Bogdan-Alexandru Stănescu

© Cosmin Bumbuț

Operațiunea Barbarossa

– fragment –

Cum intri în scara întunecată a blocului, înainte de ajunge la lift, treci printr-o expoziție
casnică de fotografii înrămate, fiecare dintre ele câte o variantă a fericirii imaginate de
curatorul blocului: schiori în Alpi, o pădure de mesteceni încremenită toamna, cu frunzele
acoperind întreaga paletă de culori posibile, de la încă-verde la un sângeriu oarecum
pictural, apoi cascade prăbușindu-se de la înălțimi amețitoare chiar spre ochii în care se află
frumusețea și, la capăt, fotografia unei actrițe din anii 80, de o delicatețe vetustă, care
poartă o fustă plisată în plină concordie cu frunzele mestecenilor de alături, o actriță pe care
nu mi-a fost ușor să-mi mărturisesc că o iubesc din copilărie, de când stă acolo, atârnată pe
ultimul spațiu gol dinaintea liftului. O iubesc de când veneam cu Cel Bătrân de la câte o
vânătoare de melci prin Parcul nostru, imediat ce ploua, de obicei în dimineți la fel de
îndepărtate cum e cea în care Frederik Barbarossa intra cu armura lui în apele reci ale
Salepului, ori cea de peste secole, în care Rudolf Hess decola cu un Messerschmitt în
încercarea de a negocia pacea cu Marea Britanie. Plecam amândoi cu câte o sacoșă în mână,
sub privirile Bunicii, un amestec de amuzament și de groază la vederea acelor bunătăți de
sacoșe din pânză cu mânere metalice învelite-n plastic, cum nu se prea găseau și care aveau
să devină capcane pentru zecile de gasteropode pe care le culegeam de pe lângă gardurile vii
ale parcului. Veneam cu ele înapoi pline de ființe băloase pentru că el strângea melci cu
hărnicia pe care o punea-n tot, se băga prin găurile din garduri, neatent la nimic altceva, cum
ar fi că-și murdărea balonzaidul crem sau vernil, ori pantalonii cu vipușcă, pentru că de multe
ori nu avea timp nici să se schimbe după ce venea de la Marele Stat Major. Câteodată
săream calul și-i ceream lucruri imposibile pentru că știam că le va face și-l stârneam, îl
obligam din pur sadism, dar și din dragoste, fiindcă-l știam singurul destul de înamorat de
mine încât să se supună oricărui capriciu al copilului, așa că-l puneam să alerge cu
balonzaidul deschis, fluturându-i în lături, să alerge cum văzusem că alergau soldații români
în Noi, cei din linia-ntâi, apoi să se prefacă speriat de șuieratul unei bombe ce urma să cadă
în apropiere și să se arunce la pământ, cu palmele lipite la ceafă, protejându-i părul frumos,
lins pe spate, pe care și-l aranja după baie cu mare grijă, apoi îl prindea cu o plasă, astfel că-i
stătea ca unui scriitor din interbelic, ca lui Camil, sau Mihail. Și el se arunca, știu bine asta,
pentru că mi-l amintesc cumva nemulțumit, acolo, pe jos, în noroi, cu balonzaidul făcut praf,
cu noroi pe obraz, privind în sus, spre mine, care băteam din palme și poate reproșându-mi
că de data asta am exagerat un pic, dar nimic nu mai conta, pentru că mă vedea râzând și
puteam pleca liniștiți spre casă, acolo unde ne aștepta Bunica, care probabil gătea unul
dintre felurile ei preferate, cu ce reușea el să-i aducă de la popotă, adică limbă, cu care făcea
o mâncare rece cu măsline, sau tot așa, dar cu un picior de porc, un adidas, cum îi ziceau
oamenii de la coadă, pe care-l făcea piftie. Iar când intram în scara blocului, cea îmbrăcată în
gresie și faianță verde, unde mă simțeam mereu ca la băi, la Herculane, unde mă duceau tot
ei vara și unde aveam stânca noastră preferată pe care ea se cocoța și poza cochetă, la cei
doar cincizeci de ani ai ei, iar el o fotografia cu zâmbetul ăla care emana mulțumire, cum
intram în piscina aceea a blocului bifam cu privirea toate tablourile de pe pereți, anticipând
cu un fior care pleca de undeva din ceafă și cobora până în locul dintre coaie și gaura curului,
anticipam privirea actriței blonde, cu breton, din fotografia înrămată, ochii ei de un violet incroyable,
pardesiul foarte scurt, care nu-i acoperea picioarele lungi care se terminau în
saboți cum se purtau în deceniul ei și perechea de ochelari de soare pe care o ținea neglijent
în mâna dreaptă, degetele ei lungi, parcă neterminate, adormite într-o cădere ca-n vis și,
cum ajungeam în dreptul ei mimam câte un accident care să-mi permită să întârzii acolo cât
mai mult, fără ca el să-și dea seama de ce se întâmplă, așa că fie mă așezam într-un genunchi
ca să-mi leg șireturile, fie mă sprijineam de perete ca să-mi trag sufletul, iar el mi-o lua
înainte aruncându-mi peste umăr, fără pic de supărare:

– Haide, domnule, că ne așteaptă Meri. Masa-i gata de mult.

Și atunci, ca de fiecare dată, eu o luam la goană pe scări, spre etajul 4, iar el mai întâi se
prefăcea surprins, apoi probabil zâmbea și-și trecea mâna prin părul negru, lins, și chema
liftul, apoi urca și, când deschidea ușa, iarăși se prefăcea surprins când îi săream în față
urlând Primuuuuu, iar după toată această demonstrație de artă actoricească așteptam în fața
ușii în timp ce el o descuia, fără a suna, ca să n-o deranjeze pe ea, care ne gătea. Și el descuia
ușa tot așa cum o face acum, trei decenii mai târziu, poate chiar mai mult, adică mai întâi
băga doar vârful cheii în yală, destul cât să rămână acolo, apoi o împingea cu buricul
degetului mare, așa cum nu am mai văzut pe nimeni să procedeze, și eu am văzut mulți
oameni descuind uși. Apoi, în hol, aprindea lumina și o striga:
– Meriii, vino să vezi ce a adus Michi!
Iar ea apărea în ușa bucătăriei, purtând un șorț, dar mereu coafată impecabil, cu părul vopsit
fantezist, câteodată mov, câteodată roz, cu unghiile lungi, roșii, purtând pe vremea aia o
pereche de evazați maro, din stofă și se prefăcea îngrozită la vederea celor două sacoșe
doldora de melci, apoi mă zorea spre balcon, spunându-mi să-i pun pe la ghivecele cu flori,
pe pământ și să nu mă prindă în casă cu scârboșeniile alea. Iar eu firește că goneam cu cele
două capcane din pânză spre balcon, deschideam cu piciorul plasa de țânțari și începeam să-i
scot, unul câte unul și să-i așez pe pământul umed până când nu mai era acolo nici pată de
maro sau de negru, ci doar spiralele acelea gri-verzui care mi se învârteau prin fața ochilor ca
moriștile sau ca imaginile acelea din caleidoscopul de jucărie cumpărat probabil în vacanța
de vară de la Mangalia sau Eforie Sud, apoi le cântam până când începeau, timizi, să iasă din
cochilii și să-și înceapă explorările. Și se mai întâmpla câteodată, noaptea, înainte ca ei să mă
cheme în patul vișiniu, cu saltea matlasată și răcoroasă, să mă strecor iarăși la balcon și să
întredeschid cadrul de lemn al plasei, ca melcii să poată intra, dacă li se face frig cumva. A
doua zi sufrageria era o imensă pânză de păianjen, sau trotuarul unui parc pe care
desenaseră copiii cu creta, însă aceste fire de țesut, aceste linii de cretă erau strălucitoare,
și mai mult, duceau cumva în locuri pe care doar ei, melcii le știau, iar întreaga zi se transforma
într-o lungă cursă detectivistică, noi trei contra celor câtorva zeci de infractori cu casa-n
spinare, care se duseseră care-ncotro, pe sub mobile, pe sub covoare, pe după televizor sau
pe după vitrina în care stăteau ordonate toate suvenirurile din viața lor cuminte, între care
tronau și poze cu mine, copil burtos și fericit, rânjind fasolea spre aparat, dintre un copoi de
porțelan viclean și subțirel și o balerină cu zâmbet cast ce-și acoperea pubisul cu o minge pe
care încercam câteodată să i-o smulg din mâini.
Vânătoarea de melci continua toată ziua, dar întotdeauna numărul celor capturați era mult
mai mic decât al celor aduși în sacoșa cu o zi înainte și locul unde fugeau ei rămânea pentru
totdeauna un mister, așa cum este și în zilele noastre. Probabil că melcii ăia se ascundeau ca
să moară, treceau prin uși minuscule ascunse pe după dulapuri, ronțăiau calciul pereților și
alunecau într-o lume pe care n-o poți găsi decât dacă ești și tu un gasteropod. Atunci am
înțeles că animalele se ascund să moară, nu putea fi o coincidență faptul că toate cadavrele
peste care dădeam erau prin unghere, cu excepția șobolanilor prinși de copii și schingiuiți și a
pisicilor călcate de mașini. Prima imagine care-mi venea în minte era cea a scheletului delicat
de pasăre pe care l-am găsit noua noastră casă, acolo unde ne-a condus Cel Tânăr cu Dacia
lui, prima imagine pe care-am văzut-o când s-a deschis ușa de la intrare și ne-a izbit lumina
albă care venea dinspre parc, iar într-un colț, așa cum ai vedea dacă ai izbi cu un ciocan
brațul unei statui albe, scheletul acela îngălbenit și cele două pene strânse laolaltă. Melcii
însă mureau mai frumos, mult mai nobil, se retrăgeau în camera lor de tortură, o sigilau cu
propriile excreții, apoi se strângeau în întuneric și-și așteptau sfârșitul groaznic, pentru că
acolo mureau probabil de foame și de sete. Și nu pot să mă întreb dacă boxa mea din subsol
nu e un asemenea loc, un mormânt în care mă strecor seară de seară numai pentru mă
obișnui cu răcoarea și mucegaiul morții.

*

„Să-ți imaginezi o singurătate atât de copleșitoare, atât de nealinat, încât să-ți oprești
respirația timp de sute de ani.” Sunt primele cuvinte adevărate pe care le scrie în cărticica
asta, după interminabile glosări și trageri de păr, după ce stoarce și ultima picătură de sevă
din Pascal și din vorbele lui bune de utilizat în orice situație. Nu știu de ce revin la el, probabil
mi-am format un automatism mental din perioada studenției când Cel Tânăr îmi dădea 15 lei
pe săptămână, care-ar fi trebuit să-mi ajungă de țigări, cafeaua din barul de la Litere și chiar
pentru cărți, așa că orice carte nouă era un lux care mă atrăgea în librării așa cum fluturii de
noapte sunt atrași de lampioanele care întretaie ordonat gardurile vii de pe faleza de la
Neptun, acela garduri în spatele cărora se află de multe ori o râpă ce duce direct în mare.
Atunci îi apăruse prima oară trilogia lui fals polițistă și tot atunci citeam Postmodernismul
românesc sau niște eseuri de Ihab Hassan la biblioteca de la Limbi Străine și-mi rămăsese în
minte figura lui cu ochii bulbucați, părul grizonat, geaca lui din piele neagră, senzația că e un
tip liniștit care-o arde prin Central Park când are el chef, că se retrage în basementul casei lui
(așa cum mă retrag eu acum – basementul meu e o biată boxă dată cu var lavabil în care
încap eu și o măsuță pliabilă) – și coace o poveste genială, apoi își permite să se detașeze de
toate astea și să dispară undeva în Catskill Mountains unde probabil se ocupă cu vânătoarea
– nu, nu cu vânătoarea, pentru că e un tip fin și inteligent, mai curând cu bird-watchingul.
Așa că acum îl citesc din obișnuință, tot așa cum deschid radioul dimineața, sau cum fumez
primele 3-4 țigări ale zilei, din automatism, fără a mai simți vreun real interes sau a mai
înțelege chiar ceva din mâzga tulbure a nopții. Și nici când îi citesc cuvintele pe care le simt
reale (adică nu literatură) nu-l cred cu adevărat – nu cred că el simte singurătatea puturoasă
care-ți atârnă în intestine ca o tonă de krill în burta unei balene bătrâne, cred că aproximează, că
se joacă, așa cum s-a jucat toată viața lui de scriitor american contemporan
cu priză la publicul intelo.
Și tot așa nu cred că știe cum e ca într-o seară normală, dintr-o lună normală a unei
primăveri normale, totul într-un an obișnuit, dacă nu chiar norocos, în care totul a mers
splendid – obișnuiai să glumești cu Ioana despre asta, să tentați soarta seara, în pat,
imaginându-vă lucruri absurde pe care să vi le puneți în minte, pentru că în anul acela s-ar fi
îndeplinit (chiar și acel bancher nigerian care vrea să-ți încredințeze câteva sute de milioane
de dolari, ei bine, chiar și el ar fi căpătat consistență și ne-ar fi vârât fondurile în cont) – da,
nu cred că el știe cum în acea seară, pe când parcurgeam drumul de doi metri dintre insula-masă
din centrul bucătăriei și aragaz, am simțit greutatea aia care se așeza brusc în vintre,
am simțit cum mi se blochează respirația, așa încât am tras degeaba aer în piept timp de
zece-cincisprezece secunde, ca un crap bălos aruncat pe pat de gheață în Obor – și mi-am
simțit palmele transpirând, apoi furnicându-mă și apoi ochii izbucnind în lacrimi uscate, ca și
cum aș fi plâns pe dinăuntru, incapabil să vomit cancerul pe care-l simțeam acum pentru
prima oară. Cine nu a trecut prin asta nu va înțelege despre ce vorbesc – o durere
sfâșietoare, acută pentru că e lipsită de o cauză limpede, iar toate gândurile care-ți vin în
minte sunt doar mecanisme de autoapărare, sunt fantasme ale creierului tău, sau mai
curând ale părții încă sănătoase din mintea ta, sunt motive normale de durere pe care
rațiunea ți le ridică la fileu, tocmai pentru a amâna înțelegerea faptului că nimic din ce se
întâmplă nu mai e rațional și, nefiind rațională, durerea aceea e nevindecabilă, și cu ea vei
trăi, și cu ea vei muri. Nu, nu cred că el va pricepe asta, dar sunt sigur că ar putea s-o mimeze
foarte bine.