezentă și ca autor. Trăiește în Târgoviște.

Proza următoare face parte din volumul Cine locuiește la subsol, în curs de apariție la Editura Paralela 45.
 
 
Pavilionul cu reptile
 
 

— Ce faci, fată?
E tot băieţoasă, dar, mai nou, încearcă să arate ca o femeie, adică e gata să se agite pentru
orice fleac. Când eram mici, mămica îi zicea Alex, și când veneam aici, la țară, toți copiii de pe
uliță o strigau așa.
Un motan negru miorlăie la picioarele ei, poate ca să-i dea ceva de mâncare. Mă gândesc
că e negru de supărare, şi e un gând stupid, dar mă face să izbucnesc în râs, o formă de apărare
care îmi este mai necesară decât numele.
— Te-ai gândit să mai treci şi tu pe aici?
Mă uit la telefon, dar n-am niciun apel pierdut, nici vreun mesaj necitit. E o căldură
infernală. Am optişpe ani şi nu e prima oară când fug de-acasă.
— Vino sus.
— Tu ce-ai mai făcut? îi zic şi, în timp ce urc scările spre ea, mă gândesc deja la
următoarea întrebare.
— Ce să fac… M-am internat să fac nişte analize. Şi m-am întors îndrăgostită.
Când ajung înăuntru, îmi arată ușa dormitorului. Trebuie să mă uit pe geam, ca să văd un
tip brunet, cu cioc, îmbrăcat bine, dormind cu degetele de la o mână răsfirate pe pernă, ca pe un
sân.
— Este că e bun?
Răcoarea, sau poate faţa lui adormită, mă înviorează. Aş putea să intru peste el când nu
este ea atentă. Aş putea să-i iau mâna cu piele măslinie şi să mi-o pun între picioare, pe sub fustă.
În schimb, ne așezăm pe jos, în camera vecină, lângă patul în care am dormit de multe ori
împreună, eu şi cu ea. Se uită la fereastra din faţa noastră ca la un ecran și începe să vorbească.

Ne-am petrecut mult timp la ţară. De fapt, de câte ori simţea tăticu’ că nu mai face faţă,
ne trimitea cu bagaj cu tot acolo, unde mamaia şi tataia nu-şi băteau capul cu noi. Dar, de câţiva
ani, eu stau în oraş, cu tăticu’, iar ea s-a mutat aici, în casa bunicilor, unde, mai nou, stă cu noul
ei iubit.

După ce Sabina, prietena noastră de pe uliţă, a găsit în pod un aparat şi nişte diapozitive,
am început să ne strângem seară de seară la ea acasă şi să ne uităm, ca la desene animate, la
pozele de nuntă ale lui tac-su mare. Când ne-am plictisit de ele, ne-am apucat să fumăm ţigări
mentolate în veceul din fundul curţii ei şi să mergem pe furiş la discotecă.
Chiar, ce-o mai fi făcând?
O fată-femeie de 20 de ani, cu picioare lungi şi albe, intră în cameră ținând un ibric în
mână. Mă priveşte insistent câteva secunde, trăgând din jumătate de ţigară.
— Ce faci, Vera, te-ai gândit să mai vii şi tu pe-aci? Uite, fă, ţi-am făcut cafeaua.
Îmi verific iar telefonul. Mi l-a cumpărat tăticu’ pentru că am luat bacul. E un Siemens
negru, cu ecranul cât unghia și cu un singur joc, ăla cu viermele. Cel mai ieftin telefon din
magazin.
Sabina stinge mucul de ţigară de pervaz, îl aruncă pe geam cu un bobârnac şi se trânteşte
pe pat, zâmbindu-i soră-mii. Are dinţi mici, ascuţiţi şi depărtaţi, parcă-i unul dintre guşterii pe
care-i fugăream cândva prin iarbă. Când reuşeam să prind unul, îl azvârleam în aer, sau i-l băgam
soră-mii în sân.
— Fă, mergem şi noi mâine la ştrand? Nu mai pot de cald.
— Mergem.
— Am fost s-o duc pe fii-mea la tac-su, la oraş. Săptămâna asta o las acolo. Săraca s-a
umplut aşa de băşicuţe pe toată mâna de la căldură.
Sabina îşi întinde braţele, ca să ne arate pe unde s-a umplut fii-sa de bube, apoi îşi
aranjează cu degete lungi şi albe părul roşu, tuns scurt, făcându-şi cerceii lungi de argint să
zornăie.
— Fă, nu mai am bani nici pentru veceu public. N-am să-i iau lu’ fii-mea cadou luna
viitoare!
Îşi aprinde o ţigară râzând, apoi scoate trei căni din bufetul pe care îl foloseam ca tablă de
scris, când ne jucam de-a școala, şi le umple cu cafea fierbinte. Eu le dădeam numai 4.
Mă uit la cana de cafea pe care Sabina mi-o pune la piciorul patului, o ridic şi o duc
mecanic la gură, trăgându-mi fusta peste genunchi. Sper că nu mi-a văzut vânătăile.

Soră-mii i-am furat toţi gagicii, şi asta numai pentru că îmi sfâşiase cu pixul cartea de
poveşti pe care mi-o dăduse mie mămica înainte să moară. Când nu era atentă, le spuneam că
sunt bogată, că are tăticu’ bani în bancă şi că o să mi-i dea numai mie, pentru că eu sunt fiica lui
cea bună. Dar tăticu’ abia strânsese 10 milioane ca să îndrepte un perete şi să cumpere o canapea
nouă. Din cea veche tăiasem eu hălci de burete să fac mâncare pentru păpuşile soră-mii. Adică
fuseseră păpușile ei, dar mi le dăduse mie când o amenințasem c-o spun lui tăticu’.
Peretele, însă, îl găurise tăticu’ cu pumnii atunci când i-am zis că soră-mea mai mică se
coţăie cu băieţi. Era fals. Din rigips.
Nu mi-a plăcut nici de tipul după care mureau toate fetele de pe uliţă, doar pentru că
fusese în străinătate. De câte ori mergeam cu el în livadă să mâncăm mere, stând lungită în iarbă,
dacă nu mă uitam după guşteri, îi studiam incisivii şi caninii, care se albeau cu fiecare muşcătură
de măr. Noaptea, pe deal, îl lăsam să-mi ridice bluza, să-mi apropie sânii cu palmele şi să-mi dea
limbi pe sfârcuri ore în șir, cum văzuse el, poate, într-un film, timp în care eu mă uitam la cer.
Stelele arătau ca niște ochișori care se prăpădeau de râs când încerca să-mi bage mâna în
pantaloni. Atunci îl îmbrânceam și-o luam la fugă. Nu-mi plăcea de el, dar de fiecare dată
ajungeam acasă udă și plină de vânătăi pe picioare.

— După ce-am divorţat, am stat în gazdă, la oraş, cu mai mulţi. Toată ziua mă puneau să
spăl, să fac mâncare. Îmi puneau mâna pe fund! M-am întors pe uliţă de vreun an.
Asta e vocea Sabinei. Nu ştiu dacă abia acum începe să povestească sau dacă a terminat,
am fost plecată cu mintea, dar îmi amintesc că, acum câţiva ani, în timp ce înconjuram biserica
împreună cu tot satul, cu o lumânare aprinsă în mână, cântând „Hristos a înviat din morți”,
Sabina a venit la noi ca un zombi, plângând cu sughiţuri. Vărul ei se îmbătase şi se dusese în
cimitir, unde începuse să urle şi să se pişe pe cavouri. O trăsese după el şi-i făcuse vânt într-o
groapă proaspăt săpată. Îmi mai amintesc că m-am bucurat că ne-a găsit. I-am zis să stea în
spatele meu ca să nu-i vadă mă-sa mare fusta ruptă, dar, de fapt, eu îmi făceam griji pentru părul
meu lung, pentru că, până atunci, de câte ori simţisem miros de păr ars, îmi sărise inima din
piept. Nu cred că i-ar fi văzut, oricum, fusta ruptă, mă-sa mare era deja turtă.
Pe vărul ei l-a găsit popa în ziua următoare, lângă un cavou.
Sabina se joacă cu o forfecuţă de unghii. Gutuiul din faţa casei mătură ţiglele de pe
acoperiş şi toată mizeria cade prin faţa geamului, ca nişte amintiri care te fac să te zvârcoleşti.
Cu pantalonii în vine, vără-su bolborosea, împroşcându-l pe popă cu scuipat, „Hristos a
înviat din morţi” şi încerca să se ridice în picioare. Popa l-a luat de braţ şi l-a dus acasă, unde l-a
bătut taică-su cu furca. Nu se complica nimeni cu poliţia. Apoi, după un an, după ce i s-au sudat
oasele rupte şi i s-a lipit pielea pe spate, taică-su l-a obligat s-o ia pe Sabina de nevastă.

Îmi scot iar telefonul din buzunar. Niciun apel pierdut, nici un mesaj necitit.
Acum câţiva ani, nu exista telefon mobil. Mă rog, nu exista în lumea noastră. Nici măcar
noi, cei de la oraş nu aveam încă. Lipseam de acasă ore întregi și nimeni nu-și făcea griji.
Pe atunci, până și-ar fi dat seama tăticu’ că am fugit de acasă, aș fi ajuns departe. Aş fi
ajuns, poate, în lumea în care exista telefon mobil, mi-aş fi cumpărat unul şi m-aș fi uitat la el
toată ziua rânjind, gândindu-mă cât de uşor m-ar fi putut găsi. Că îi sunt, practic, la îndemână,
doar că tăticu’, ca de obicei, e cu mintea în altă parte.
De fiecare dată, fugeam la unul dintre gagicii mei şi mă întorceam acasă când mă scotea
din sărite.

— Auzi, fată, a întrebat ăla de tine.
Soră-mea vorbește cu Sabina, dar îmi face mie cu ochiul.
Ce-i asta? Vrea să-i fiu complice la vreo glumă? Mă atrage într-o capcană pe mine, sau
pe Sabina, care s-a lungit pe pat între timp şi acum se uită, strâmbându-se, la soră-mea?
— A zis c-ar fi venit şi el să te vadă, c-a auzit că te-ai întors acasă, dar lucrează zilele
astea. Dac-ai şti ce s-a ofticat că n-a putut să vină!
Camera s-a umplut de fum, care atrage şi mai multă căldură. Aş putea s-o întreb cine-i
ăla. Aş putea să aflu mai multe şi apoi să-i iau urma. Chiar dacă e urât sau gras sau împuţit, nu
contează, l-aş face imediat să uite de Sabina, care lasă acum forfecuţa din mână.
— Şi ce vilă are ăla… Stă în București!
Sabina îşi întoarce leneş privirea spre soră-mea.
— Zău? Stă la vilă, fă?
Se relaxează o clipă, apoi se strânge ca ghiocul de hârtie, cu întrebări despre viitor,
pe care ni-l făceam când eram mici.
— E, şi bravo lui.
Cu privirea pierdută pe fereastră, Sabina trage din ţigară şi începe să ne spună că s-a dus
la discotecă zilele trecute, unde s-a întâlnit cu vără-su, adică fostul ei bărbat, care i-a cumpărat
bilet, un pachet de ţigări şi un pahar de gin. În trecut, chiar după ce-a născut, Sabina a încercat de
mai multe ori să-i dea papucii, dar, de fiecare dată, se izbea cu capul de gresie, mureai de râs
dacă-l vedeai, fă. Şi începe să râdă în hohote, apoi soră-mea și, în cele din urmă, și eu, pentru că
are dreptate. Să fii îndrăgostit e penibil.