Mihai Ignat

Mihai Ignat s-a născut în 1967, la Braşov. Studii de licenţă, masterat şi doctorat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Actualmente conferenţiar universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov. A debutat cu volumul colectiv Tablou de familie şi cu placheta Klein, în 1995. Au urmat volumele de poezie Eu, Klein spuse, Poeme în doi, kleinpoeme, Cangrena e un animal de casă, Klein spuse Klein, Klein reloaded şi Poate noaptea a şi-nceput. În 2004 debutează ca dramaturg, prin montarea piesei Crize la Radio BBC, Londra. Premiat al concursului Uniter, al concursului Naţional de Dramaturgie al Ministerului Culturii şi al concursului Teatrului de Comedie, cu numeroase montări în ţară şi (câteva) în străinătate, cu piese traduse în engleză, germană, cehă, polonă, rusă, bulgară, spaniolă şi greacă, a publicat volumele de teatru Patru cepe degerate, Crize, Meserii şi fundături, Black Sitcom, Patru piese într-un act, Fermoare, nasturi şi capse şi Toţi privesc înainte.

Arhitectura viitorului
 
 

Acum port pantofi care mă strâng.
Mă strâng toţi pantofii din lume.
Am purtat toţi pantofii din lume.
Nu picioarele mă dor, ci pantofii mă dor.
Mă dor, dar sunt frumoasă în ei.
Tocurile înalte mă fac şi mai frumoasă.
Pantofii cu tocuri înalte mă omoară, dar mă omoară frumoasă.
Viaţa e frumoasă pe tocuri înalte, dar cu dureri topite în carne.
Pe tocuri înalte poţi să-ţi înfigi frumuseţea în asfalt, vara, sub soare.
Pantofii fără toc înalt nu se-nfig în asfalt şi mă dor mai puţin. Dar şi frumuseţea e mai puţină.
Pantofii cu vârf ascuţit îmi chircesc degetele ca pe cinci sugari puşi în acelaşi cărucior. Dar mă fac mai frumoasă.
Pantofii cu vârf ascuţit pot fi folosiţi ca arme mortale.
Părul meu lung vrea să ajungă până la pantofii mei cu tocuri. Sau la cei fără tocuri.
Părul meu lung putea fi şi mai lung dacă eram mai înaltă. Dar dacă eram mai înaltă, cu tocuri eram şi
mai înaltă. Dacă eram mai înaltă pentru că purtam tocuri care mă făceau şi mai înaltă, eram şi mai
frumoasă.
Pantofii mă strâng, deci frumuseţea mă strânge.
Frumuseţea e o pereche de pantofi.
Eu nu sunt o pereche de pantofi.
Pantofii mei nu sunt eu.
Eu nu sunt pantofii mei spre care se întinde părul meu.
Dar eu sunt în pantofii mei spre care se întinde părul meu.
Mă duc pe mine în pantofii mei.
Duc şi părul meu cu mine în timp ce se-ntinde spre pantofii mei.
După ce-o să mor, o să se mai întindă o vreme spre pantofii mei.
Nici unghiile mele n-o să ştie c-am murit, şi-o să mai crească o vreme.
Ca şi părul meu care creşte spre pantofii mei care mă strâng, dar mă fac frumoasă.
Părul meu creşte în jos, ca rădăcinile.
Unghiile mele cresc în direcţia în care-mi ţin mâinile:
în sus, când le ridic
în jos, când le las în voie
înainte, când le ţin înainte
spre nord, când arăt nordul
spre vitrine când arăt vitrine.
Când îmi pun degetul între buze, unghia degetului creşte spre gâtlejul meu.
Câte secunde aş ţine degetul între buze, atâtea secunde ar creşte unghia lui spre mine.
Acele secunde nu durează mai mult decât acele secunde, dar unghia degetului meu o să dureze şi după
ce degetul o să se-ndrepte spre vest, spre două mirese spate-n spate, spre cea mai urâtă prăjitură din
lume. Poate şi spre mine, spre tocurile înalte ale pantofilor mei care mă dor, dar care mă fac mai
frumoasă.
De pe tocuri văd lumea mai de sus decât fără tocuri.
De pe pantofii cu tocuri asfaltul e mai departe de ochii mei decât de pe pantofii fără tocuri.
Frumuseţea mea depinde de câţiva centimetri de tocuri. Centimetri de tocuri, centimetri de păr,
centimetri de unghie.
Şi faţa mea e frumoasă.
Dac-aş avea nasul mai lung, faţa mea n-ar mai fi frumoasă.
Dacă n-aş mai fi frumoasă, aş fi tot eu, dar fără să fiu frumoasă.
Nu toţi pantofii din lume mă fac frumoasă.
Dar toţi pantofii din lume mă strâng.
Unghiile nu mă strâng, dar continuă să crească.
Nu pot să le opresc să crească, nici în viaţa mea frumoasă, nici dacă plec şi nu mă mai întorc. Dar pot
să le tai ca să dau impresia că nu cresc, deşi ele cresc.
Nu pot să renunţ la pantofii care mă strâng, fiindcă nu pot să renunţ la frumuseţe.
Aş putea să renunţ la pantofii cu tocuri, dar n-aş putea să renunţ la frumuseţe.
Nu toţi cei care renunţă la frumuseţe renunţă la pantofii cu tocuri.
La unghii în mod sigur nu pot renunţa pentru frumuseţe.
Nici ele nu renunţă la mine decât ceva mai târziu decât renunţă frumuseţea la mine.
Şi hainele strâmte fac parte din frumuseţea mea.
Hainele strâmte îmi arată frumuseţea, dar nu-mi arată nordul.
Pentru-a arăta nordul, n-am nevoie de haine strâmte.
Nici de unghii n-am nevoie ca s-arăt nordul, dar ele pot arăta nordul dacă mâinile mele arată nordul.
Hainele mele strâmte sunt şi colorate, dar nu culorile fac hainele strâmte.
Dac-ar fi altfel colorate, hainele mele n-ar fi mai puţin strâmte.
Nu totul e strâmt, deşi hainele mele sunt strâmte.
Nordul nu mă interesează, mă interesează pantofii cu tocuri înalte şi hainele strâmte care oricum nu pot
arăta nordul.
Nu tot timpul port haine strâmte, deci nu tot timpul sunt frumoasă.
Hainele mele strâmte nu-s chiar atât de strâmte încât să mă doară.
Nu toate hainele mele strâmte mă fac frumoasă.
Culorile fac hainele mele strâmte să fie frumoase, dar nu numai culorile, chiar dacă în primul rând
culorile sau poate doar în al doilea rând culorile.
Frumuseţea nu e colorată, dar culorile pot fi frumoase.
Culorile nu sunt pe mine, nici din mine. Culorile sunt pe haine. Hainele sunt pe mine. Eu sunt din mine.
Firele mele de păr sunt din mine şi se duc spre pantofii mei cu tocuri înalte care mă fac frumoasă. Şi unghiile sunt tot din mine.
Pantofii mă dor, dar continuu să-i port ca să fiu frumoasă, fiindcă unghiile n-ajung ca să fiu frumoasă.
Dacă nu sunt frumoasă, nu pot să respir.
Dar respiraţia mea nu e ocupaţia mea principală.
Nici unghiile nu sunt ocupaţia mea principală.
Nici culorile nu sunt ocupaţia mea principală.
Culorile se întind pe hainele mele fără să fie ocupaţia mea principală.
Culorile nu sunt nici ocupaţia principală a hainelor.
Culorile nu cresc din mine ca unghiile.
Dar unghiile pot fi colorate ca hainele.
Dacă-mi dau jos hainele, îmi dau jos şi culorile hainelor.
Întotdeauna îmi dau jos hainele. Şi culorile hainelor mi le dau jos tot atunci.
Toţi îşi dau jos hainele, mai devreme sau atunci când îşi dau jos hainele.
Câteodată îmi dau jos hainele mai devreme, alteori tot atunci.
Cel care nu-şi dă jos hainele, nu-şi dă jos hainele încă.
Nici culorile o dată cu ele, încă.
Trupul meu nu e hainele mele, nici culorile hainelor mele.
Trupul meu nu e mai strâmt decât mine.
Dacă hainele mele sunt strâmte, înseamnă că sunt mai strâmte decât trupul meu.
Trupul meu e suficient de strâmt pentru ca unghiile să crească din el întruna, chiar şi după ce trupul
s-a răcit.
Unghiile lungi, dar nu foarte lungi, mă fac mai frumoasă.
Chiar dacă nu arată întotdeauna nordul, unghiile mele lungi, dar nu foarte lungi, mă fac din ce în ce mai frumoasă.
Cu cât sunt mai lungi, cu atât sunt mai frumoasă.
Stau cu palmele lipite de un geam şi-mi privesc unghiile să văd cum devin din ce în ce mai frumoasă.
Unghiile mele nu sunt eu, dar unghiile sunt în mine şi cresc din mine.
Părul meu nu sunt eu, dar părul meu creşte din mine.
Părul meu nu e cărunt, adică nu e cărunt încă.
Nu-mi uit nici părul, nici unghiile, nici hainele mele strâmte.
Nu mă uit nici pe mine.
Nici hainele mele nu mă uită pe mine.
Culorile hainelor mele mă strâng odată cu hainele mele.
Cine mă vede nu ştie cât de tare mă dor pantofii mei.
Cine mă vede nu ştie că fiecare centimetru de toc mă face mai frumoasă, dar ştie că sunt frumoasă.
Să fiu frumoasă înseamnă să simt durerea din tălpile mele urcate pe tocuri înalte.
Pasul meu pe tocuri e dureros, dar nu viaţa mea frumoasă e dureroasă.
În picioare sunt şi mai frumoasă, mai ales dacă tocuri de cât mai mulţi centimetri stau sub tălpile mele.
Susul devine mai jos cu tocuri înalte.
Mâinile mele cu palme cu degete cu unghii ajung mai sus când am sub tălpi tocuri înalte.
Culorile hainelor mele bat mai sus dacă sub trupul meu în picioare se află tocuri înalte.
Ploaia ajunge mai repede la mine dacă port pantofi cu tocuri înalte.
Picioarele mele arată mai suple pe tocuri înalte. Picioarele mele suple sunt mai lungi pe tocuri înalte.
Mă priviţi şi-mi vedeţi picioarele mai lungi pe tocuri mai înalte.
Îmi priviţi părul şi unghiile şi hainele şi pantofii mei care mă fac mai frumoasă.
Cine mă priveşte, nu ştiu dacă mă vede pe mine.
Cine mă vede, nu ştie cum mă dor toţi pantofii din lume.
Frumuseţea mă doare, dar culorilor de pe mine nu le pasă.
Frumuseţea mă doare, de la tălpi până-n unghii.
Durerea nu ştie ce-s alea unghii sau tălpi, dar ştie că locuieşte în cineva. Acel cineva sunt de data asta
eu, dar poate fi şi altcineva.
Şi frumuseţea mea e-n celulele mele. În enzime, hormoni, ADN şi, bineînţeles, în tocurile pantofilor
care mă fac mai înaltă. Care mă dor, dar nu aşa cum mă dor hainele mele care mă strâng.
Hainele mele care mă strâng pentru că şi culorile hainelor mele mă strâng.
N-am purtat toate culorile, dar mi-am tăiat toate unghiile – în aşa fel încât să pară că nu cresc.
Dar nu culorile mă dor, ci hainele mele strâmte mă dor. Laolaltă cu pantofii cu tocuri înalte.
Deşi culorile mă fac frumoasă. Culorile şi tocurile îmi fac viaţa frumoasă. Le dau jos, dar nu-mi dau jos
viaţa, nu fiindcă-i frumoasă, ci fiindcă eu nu sunt viaţa mea frumoasă.
Culorile şi părul meu care nu pot s-arate nordul, ştiu doar să mă facă frumoasă. Părul meu care tânjeşte
după tocurile pantofilor mei care mă dor ca să mă facă frumoasă.
Sub privirile voastre, eu simt durerea, deşi voi nu ştiţi că simt durerea deşi mă vedeţi cu privirile
voastre. Privirile voastre care mă văd.
Iar cine mă vede, mă vede încă.
Cine mă vede, mă vrea.
Cine mă vrea, mă vrea din cap până-n tocuri.
Cine mă vrea, mă atinge – nu cu degetele, ci cu privirea.
Mă strâng pantofii, hainele şi privirile.
Privirile voastre nu mă dor cum mă dor pantofii.
Privirile voastre nu mă dor nici cum mă dor hainele mele strâmte.
Privirile voastre nu sunt nici culori şi nici unghii.
Privirile voastre nu sunt eu şi nu sunt pantofii, culorile, hainele, unghiile mele.
Privirile voastre mă ţin în picioare, pe tocuri din ce în ce mai înalte.
Privirile voastre mă urmăresc, mă dezbracă, mă golesc.
Dar nu-mi dau niciodată jos pantofii cu tocuri.