Recent, Camelia Dinu a publicat volumul Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse (Editura Tracus Arte, 2019). Din cuprins: De la avangarda de prim rang la Marea Teroare, Jos futurismul!, Declarațiile huliganilor, Sub camuflajul literaturii pentru copii, Ghid de încurajare a violenței, Rîsul crud, Anomalia speciei, discursul și metaliteratura, Recurs la intertextualitate: „Bătrîna“ care îl rescrie pe Dostoievski, Sub lupa nonsensului social: Leningradul anilor ‘30, Foametea cu sau fără Blocadă, Habitatul sovietic. Leningradul ca mit negativ, Harms și underground-ul. „În zilele noastre, Harms are o reputaţie internaţională datorită traducerii în numeroase limbi (engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, polonă, cehă, suedeză, neogreacă, sârbă, bulgară, chineză, ivrit, română). Creaţiile lui fundamentale au fost publicate fără restricţii în ţara de origine la aproximativ 50 de ani după ce au fost concepute. În timp, în ciuda restricţiilor şi a impedimentelor de tot felul, Harms a devenit subiectul de interes al mai multor generaţii de critici.”, scrie Camelia Dinu.

Camelia Dinu este lector doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde ține cursuri de literatură și cultură rusă, teoria literaturii și literaturi slave comparate. A publicat peste 30 de studii și articole în reviste de specialitate, pe teme legate de modernismul, avangarda și postmodernismul rus, și a susținut mai bine de 35 de prelegeri din domeniile sale de interes la conferințe și reuniuni academice. Este autoarea monografiei Avangarda literară rusă: configurații și metamorfoze (Editura Universității din București, 2011).

Limita dintre excepționalitate și nebunie este fină

Camelia Dinu în dialog cu Andra Rotaru

De ce analiza pe un text de Harms este plină de surprize, uneori chiar dificilă?

În monografie, am afirmat cu insistență că avem de-a face cu un scriitor bizar, complicat, în ciuda compozițiilor lapidare (uneori de câteva rânduri). O explicație este că Harms s-a format și a creat sub auspiciile avangardei ruse, mai precis ale futurismului, care atinsese apogeul cu câțiva ani înainte, în preajma lui 1915. Harms este un autor dificil și pentru că a refuzat reprezentările consacrate despre artă, s-a distanțat de tradiţie şi a folosit alternative culturale (de pildă, gândirea infantilă, viziunea carnavalescă, grotescul). În ansamblu, opera lui proiectează căutări spirituale paradoxale, reflectate în manifestarea uneori agresivă a poziţiei artistice. Discursul mizează pe concizie și pe principiul dizarmoniei, identificabil la toate nivelurile textului, generând imaginea „pe dos” a lumii. O altă piatră de încercare pentru cititor o reprezintă dimensiunile absurdului din opera lui Harms, manifestate mai ales la nivel compoziţional (absenţa determinărilor cauză-efect, dislocarea coordonatelor spaţio-temporale sau absenţa lor) și generic (abordarea unor aspecte existenţiale grave pe fundalul unor elemente de gen şi specie contrastante, de tipul aventurilor specific folclorice, glumelor pentru copii, umorului negru). Se remarcă, pe aceeaşi linie a absurdului, caracterul caleidoscopic al imaginilor artistice, încrucişarea planurilor epice, imprecizia deznodământului, varietatea strategiilor narative, cu efectul garantat de surpriză. Ca să revin la întrebare, textele lui Harms pot fi înțelese în manieră polivalentă, iar autorul rămâne o personalitate enigmatică.

Ce-ți place cel mai mult din opera sa? Poezia, proza, dramaturgia?

Este dificil să ordonez creațiile lui Harms după genurile și speciile clasice, pentru că el exact asta subminează. Abaterea de la speciile canonice înseamnă la Harms colajul acestora. Numeroase scrieri se prezintă ca un hibrid între judecăţi teoretice, proză, poezie şi dramaturgie. De pildă, în perioada timpurie, a creat drame miniaturale în versuri. Unele compoziții încep ca texte dramatice şi se termină ca proze cu elemente lirice. Sau, adesea, în versuri apar personaje şi un fir narativ, de aceea lirismul are tendinţe de obiectivare. Vorbim despre o permanentă interferență a genurilor și speciilor care indică distanțarea lui Harms de estetica tradițională, până la derizoriul compozițional. Dacă ne raportăm totuși la genurile și speciile canonice, prefer „cvasi-prozele” de după 1933, care devin tot mai sumbre și mai violente, în concordanță cu transformările sociale și politice ale societății sovietice.

Un autor care a scris literatură pentru copii, dar care a declarat că nu-i plac copiii! Este posibil?

Rămâne dificil de stabilit cu exactitate câtă bravadă era în atitudinea negativă a lui Harms față de copii şi câtă autenticitate afectivă. Multe dintre compozițiile lui, inclusiv notele de jurnal, cuprind referințe dure (de pildă, „E o cruzime să persecuți copiii. Dar trebuie să faci ceva cu ei”), iar mărturisirile apropiaților certifică antipatia scriitorului față de copii. În monografie am oferit mai multe explicații, inclusiv sociologice, pentru această atitudine deconcertantă. Cred totuși că ideile crude cu privire la copii trebuie privite cu prudenţă când îi examinăm opera, căci ele pot fi o dovadă a manifestării spiritului avangardist extravagant, a epatării utilizate agresiv pentru exprimarea concepţiei artistice. Efectul este şocul produs asupra receptorului, efect la care artistul avangardist aspira.

Care sunt personajele tale preferate?

Îmi plac în mod deosebit personajele harmsiene flexibile, care circulă dintr-un text în altul: bătrânele care-și pierd protezele, copiii răutăcioși, bătăușii, indivizii în costum gri, vecinii dubioși din apartamentele comunale, făcătorul de minuni care n-a făcut nicio minune, scriitorul care nu reușește să scrie niciun rând. În general, apreciez lipsa de consistență psihologică a personajelor harmsiene, în contrast cu faptele lor atroce.

Opera lui Harms a cunoscut numeroase montări: filme, puneri în scenă, performance-uri etc. Poți să dai exemple?

Într-adevăr, există numeroasele ecranizări, spectacole de teatru, operă și balet, desene animate, piese muzicale, realizate în Rusia și în afara ei după compoziții ale lui Harms. Cel mai recent lungmetraj este Harms (2017), în regia lui Ivan Bolotnikov, cu actorul polonez Wojciech Urbański în rolul principal. Filmul a primit deja premii internaționale și a circulat pe la numeroase festivaluri. Am remarcat viziunea regizorală excentrică, este prezentat sugestiv temperamentul scriitorului, iar ineditul constă în faptul că Harms se întâlnește/ confruntă cu personajele sale La noi, mi s-a părut excelent spectacolul Еlisаbеtа Bаm, regizat de Alexandru Tocilescu lа Tеаtrul Bulаndrа, în 2006, o oреră bufă dе Irinеl Аnghеl ре tеxtul omonim al lui Hаrms.

După ce mulți ani a fost un „caz închis”, cota sa valorică este în zilele noastre foarte ridicată. Cum se explică această situație?

Din anii ’90, când Harms a început să fie publicat liber în Rusia, a devenit clar că este nu numai un scriitor pentru copii, cum îl cunoşteau cititorii, şi mai ales nu numai un umorist facil, cum îl prezentaseră editurile sovietice, ci un autor profund, de primă clasă (nu doar) al literaturii ruse. La edificarea acestui statut au contribuit în mod substanțial exegezele occidentale. A contat și că aceste exegeze l-au asimilat pe Harms, post-factum, literaturii absurdului. Importantă este și biografia-spectacol a lui Harms, imaginea personală pitorească, excesivă pe care și-a construit-o și care a supraviețuit. Harms a fost un scriitor și un om șlefuit în multe fațete și cred că tocmai acest polimorfism i-a asigurat succesul, chiar dacă tardiv.

Textele sale care ni-l prezintă ca precursor al absurdului au fost salvate, după arestarea scriitorului, din garsoniera sa bombardată și purtate mult timp într-o valiză. Au văzut lumina tiparului foarte târziu. În ce fel textele sale reflectă vremurile tulburi în care a trăit?

Într-o foarte mare măsură! Opera lui Harms poate fi trecută printr-un filtru alternativ, care mută în plan secundar absurdul estetic și mijloacele lui și poziționează în prim-plan absurdul realității. Am arătat în monografie că viața lui Harms în Leningradul anilor ‘30-’40 a fost una teribilă. Utilizând comicul, umorul negru şi grotescul, avangardistul rus a scris în miniaturile sale despre durerea, suferința şi frica resimţite de el şi de milioane de oameni în epoca sovietică. Este o secțiune importantă a monografiei mele.

Unii cercetători au avut suspiciuni: a fost atins Harms de nebunie sau nu?

Da, există studii în acest sens, mai cu seamă că Harms a simulat schizofrenia în fața comisiei NKVD-ului pentru a scăpa de stagiul militar și a fost declarat bolnav psihic (rămânând totuși „dușman al poporului”). Limita dintre excepționalitate și nebunie este fină. Nu cred că era nebun – acum depinde și ce înțelegem exact prin „nebun”. Era torturat de viața sa deficitară: penuria, foamea permanentă, imposibilitatea de a publica, climatul sovietic traumatizant. Un scriitor care părea că trăiește la sfârșitul literaturii… Cred că nebunia lui a fost tocmai jocul cu aceste impedimente, convertirea lor în comic și apoi reverberarea în tragic.

Ce autori te interesează acum? Despre care dintre aceștia ai vrea să scrii?

Planurile mele sunt legate de câțiva scriitori emblematici din perioada sovietică pe care intenționez să-i prezint comparativ, după repere tematice mai mult sau mai puțin șocante.