Răzvan Gheorghe

Răzvan Gheorghe este jurnalist şi scriitor. A publicat volumul de poeme în proză Metastazele luminii (Charmides, 2011) şi nuvela Tripoli. Povestea unui şeherezad (Tracus Arte, 2012). Licenţiat al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, a debutat la cotidianul ZIUA, în 2004. În prezent, este redactor al ziarului Evenimentul zilei și editorialist PSnews.ro.

Nemetoda. Despre neputinţa de a nu scrie

Nu cred în reţetare pentru literatură, în metodologii scribice (succinte, alambicate, elevate, sucite ş.a.m.d.), în teoreme şi în legi ale scriiturii, în autorităţi aureolate, îngropate la ţintirim ori în stufoase istorii ale literaturii – sau, dimpotrivă, născocite politic şi paraşutate în vârful unor instituţii care se îndoapă cu lovele publice.

Nu cred în programe mai mult sau mai puţin estetice, în sectarismul gregar al cenaclurilor gălăgioase, în aşa-zişii cărturari şi academicieni murdăriţi la gură de Securitate, şi nici în „condeierii” care i-au pupat în popou pe Ceauşescu şi pe Iliescu, dar nici nu vor să audă de cărţile lui Paul Goma, cel mai important scriitor român. Mi-e greaţă de umbrele lor prostituate.

Nu cred în uniunile comunistoide de breaslă (cică ale scriitorilor) şi nici în „măreţii” critici bugetivori, retrograzi şi purtători de evidente infirmităţi livreşti, mentale şi morale, care nu-şi pot depăşi tristul şi mediocrul masochism de a respinge a posteriori chiar ceea ce ei îşi doresc intim (a priori) să parvină, şi nu pot – întotdeauna scriitor, niciodată critic; întotdeauna creator şi (ireversibil) obiect de critică, niciodată banal exeget, comentator peste care fluieră vântul vremurilor. Sâc! Paradoxul (în fapt, complexul) a fost evidenţiat de Vianu.

Cu atât mai puţin, nu cred în prostiile cosmice intitulate (pompos şi duhnitor) „cursuri de creative writing”. Nu poţi învăţa sau cumpăra un har. Şi nici nu-l poţi mima, fiindcă literatura lucrează cu materialul clientului.

În schimb, dacă chiar eşti atins (bântuit) de cuvânt şi ai o predispoziţie naturală în acest sens (predispoziţie autentică, nu iluzie sau capriciu!), sunt convins că îţi va fi realmente imposibil să te sustragi literaturii – imposibilitate care nu atrage după sine vreun bonus calitativ, dar poate „creşte” în adâncime, intensitate şi imagistică, prin tocmai neputinţa de a nu scrie. La urma urmei, nimeni nu poate sări peste propria-i umbră. Şi nu, chiar nu e vorba de vreo tiranie.

Flaubert spunea: „A scrie e un mod de a trăi.” Bunăoară, ca jurnalist (din 2004), eu trăiesc scriind şi, totodată, trăiesc înlăuntrul meu, atunci când scriu literatură ore-n şir, zi de zi, lăsându-mă pradă iluziei, utopiilor, cuvintelor şi imaginilor neliniştitoare amprentate de ele. Nici n-aş putea respira altfel.

Am scris poezie şi proză scurtă cu mult înainte de a practica jurnalistica şi poate că ăsta-i motivul pentru care m-am raportat la presă ca la un complement al literaturii. Totuşi, acum nu mai cred că jurnalismul – având în vedere limbajul funcţional (parcă descărnat şi diseminat aiurea) şi inevitabila prăbuşire a (tuturor) textelor în marea uitare (azi, mâine sau încă nu), în funcţie de cerinţele unei actualităţi superficiale şi total neliterare – ar putea fi, în definitiv, cu adevărat complementar literaturii. Faptul că exişti printre cuvinte nu e nici pe departe o garanţie a literaturii.

Nu în ultimul rând, poate că există şi riscul unei coroziuni a vocaţiei literare pe fundalul plafonării jurnalistice, în sensul de a suprasatura artificial şi degenerativ harul scrierii – de pildă, Eliade se temea că dacă ar fi vorbit prea mult despre credinţa sa în Dumnezeu, ar fi atras cumva pericolul de a o pierde ireversibil. Oare scriitorii riscă o damnaţie similară? Îşi pot pierde scriitura?

Cred că dimensiunea pozitivă a jurnalisticii rezidă în faptul că te cramponează de realitate, însă falia care o desparte de vocaţia literară trebuie respectată cel puţin lăuntric, întrucât literatura este (mai mult decât) o evadare din realitatea propriu-zisă, ceea ce nu o face deloc falsă, fiindcă impostura autorului faţă de propria-i scriitură nu va putea fi, în vecii vecilor, o naraţiune de calitate. De asemenea (şi fără a intra în alte detalii), consider cât se poate de legitimă întrebarea lui Alexandrian: „De ce ar fi ceea ce se întâmplă în interiorul meu mai puţin adevărat decât ceea ce se întâmplă în exteriorul meu?”

Finalmente, în cazul celor care sunt în mod natural bântuiţi de cuvânt, tensiunea jurnalism-vocaţie literară nu riscă să capete valenţele unui maniheism latent, tocmai fiindcă literatura (şi nu jurnalistica) va rămâne, întotdeauna, buricul şi soarele lumii lor.

Nu am (şi nici nu vreau) reţetare pentru scris – de ce să cauţi ceea ce nu există?! În schimb, mă consider un autor disciplinat, în sensul că îmi drămuiesc la sânge (şi aproape compulsiv) timpul destinat literaturii (pe care o prefer în raport cu orice altceva). La început scriam total dezordonat, mereu în aşteptarea unei inspiraţii capricioase şi deseori amăgitoare, dar, odată cu perindarea anilor, am realizat cât de importantă este organizarea zilei şi respectarea unui program riguros. Dacă ai vocaţie literară (în mod intim, astfel încât nu i te poţi sustrage), consider că ai şi obligaţia (în primul rând faţă de tine) de a-ţi germina şi construi scriitura cu perseverenţă şi răbdare. Altminteri, de ce ţi-ai bate joc de harul tău?!

Când mă scufund în romanul la care lucrez (de aproximativ doi ani, deşi, cumva, mă bântuie dintotdeauna), camera, oraşul şi lumea întreagă dispar cu un firesc desăvârşit, ca şi cum nici n-am fi împărtăşit vreodată acelaşi aer. Văd doar ce scriu, nimic altceva. Dependenţa de naraţiune presupune pierdere în iluzie, instinctualitate, pasiune şi iraţionalitate; necesită rătăcire în carnea şi în sângele neliniştii care stârneşte literatura – neliniştea sălbatică, primară, care reneagă din capul locului orice metode şi reţete. Simultan, resimt o permanentă şi sfâşietoare luptă cu nesiguranţa – stare de care mă poate exorciza doar punctul de pe urmă. Aşa îmi trăiesc nemetoda şi neputinţa de a nu scrie.