Céline Arnauld

Céline Arnauld (n. Carolina Goldstein, 1885-1952) este o scriitoare de avangardă de limbă franceză. Originară dintr-o familie de evrei din România, după moartea timpurie a mamei sale, își petrece copilăria și adolescența însoțindu-și tatăl în călătoriile sale diplomatice prin Europa, Asia și Africa. În 1914 o regăsim la Paris, unde absolvă Facultatea de Litere și Filosofie la Sorbona. În același an se căsătorește cu poetul belgian Paul Dermée – căsătorie care va dura până la moartea acestuia, în 1951. Întâlnirea lor marchează începutul unei colaborări artistice inedite, care îi așază în galeria unor cupluri artistice celebre precum Sonia Teck / Robert Delaunay, Emmy Hennings / Hugo Ball, Sophie Taeuber / Jean Arp.

În anii războiului, Arnauld ia cunoștință de activitățile avangardei europene, îl întâlnește pe poetul Gauillaume Apollinaire, care o încurajează să scrie, și se află în strâns contact cu grupările de tineri poeți avangardiști din capitala Franței (în special cubismul literar din jurul revistelor SIC, Nord-Sud și, mai târziu, L’Esprit Nouveau). E la curent cu publicațiile grupului dada din Zürich, la care soțul ei, și el un foarte activ poet avangardist, colabora deja de la primele numere. Tânăra poetă debutează în 1914 cu volumul de poeme La lanterne magique, din care însă nu s-a mai păstrat niciun exemplar. În 1919 publică „romanul poetic“ Tournevire, care o face imediat cunoscută în cercurile avangardei pariziene. Un an mai târziu, odată cu sosirea la Paris a lui Tristan Tzara și animarea grupării dada în capitala Franței, Arnauld se implică activ în această mișcare, fiind, de altfel, singura femeie din grupul dadaist francez – fotografia o arată în anul 1920, în mijlocul acestui grup, alături de Tzara, Picabia, Dermée, Ribemont-Dessaignes etc. (© Bibliothèque littéraire Jacques Doucet, Paris). În anii următori, publică manifeste și poezii în principalele reviste dadaiste, participă la cele două festivaluri organizate de grup la Paris (unde, pe lângă prezentarea propriilor creații, joacă rolul femeii însărcinate din piesa lui Tzara, La première aventure celeste de Monsieur Antipirine), și editează ea însăși o revistă de avangardă, Projecteur (1920), la care colaborează aproape toți membrii mișcării. O regăsim participând alături de nume celebre ale avangardei europene la compoziția celebrului tablou «L’Oeil cacodylate» de Francis Picabia. (© Centre George Pompidou, Paris).

După epuizarea mișcării dada, are un parcurs diferit de ceilalți dadaiști, dintre care foarte mulți s-au asociat suprarealismului din jurul grupului lui André Breton. Céline Arnauld își urmează cariera poetică în mod independent, dezvoltând, de altfel, în volumele de poezii și poeme în proză din anii 1920-1950 o poetică suprarealistă originală, cu o puternică simbolistică onirică, motive de basm și elemente care o apropie de cubismul orfic teoretizat de Apollinaire.
Între 1920 și 1949 publică nu mai puțin de nouă volume de poezie și proză poetică, foarte bine primite de critica vremii – este perioada în care Céline Arnauld se afirmă drept una dintre cele mai originale voci poetice de limbă franceză. Colaborează la reviste ale avangardei în Franța, Belgia, Spania, Olanda ș.a., apariția volumelor ei este salutată în cronici semnate, printre alții, de Marinetti și Antonin Artaud. Relațiile lui Arnauld cu avangarda românească nu au fost, până în prezent, aproape deloc cercetate. Colaborează cu poezii la Contimporanul în 1923 – revistă care publică periodic, între 1923 și 1929, scurte note critice la apariția volumelor sale. Este prezentă, în numărul dublu 13/14 din 1927 al revistei Integral, într-o grupare de poeți de avangardă de limbă franceză și română. Saşa Pană pare să o fi cunoscut personal şi notează următoarele în volumul său Născut în ’02: „Puţini ştiu că scriitoarea de factură suprarealistă Céline Arnauld, soţia lui Paul Dermée, este româncă de origine, Carola Goldstein. Un vers al ei: «Mais je chante pour que la poésie vive!»“ (Saşa Pană: Născut în ’02, Minerva, Bucureşti, 1973, p. 582-583).
Céline Arnauld cade în uitare în perioada celui de-al Doilea Război Mondial când, în timpul Regimului de la Vichy și al ocupației naziste, cărțile ei sunt arse împreună cu cele ale altor scriitori evrei, ceea ce le face să dispară complet de pe piață și din atenția presei. Părăsește Parisul, refugiindu-se împreună cu soțul ei în sudul Franței. Perioada postbelică este marcată de boala și moartea soțului ei (1951), de condițiile grele de viață, ca și de o izolare crescândă a poetei, care își ia viața la începutul anului 1952.

***

Redescoperirea operei poetice a lui Céline Arnauld a început în urmă cu câțiva ani, odată cu apariția volumului de opere complete coordonat de Victor Martin-Schmets (Garnier, 2013). Interesul critic pentru opera și activitățile ei de avangardă este și el în creștere – dovadă stă un număr din ce în ce mai mare de articole și studii critice, în special în Franța și Marea Britanie.

***

Textul care urmează este traducerea în română a piesei de teatru Jeu d’echec, prezentată pe scena Festivalului dada de la Salle Gaveau (mai 1920).

Joc de șah

de Céline Arnauld

tradus din franceză de Iulia Dondorici

Jeu d’échec a apărut la Classiques Garnier, Paris, 2013; © Garnier, Paris, 2013

lui Paul Dermée

Parteneri: DOLOME & CANTALÈBRE

   (Mută piesele)

DOLOME

Cheia povestirilor pentru copii e o cravată îngustă ce strânge vorbele. Melancolia cioclu al ținuturilor fără vin – surâsul în evantai al negreselor într-un castron de lapte – privirile voastre precum cele ale broaștei țestoase pe când abia catadicsește să-și scoată capul din casa sarcofag oglindă a elevatelor voastre cunoștinte – și eu singurul paznic al halucinațiilor – lanternă alchimie nouă – și drumul brăzdat de praf lunar și marginile unei hore în jurul ghizdului.

CANTALÈBRE

Preotul a scăzut prețul pus pe râul ochilor săi. Crocodilul ațipit al soarelui la asfințit a coborât în saboți. Ca palme broderiile stomacului său încremenite în panoplie la propria-i umbră au demolat tapițeriile sentimentale ale oițelor vagaboande de pe zidul bisericii – și brațele ridicate spre cerul pavat cu băltoace de vin – s-a trezit alb ca varul – alb – alb – în vârful nasului cu o stea ce mai bine ar fi căzut …

DOLOME

O stea căzătoare – căldările cu lapte ale Arginei – cântecul meu se învârte în jurul ghizdului – hora roata de tors și tarantela. Iată că vin lăcaș al sobrelor melodii fanfarele serii.

CANTALÈBRE

Inocentul cânta la armoniu la sărbătoarea platanilor. În fața capelei greierului marginile cântecului său înălțau nestatornice corturi să adăpostească amintirile boscheților.
Pupila-porumbiță se așezase pe pervazul neliniștit al ochilor săi cu nepăsarea păsărilor atrase de lava ferestrelor.
Sărind și tatonând cu ciocul, ele îi aruncă copilului sâmburi. Un zigzag de replici și de țipete de pietricele – apoi e rândul oamenilor.

DOLOME

Vorbele și dragostea mișună în opulența romanescă a corpurilor – calcul și sport. Orișice călător duce cu el inconștient un licăr din oraș în oraș. De ce e fulgerul atât de urât de toți, deși fără să blesteme el străbate cerul și dus e numaidecât asemenea unui hohot de râs! Floarea trăiește în aer liber și parfumul ei are atâtea străluciri pe câte petale.
Căldările cu lapte ale Arginei – îmbăierea în bătaia soarelui – inscripțiile pe nisip ale soților Bovary – sângele din venele mele – prada festinelor și inima mea călită la temperaturi înalte.

CANTALÈBRE
(râzând prinde ultimul cuvânt)

Alb ca varul ars la temperaturi înalte, da, preotul s-a trezit alb tot, alb tot, la piciorul baldachinului înfășurat în alb. Caruselul s-a oprit exact când clopotele anunțau punerea în coșciug a delfinului. Crezându-se pierdut pe vecie, inocentul număra firele de nisip pe plajă și, cum termină el, caruselul își reluă jocul său dintotdeauna.

DOLOME

Scepticismul celor din jur ne e la fel de scump ca prietenia lor, însăși tandrețea lor e născută din acest scepticism.

CANTALÈBRE

Scepticismul, tandrețea, grandoarea, furtul, mândria – sărăcia – boli imaginare. Socrate scepticul, Cristul tandru – au murit pentru că așa au vrut ei… Dar aș vrea să regăsesc urmele duble ale căprioarelor în pădure – neîncrederea uriașilor speriați – sticla de vin nedestupată pe care banda de borfași a uitat-o la asfințit – dezamăgirile preotului pe o stea de Bâlci – și plimbarea în sabot a broscoilor în cadență pe ceasul meu, și în fine ceea ce am pierdut: (se caută în buzunare.) am pierdut – am câștigat? Bătăile inimii mele poate, pe care le voi regăsi pe plaja din nisip tragic.

DOLOME

Ah! Ce coșmar, ce oribilă acuzație, ghirlandă compusă din ciorchini de râs în jurul capului său, noapte și somn în jurul luminilor noastre!

CANTALÈBRE

A te detesta pe tine însuți din cauza unei uri care se naște – a nu putea iubi – iată o mărturisire cutremurătoare!

DOLOME
(profetic)

Cristul n-a iubit niciodată pe nimeni.

CANTALÈBRE

În nopțile fără somn, în mână cu o lumină nocturnă ca un știulete de porumb închis într-o odaie în doliu, celălalt răscolește gîndurile și îi face pe somnambuli să vorbească. Atunci clopotele înspăimântate reîncep să bată de treizeci de ori bătăile unei vieți repuse în mișcare de ceasul deșteptător. Lumina cade ca o acuzație pe figura celuilalt. Însă el pleacă cu o bucurie nouă pe chipul iluminat de ranchiună și de ură. Aureolă de călău, aureolă totuși. Inocentul și nătângii își povestesc veseli descoperirea: cum durerea mijește de ziuă. O rază se apleacă pe marginea ferestrei și tânăra femeie își scaldă în ea părul, aurindu-l.

DOLOME

Pe zidurile primăriilor stă scris: „feriți-vă de căsătorie”. Nou-născuții predică greva în fața preoților. Dacă dau pagina, cuvântul bo, nu, bobo, dar beauté îmi arde privirea și îmi vine să plâng. Ah! Firele de nisip pe care inocentul mi le-a aruncat ca pe o aureolă înainte de a pleca. (Răstoarnă pionii). Asta mi-a adus noroc și am câștigat de trei ori la rând. (Către public) Cât lichior e necesar ca să-l înecăm pe preot? … Un pahar de lichior de anason în teren de argilă mi-ar împlini visul și afacerea, or, pe spatele Evangheliei am câștigat înălțarea unor famili.

CANTALÈBRE

Din greșeală în greșeală a luat-o pe urmele adevărului. Aceeași aureolă aruncată de o mână fără răutate îl orbea. Nimeni n-ar fi putut vreodată să-i egaleze noblețea.

DOLOME

Greșeală sau nu e același lucru. Orice explicație e inutilă și umilitoare, de altfel adevărul e mult mai puțin interesant decât faptul de a înțelege. Înțelegem totul pe invers și e mai bine.

CANTALÈBRE

Preotul a îngenunchiat cu gâtlejul uscat din cauza lacrimilor ce îi cădeau pe inimă; apoi a golit ulciorul cu vin până la fund să găsească acolo imaginea pierdută într-un vârtej de memorie pe plaja cu baldachini lirici. Un cuvânt începând cu majusculă nu înseamnă Moarte, doar preotul supraveghează întotdeauna mersul caruselului.

DOLOME

În definitiv, acesta n-a fost decât un poem; de-atunci, toate s-au schimbat. Căci la afetul unui tun – de unde cuvintele fac să explodeze înnebunite de vrajă memoria mea din imagini împletite – pițigoi devorând liniile – a rănit paloarea inteligenței și profunzimea râsului… (Amândoi se ridică) În definitiv, ce vreți de la mine? Eu sunt regele, al meu e drumul spinos al asasinilor – vă râd tuturor în nas – cuvintele voastre sună fals – fals – fals – inima nu mi se ia la șah. (Iese).

CANTALÈBRE
(singur)

Să presupunem că vâslesc spre viitor pentru a face nemuritoare împerecherea florii de portocal cu moartea – paradoxal omagiu adus umanității, născut din fecundul tufiș universal al cuvintelor.

Eu rămân singurul afront – farul capitulează
Nu mă aveți la inimă
Am privirile prea verzi pentru un mim
Aspir la promovare
Colibe ridicate la porunca secerătorilor
Vreau să vă scap de salivele lirice
Gravitație pastorală
Haită în depărtare
Aburii unei memorii în zdrențe
Aștept flautele veacului ce va veni
Muzicieni nu-i treziți pe negustorii de bâlci
Luna a plecat pe calea ferată

Sunt licărul de durere
Sunt singurul afront
Nu mă aveți la inimă
Sunt cel ce vă râde în nas
Sunt singurul ce cântă
Floarea schimbărilor din LA
Aburii unei memorii în zdrențe
Aștept flautele veacului ce va veni…