Ioana Ieronim

Ioana Ieronim a debutat editorial cu Vară timpurie, Cartea Românească, 1979. A publicat peste zece volume de poezie, dintre care Egloga șTriumful Paparudei sunt de poezie narativă. Cel din urmă a apărut în Anglia (trad. Adam J. Sorkin, Bloodaxe, nominalizat la premiulOxford-Weidenfeld” pentru traduceri); în ediție bilingvă (trad. Georgiana Gălățeanu-Fârnoagă și Sharon King, prefață de Gheorghe Crăciun, Paralela 45); în Germania (trad. Dagmar Dusil, prefață de Hans Bergel). Tempo Rubato, Vinea, 2009. Poezie, eseuri, texte dramatice publicateîn țară, SUA, Israel și o serie de țări europene. Participă la numeroase evenimente literare internaționale și spectacole multimedia. A tradus poezie contemporană și teatru – în repertoriul curent (de la Shakespeare la americanul Tony Kushner și macedoneanul Goran Stefanovski). A redactat enciclopedii străine înainte de 1990, apoi a fost redactor la Secolul 20, atașat cultural la Washington, DC, jurnalist cultural la Revista 22, director de program Fulbright-România. Membră USR, PEN și în conducerea revistei internaționale POEM (Anglia). Volumul Când strugurii se prefac în vin, Cartea Românească, a apărut în 2013. Website: www.ioanaieronim.com

Margini

 

Când Andra m-a invitat să scriu despre călătorii – de scriitor – mi-a apărut în minte un mozaic de momente călătoare, rezonând spre ceea ce s-ar putea numi un sens al marginii: interesul, căutarea, întâmplarea de a descoperi un hotar sau altul, variate fantasme ale trecerii, surpriza unor întruchipări ale timpului lung. Un joc al marginii, al limitei, este, în fond, scrisul însuși… Am să împărtășesc câteva instantanee ale unor momente prețioase pentru mine – chiar dacă, probabil, ele nu se pot pe deplin așeza în cuvinte.

Astfel a fost întâmplarea de a vedea pentru prima dată runestenar, superbele pietre vikinge purtătoare de rune, la începutul anilor 1990, în Suedia. Mi le-a arătat Tomas Tranströmer, din poezia căruia tradusesem în anii 1980, dincolo de Cortina de fier”. În prezența acestui uriaș poet al tăcerii, care între timp a sorbit întuneric și a devenit mai vizibil încă”, spațiul de margine europeană avea darul să absoarbă într-un chip indicibil verticala timpului. La îndemnul poetului, am vizitat apoi Catedrala din Lund, luterană acum, construită pe locul unei păduri sacre a druizilor. Este un monument romanesc (și gotic) de secol XII, dintre cele mai complexe, cu ecouri păgâne și multiple simboluri încă nedescifrate. Când am intrat, aerul vibra de cântarea gregoriană a unui cor catolic, aflat aici în vizită (o noutate inter-religioasă). Vocile urcau, difuz, din colonada care susține catedrala de jos, de la nivelul criptei. O stranie impresie, viziunea acestei păduri dense de coloane din adânc – de parcă, distruși, copacii druizilor au împietrit în trunchiuri ce susțin zidirea religiei învingătoare.

Mi-a fost dat să mă rog, la Zidul Plângerii, împreună cu poeta britanică Fiona Sampson și amândouă să punem rugile noastre scrise în crăpăturile acelui Zid al Zidurilor. Și am fost acolo după ce ascultasem vocile poeților creștini, musulmani și evrei, pe care vizionarul poet Amir Or îi reunea an de an, în spirit fratern, la festivalul societății de el înființate, Helikon. Acolo am ascultat fete palestinience în performance cu poezie rap. Acolo am înțeles cât sunt de înrudite cântările noastre bisericești, monastice – și folclorul nostru (acela neîmblânzit, din care mai supraviețuiește doar o geană) cu sonurile arabe și incantațiile sefarde ale Spaniei de odinioară. Cât de aproape își sunt, în spiritul lor creator, lumi care ajung, tragic și orb, să se sfâșie, acoperind glasul poeților.

Am privit Marea Galileii, în lumina densă, albastră în care nălucesc și azi pașii lui Iisus: eram cu poetul atât de special, Naim Araidi, druz, scriitor deopotrivă în arabă și ebraică, profesor universitar și posesorul unei livezi de măslini. Un iluminat. Mi-a spus: colinele pe care le vezi pe celălalt țărm sunt Înălțimile Golan. Ce contrast mai mare, în seninătatea misterioasă a locului, decât numele acesta, asociat automat cu tensiune și război. Cu niște luni înainte, de altfel, explodaseră, în zona în care ne aflam, rachete lansate din Liban…

Datorită festivalului internațional de poezie organizat de Naim la M’ghar, în Galileea, am cutreierat povârnișurile abrupte ale Nazarethului cu belgianul Philip Meersman (soție bulgăroaică) și britanicul vienez Peter Waugh, experți în performing, care au organizat un mare happening cu toți poeții participanți, inclusiv cei aduși, deloc ușor, pentru prima dată, din Fâșia Ghaza. Hotare atinse, hotare depășite… Enorma catedrală catolică a Bunei Vestiri, care domină orașul Nazareth, construcție italiană de secol XX, inspirată, deși e turnată în beton, constituie cochilia care acoperă construcții mai vechi, într-o succesiune de straturi palpabile ale timpului, ducând la miezul din pământ, la mica peșteră care se bănuiește a fi fost locuința Mariei, locul unde ea a fost vizitată de Înger. Modestia absolută și gloria supremă, într-o singură respirare.

Prin contrast, Peștera Zânelor, Vilenica, din Slovenia, care primește an de an libații poetice de pe toate meridianele, este enormă și spectaculoasă, cu monumentale construcții și dantelării în piatră: peștera cea mai veche din Europa, spun unii; oricum, vizitată de turiști de prin secolul XVII. Nichita Stănescu și Ana Blandiana s-au aflat, în timp, printre laureații Festivalului de la Vilenica și astfel au fost plimbați în caleașca trasă de superbi lipițani (herghelia există din vremea Imperiului Austriac). În anul când eu am fost la festivalul sloven, premiatul a fost un dramaturg de vârf, macedoneanul Goran Stefanovski, un mânuitor de vaste orizonturi. În atmosfera de basm a peșterii, cu lumini de sărbătoare – și totuși în măruntaiele pământului, unde se simte suflul din întunecoase labirinturi – actorii au potențat energia tainică a locului jucând un tulburător dialog mamă-fiu (din piesa Gaura neagră, apărută la noi în volumul G. Stefanovski, Povești din Estul Sălbatic). Este un dialog dincolo de mormânt, despre blestemul părinților pentru urmași și forța generatoare de realitate a cuvintelor, despre Silyan, băiatul damnat să devină două păsări rătăcitoare în mărăcinișul pustiei, care nu se vor mai putea vedea niciodată. Legendă străveche adusă în prezent, întinzându-și simbolic tentaculele până – aproape. Hotare fluide între viață și moarte, pământ și sub-pamânt, iluminări reciproce între loc, artă, timp.

S-a întâmplat să privesc Rinul în apus, la ora sa aurie, cea mai aproape de mit – cu scriitorul elvețian Christian Haller, romancier proeminent și om de teatru, pe care îl vizitam în orășelul său, Laufenburg. Localitatea se întinde pe ambele maluri ale fluviului, care marchează, de pe vremea lui Napoleon, frontiera dintre Elveția și Germania. Se trece, simplu, podul de la o țară la alta, de la un cartier al Laufenburgului la altul, fără piedică. Priveliștea Rinului o aveam în minte de pe când recitam hipnotica Lorelei, din cărțile cu litere gotice și margini aurite ale copilăriei mele german-transilvane. Îmi întâlneam acum viziunea chiar de la ferestrele lui Christian, care locuiește într-o clădire cu mai multe etaje, foarte veche, nemodificată. Oamenii vor acum parchet laminat, multe din aceste minunate case vechi rămân goale”, mi-a spus el. Scriitorul a venit aici cu universul său multiplu modulat în timp, permanent deschis celor mai noi stări și întrebări, cu ochii deschiși peste prag, spre complicatul mâine. Avem în românește, tradus de Nora Iuga, romanul său Muzica înghițită, o proză specială, la intersecția dintre document și ficțiune, dintre spații, epoci, generații. E transcrierea căutării autorului pe urma amintirilor bucureștene ale mamei sale, care și-a petrecut copilăria și adolescența în România, alături de părinți, înainte de 1927: un loc și un timp pe care ea le-a purtat cu sine și le-a împărtășit fiului său întreaga viață. Căutam de-a lungul Dâmboviței,” scrie autorul, cu aparatul de fotografiat atârnat de gât, mă uitam după case și clădiri, care arătau ca în fotografiile albumului, căutam asemănări, mă declaram mulțumit cu aproximări și în același timp aveam sentimentul că aș fi în apropierea străzii, casei, grădinii lui tata-mare, în zona mitologizată.” Cartea este unul din acele daruri de preț, vorbindu-ne despre noi înșine ieri, dar și azi. Laufenburg pe Rin, un punct de hotar; Christian Haller, scriitorul departe văzător – o experiență privilegiată, închisă ca într-o geodă.

Centrul de creație de la Crear, în punctul cel mai nordic al Scoției, unde continentul începe să se desfacă în insule – unde poți descoperi misterioase vestigii celtice, turme de oi, foci încălzindu-se la soare. Galway, portul irlandez la Atlantic, găzduind marele festival literar internațional Cúirt; aici, vitele pasc iarba nespus de verde irlandeză gard în gard cu aeroportul. Dramaticii Pirinei catalani, pastorali din timpuri imemoriale, cei neînvinși în lungi secole de războaie – azi găzduiesc centre de cultură – cum este cel de la Farrera – în casele lipite de stâncă, construite în piatră de păstori din timpuri imemoriale. Sunt construcții ca niște cuiburi de vultur, unde acum ai la dispoziție și Internet, atât de folositor scriitorului… Unde poezia este la ea acasă. În acești frumoși Pirinei nu mai există nici urmă din vechile turme; mâncarea vine de prin Uniunea Europeană, urcă serpentinele amețitoare în frigorifice…

Peste ocean, la Biblioteca Congresului din Washington tocmai s-a instalat noul poet laureat, pentru prima oară un autor latino, Juan Felipe Herrera (american de origine mexicană). Cu o energie debordantă, în câteva chei stilistice diferite, aruncând dezinvolt pasaje spaniole în rostirea engleză, el a electrizat mulțimea reunită într-un elegant amfiteatru al bibliotecii. Locul efectiv al instituției de poet laureat al Bibliotecii Congresului este chiar în vârful cupolei clădirii Jefferson, cea mai veche, emblematică, a bibliotecii. Locul rezervat aici Poeziei aduce cu un adăpost de porumbei, o volieră – deasupra, doar cerul. Cu diverse grade de inițiativă în lume”, cei care au ocupat această funcție au căutat căi de a face poezia o prezență în cetate. Cu niște ani în urmă, când Rita Dove, poeta de culoare care vorbește și o excelentă germană, a fost aleasă în acest rol – ea a deschis mult porțile cu variate programe. A invitat-o la o lectură și pe Nina Cassian. Acesta a fost un moment de neuitat, în care poeta și-a exercitat plenar puterea de seducție asupra unui numeros public. Deși neînțeles de majoritatea celor prezenți, aplauzele maxime au izbucnit tocmai la poemul pe care Nina Cassian, conform obiceiului, l-a rostit în limba română. Cu pasionată libertate, cu gâtlejul larg deschis, ca o pasăre.

by | May 23, 2017 | Author, Călător, Ioana Ieronim, Travel Writer |