Robert G. Elekes
Robert G. Elekes s-a născut într-o familie multietnică în 1985, în Braşov. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov. A primit titlul de doctor de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, în 2012, pentru o lucrare despre literatura de expresie germană din România în perioada comunismului. Debutează în revista „Corpul T”, în 2012. În prezent, predă literatură şi traduceri la Universitatea Transilvania din Braşov şi la Universitatea Sapientia din Târgu Mureş. A debutat cu volumul de poezie „aici îmi iau dinții-n spinare și adio”, Editura Tracus Arte, 2015, volum distins cu premiul „Iustin Panța” și Premiul Național „Mihai Eminescu”. În 2016 publică volumul de teorie literară „Kleinschreibungen (Scrieri cu Minuscule)”, Editura Universității Transilvania. Este inițiatorul clubului de lectură „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets”, la Brașov. Volumul de debut îi va apărea în America, la Black Ocean.
Iubitul meu abuziv
Poets Anonymous
Salut, numele meu este Robert și poemul este iubitul meu abuziv. Își pierde nopțile prin cârciumi, pe la curve, prin săli de joc și vine acasă la mine doar când nu mai are bani sau haine curate, când își aduce aminte că mai trebuie să și mănânce ceva, când simte nevoia să doarmă o noapte lângă un trup cald care îl iubește, când vrea să mă fută. Poemul este iubitul meu abuziv și țin la el chiar dacă își bate joc de mine, mă înșală și mă lovește de se cutremură blocul, țipă de se trezesc toți vecinii din somnul lor de frumusețe. Toți prietenii îmi zic că ar trebui să îi dau papucii, să îl las să se bea sub pământ pentru că eu merit mai mult de la viață, dar eu nu îi ascult. Îl aștept în fiecare noapte să se clatine prin întunericul camerei mele, să se arunce sub plapumă, să mă ia în brațele lui și să îmi șoptească în ureche minciuni frumoase, care miros a băutură, țigări și gura altcuiva.
Îl cunosc de când eram mic, ridicol de mic. Eram cu părinții mei la mare, în Eforie Nord și era prima dată când m-au lăsat să intru fără colăcel în apă. Doar capul lui era la suprafață, plutea în mare ca o baliză mică de carne. M-am dus lângă el și ne-am lăsat loviți așa, unul lângă celălalt, de câteva valuri, fără să scoatem un sunet din noi. Apoi orizontul a luat o gură prea mare de apă, s-a înecat și a scuipat-o înapoi în lume spre noi. El m-a luat de mână, a arătat spre valul imens care se apropia și a început să țipe de bucurie și să râdă ca un descreierat. Eu l-am imitat și așa, mână-n-mână și urlând, am sărit. Părinții noștri ne-au tras de urechi din apă. Pe plajă mi-a sărit în ochi șănțulețul cărnos, împodobit cu nisip și picături de apă, dintre picioarele lui și mi-am dat seama că el era o ea. Ne-am jucat apoi împreună fără să schimbăm o vorbă pentru că eu eram pui de ungur și ea de român. Dar am creat împreună castele, civilizații, lumi paralele din nisip și apoi, ca niște dumnezei mici ce eram, le-am distrus făcând pipi pe ele.
Asta nu înțeleg prietenii mei care vor să îi dau papucii și asta nu pricepeți nici voi, înainte ca poemul să se facă bărbat, să devină egoist și agresiv și ticălos el a fost o fetiță cu care mână-n-mână aproape ne-am înecat în Marea Neagră și cu care m-am jucat apoi gol în nisip până ne-au separat noaptea și părinții. Până în ziua de azi din cauza ei asociez apa cu scrisul, cu eroticul, cu un spațiu al întâlnirii. Când mi se taie firul poetic, când nu-mi mai atârnă de cerul gurii nici un cuvânt demn de scuipat pe pagină, mă duc să fac o baie fierbinte. Acolo uit de poem, de tirania lui, de frica și dependența pe care mi-o provoacă. Dracu’ știe de ce exact acolo. Poate din cauza aburilor care mă amețesc, poate pentru că acolo nu e nimeni cu ochii pe mine și pot să mă joc cu mine, poate pentru că baia este un fel de heterotopie a subconștientului, unde suprafețele comunică nemijlocit cu profunzimile, unde totul curge din noi în noi prin găuri, prin oglinzi, prin veceuri. Scriu cel mai bine atunci când nu îmi dau seama că scriu, când scriu cu trupul, cu simțurile, când scriu pur și simplu existând ca atunci pe malul Mării Negre, iar baia îmi induce în mod bizar această stare.
Da, poemul este iubitul meu abuziv. Se năpustește în ultimul timp asupra mea ca un atac de panică. Apare când nu te aștepți, când stai cu ochii închiși în pat și încerci să adormi, când mergi pe stradă și dintr-o dată sensul cade din lucruri, când ești în fața studenților și îți scapă cuvintele sub catedră de parcă ți-ar fi căzut dinții din gură, când mergi cu autobuzul și ai impresia că toată lumea se ține de tine, când aștepți un tren oarecare, și senzația că părinții tăi te-au uitat acolo și că trebuie imediat să apară în Dacia lor galbenă – îți stoarce fumul de țigări din plămâni. Apare și se așază pe pieptul tău, te ia de gât și te sugrumă departe de tot ce e cunoscut, comod și plăcut și când ești ferm convins că a lui e ultima față pe care o s-o vezi înainte să crăpi, își dă drumul și îți dă drumul, te sărută, îți mângâie obrazul, pleacă.
Dar trebuie să înțelegeți că poemul nu a fost întotdeauna așa. La un moment dat a fost prietena mea cea mai bună. Ea a fost cea care într-o zi de toamnă ploioasă, în curtea liceului „Aprily Lajos”, mi-a făcut cunoștință cu e. e. cummings și din cauza lui e. e. am început să scriu. Cu ea m-am făcut țăndări de beat de nu mai știu care revelion și am ascultat împreună prima dată Kid A până când am vomitat anul trecut din noi. Cu ea am învățat limba română citind Blecher și Mușina, Marin și Crăciun, Urmuz și Ivănescu. Ei i-am arătat Kárhozat de Bella Tarr ca să înțeleagă cum e să fii ungur și îndrăgostit în același timp. Ea mi-a făcut cunoștință cu Gabriela pentru că avea impresia că semăna cu ea. Ea mi-a citit odată când aveam febră din Lenz de Büchner și nu mi-a trecut febra de atunci. Ea s-a descălțat într-o noapte de iarnă după ziduri, mi-a pus căștile ei pe cap și mi-a zis „acum, acum” înainte să dea drumul la Svefn-g-englar în urechile mele și să fugă în picioarele goale în pădure. Când nu mai știam încotro să-mi mai scriu volumul de poezie, ea mi-a arătat It’s Such a Beautiful Day, de Don Herzfeldt și acolo l-am întâlnit prima dată pe Patrocle.
După ce a apărut aici îmi iau dinții-n spinare și adio ea a venit într-o noapte în camera mea. Avea barbă, părul lung și cleios și mirosea a băutură și ură. Mi-a zis că vrea să fie frumoasă pentru mine, vrea să o pot iubi nu ca pe o parteneră de joacă sau ca pe prietena mea cea mai bună, ci ca pe un trup în care aș vrea să îmi petrec toată viața și de aceea de acum încolo o să îmi poarte fața, o să îmi ia cuvintele în gură, o să mă lovească cu mâinile mele. Apoi s-a dezbrăcat și am văzut că îi crescuse o buruiană de carne peste șănțulețul de carne pe care l-am văzut prima dată atunci pe malul Mării Negre. A fost prima dată când poemul s-a așezat pe pieptul meu, prima noapte când m-a bătut, prima noapte când m-a futut. De atunci trăiesc cu acest bărbat nemilos, tulburat și violent pe capul meu. Dar mai scriu. Mă mai închid în baie câteodată și mai reușesc să scot câte un vers din mine. Nu mă înțelegeți greșit, nu scriu ca să scap de el, ci pentru că am încă speranța că aș putea să îl scriu în așa fel încât să nu mai semene atât de al dracu’ cu mine.