Adriana Teodorescu

 
Adriana Teodorescu (n. 1982) a publicat studiile Carnavalul în opera literară caragialiană sau despre posibilitățile peștilor de a zbura (2009) și Maternitatea în spațiul românesc. Mecanisme și reprezentări socio-culturale (2017) și volumul de poezie Aproape memorie (2013). Coordonatoare a volumului Death Representations in Literature. Forms and Theories, apărut în Marea Britanie în 2015. Cel mai recent volum publicat: Povești de trecere cu noi, poezie, Casa de Editură Max Blecher, 2018.

Limbaj. Exi(s)t
 
 
Odă suprafețelor, odă cutiilor, odă marginilor, agendelor, limitelor, gândirii superficiale,
conținătorilor de tot felul, coperților, mapelor, sticlei în care zace apa, tuturor celor care fără
să găzduiască efectiv memoria o indică și îi netezesc răsărirea. Am pipăit cărți și mi-am adus
aminte. Am stat în fața ușii și a fost ca și cum m-aș fi plimbat deja prin casă. Am visat o
fotografie și în somnul următor capturile ei zăceau la picioarele mele – o lume în care aș fi
putut păși. Fără gândirea superficială, gândirea majoră, gândirea critică, piruetele conceptuale,
creativitatea ar fi bolovani în buzunarele Virginiei Woolf, constrânși la umbră și popas ud, în
moarte. Fără Wikipedia, fără notițe, fără referințe codate prin desene, ce-ai citit, ce-ai cules în
cunoaștere s-ar împotmoli în mâlurile gândirii tale înainte să mai poți simți că a avut sens că
le-ai gândit odată. Marea îți place numai când îi vezi undeva țărmurile. Altfel, stai față în față
cu înecul tău și nu știi în ce parte să-ți reverși ultimele puteri. Prin urmare, odă tuturor acestor
semne care ne pun bariere în extensiune, în interacțiuni, în oglinzi, care ne păstrează până și
atunci când noi ne credem uitați.

***

Peste 30 de ani vom fi cu 2 miliarde în plus. Un singur individ învață astăzi mai mult decât au
învățat strămoșii lui laolaltă. Interiorizăm mințile altora ca pe niște munți de pe care nu mai
putem cobori decât împinși de brațele lungi și albe ale uitări. Nimeni nu ia în seamă cum
gândirea și cunoașterea lumii sporesc pe zi ce trece, cum ne apropiem de punctul în care nu ne
vom mai putea număra neuronii, pentru că aceștia se vor deda la dinamici noi, în cadrul
cărora, noi, purtătorii, carapacea, vom fi eliminați. Celule noastre cerebrale vor fi păsări și va
fi necesar și regulă să migreze în teritoriile altor creiere. Vor fi pești și toți vor depune icre în
alte părți. Vor fi copii precoce, vor învăța neajutați să meargă singuri. Poate când uităm nu
facem decât să ne golim, să ne lăsăm abandonați de peștișorii, păsările, copiii care compun
creierele noastre. Poate demența nu e decât reversul unui preaplin cultural, reflexul de drenare
a unei supra-infecții neuronale, dorința noastră secretă, pitită, de reîntoarcere la simplitate, la
o zăpadă definitivă, pe care nu o distrug amprente. Cineva beneficiază de pe urma demenței
noastre, de pe urma uitării ce adie între noi ca aerul. Cineva se aprovizionează din reziduurile
mnemice ale orelor noastre, în vreme ce pe noi ne învață să derulăm înapoi viața în
aproximări, prin extrageri haotice, prin victorii madlenice, fortuite și perisabile, când memoria
ar trebui să fie un hardisk oricând accesibil, un memory stick cu date perfect ordonate, un
timp pre-găsit. Dacă aș fi scris o poezie despre asta mi-aș fi înconjurat capul cu cinci eșarfe ca
celulele mele cerebrale să nu găsească rute alternative și să plece. Dar e momentul să
terminăm cu metaforele, să sfâșiem simbolicul, aluzivul, imprecisul, estetica temporalității și
să translatăm în cea mai pură matematică, în cea mai transparentă mecanică realitatea uitării, a
demenței, a memoriei. S-o decantăm până ce observabilul, explicabilul, rezultatul vor vindeca
la fel de mult pe cât vor lumina. Să-i venim, o dată pentru totdeauna, de hac.

***

Pentru ființele condamnate la repetiție și recursivitate, pentru cei ce nu reușesc să tragă
concluzii decât atunci când porțiuni mari de viață li se adună în minte, pentru cei ce nu ajung
niciodată prima dată într-un loc pentru că deja au fost acolo, pentru cei bântuiți de spectrul
totalității pe care-o produc mecanic și inaccesibil, torturați de ratarea îmbrățișărilor
rezumative, pentru cei care suferă când stau în sertare, în poduri, în fotografii, când decid între
transformare și reciclare. Pentru cei care insistă să rămână la fel, în haine opace vârstei, pentru
cei care nu văd bine din cauza imaginilor capturate, cei ce nu au copii întrucât au rămas copii,
cei ce reduc fețele pământului ca să facă lumină, istorici ai realității personale din surplus de
uimire. Cei ce ar putea mânca 7 zile din 7 aceeași mâncare, cei ce ar sărbători Crăciunul în
fiecare săptămână, cei ce ar merge de sute de ori la aceeași înmormântare ca să înțeleagă. Te
poți întoarce de câte ori vrei. Te poți manifesta recursiv, să fii pe veci o funcție a ta însăți
exacerbându-și prospectul. Vei fi fericit preț de câteva reîntoarceri, dar lucrurile la care revii
îmbătrânesc, se desprind din relații. Oamenii lângă care te instalezi când mintea ți se
contorsionează și corpul se mișcă în spirală descresc în fidelitate, se estompează, pui de la tine
ca să le reîntregești profilul. Nu e suficient să te întorci singur, trebuie ca totul să se întoarcă
în același timp cu tine. Altfel apare fisura, revizitezi și secreți ruine, te visezi sau te desenezi
de nenumărate ori întors până devii un simplu mecanism. Contextul tău îmbătrânește,
realitatea e atât de largă că se transformă în fiecare cută, în vreme ce tu insiști că viața curge și
vrei să stai pe mal. Neglijezi, desigur, curgerea nu înseamnă transformare, e deplasare unitară,
e repetitivitatea care, privește bine!, mai devreme sau mai târziu, se debarasează de tine. Dar
când în apa ta pești noi și microorganisme proliferează în fiecare secundă, când lucrurile sunt
compuse din elemente tot mai mici, când noul irupe nu doar ca expresie și drept al existenței
proprii, ci ca deteriorare a celorlalte, atunci transformarea e deja activată. Restul concluziilor
sunt, oricum, din start, mai mult sau mai puțin compromise.

***

Nu doar că nu ar trebui ca lucrurile să se termine. Ar trebui ca realitatea, aceeași, să se
întâmple de mai multe ori. Viața începe abia în repetiție. Linia subțire ce ne traversează
acordându-ne la cronologii ce curg în jos e mai curând o sabie, ne împrăștie pentru că
sculptează, limitează, transferă în povești stricte care apar ca o spumă narativă, fără să existe.
Toți atomii, toți neuronii, toate dârele noastre trebuie revăzute, revizitate, revizuite, altfel
rămân în balastul care ivește chipul nostru din coasta lumii. Altfel continuăm prin existență
fără nicio idee clară de ce am putea fi în întregime, cu conștiința refugiată în bucăți
instinctuale, în fragmente, și rediscutată pe șoptite de angoasă. Transcendența e exact atât,
teroarea care se ridică în spasm și se întoarce spre tine. De aceea zic, nu nano-roboții ce ne
vor proteza creierul, nu elixirul ce va revigora ADN-ul, nu istoriile, speranțele, eforturile
transumaniste, nu continuitatea ca o tulpină lungă din vârful căreia nu poți privi decât
amețind. Nu reîncarnările, cu sufletul mic și perfect adaptabil, motor universal, alimentator
banal, nu ficțiunile spiritualiste, poluate cultural, nu discontinuitatea ca o relație clandestină
satisfăcătoare, mereu eșuată. Să ne repetăm. Să ne întâmplăm din nou, cu toate ale noastre. Să
ne naștem prima, a doua, a treia, a infinita oară. Să ne găsim posibilitățile ascunse în hățișuri
existențial-cuantice, să putem trage îndelung cu ochiul la variantele noastre paralele, să scriem
cu carne nouă peste carne veche fără să privilegiem sinteze, fără să ne depunem în concluzii.
Ființa noastră să admită, ca o plantă cu nenumărate ramuri, contradicții și orientări
multidirecționale. Ce cade din noi să stea tot în noi. Să ne îngropăm în ghivece de casă, să
facem priveghi anticipat și să știm când vine ziua că e deja noapte. Nu doar că lucrurile ar
trebui să nu se termine. Ar trebui să se repete. Cu orice risc, cu riscul ca nimic, niciodată să nu
mai înceapă. Deocamdată, moartea oferă varianta maxim ontologică a repetiției, prin bântuire.
Și nimic nu e sigur în reîntoarcerile pe care ea le generează. Poveștile nu sunt necesar stricte,
însă e teamă în aer că nu le mai citește nimeni. Deocamdată, doar terminate lucrurile se pot
repeta. Să ne terminăm, deci, zic. Prima, a doua, a treia, a infinita oară.