Emilian Galaicu-Păun

Terre-à-Mer

(fragmente de roman)

Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune pentru a o lega de ţărm, dar şi aşa-i trasă când la un mal, când la altul, în funcţie de apele teritoriale. Grecii antici i-au zis Ospitalieră (Pontus Euxinus) dintr-un malentendu cu persana axaena (neagră), care lor le suna ca axeines (neospitalieră); modernii, mai cu picioarele pe pământ, au mers totuşi pe mâna perşilor, Marea Neagră; chit că dacă stai să te gândeşti are tot atâta întunecime pe cât cerneala albastră – acesta fie-i numele! – negreaţă, în ideea că prin inversarea termenilor – Cerneală pentru Neagră, şi Albastră pentru Mare – suma ecuaţiei rămâne aceeaşi. Prinsoarea vânoasă a râurilor, fără să fi slăbit de-a lungul timpului, şi ea se simte în mod diferit, nu atât influenţată de cotele apelor, cât de popoarele ce trag de ele, disputându-şi astfel malurile sau cursul superior/inferior, după cum le-a fost aşezarea. Rareori de-o apă curgătoare trage un singur neam, şi – uneori/deseori – nici măcar în acelaşi sens; de regulă însă, se înhamă două sau trei, la nevoie şi o duzină întreagă de naţii, opintindu-se din răsputeri s-o stăpânească, vai! cu riscul de a fi luate la vale şi duse, fiecare pre limba lui: Danubius, Donau, Дунай, Dunărea…

După cum o spunea şi numele dat cu avans, Cernăuţii vor ajunge primul port la Cerneala Albastră, odată cu transformarea cheilor Prutului în artera principală a oraşului, începând cu anul celei de-a 510-a aniversări de la prima atestare documentară. Viitorul se conjugă la imperfect, n-ai decât să sări un timp gramatical ca să se-ntoarcă în trecut. Printr-un sistem ingenios de ecluze ce funcţiona ca un ascensor hidraulic, urbea cobora de-a lungul celor 967 km ai râului pe ţărmul mării în sezonul estival, pentru a se retrage cătinel la munte în perioada de iarnă. La un semnal al vasului-amiral, Biserica Mitropolitană, cele câteva zeci de lăcaşe de cult – ortodoxe, catolice sau unite; nu în ultimul rând, sinagoga – îşi înălţau catargele, şi iată-l oraşul înaintând în larg cu toate pânzele sus, ori repliindu-se asupra lui însuşi ca un liliac în podul casei. Ca să lege deplasările lui calendaristice de geografia locului, pe timp de vară se chema Cernăuţii de Jos, şi respectiv, câtu-i iarna de lungă, Cernăuţi de Sus, spre invidia nemărturisită a urbei-geamănă, mezina Odessa, care nu-şi putea scoate picioarele din mare nici cât ar merge la umblătoare. Că susul şi josul erau şi ele relative, s-a văzut încă în 1775, când dintr-un târg de la fruntariile nordice ale Sublimei Porţi, la origine un punct vamal la intrarea în Moldova, de-acum înainte Czernowitz până la noi ordine ajunsese peste noapte piatra nestemată a coroanei habsburgice, la răsărit de reşedinţa imperială, Viena, pe acelaşi meridian însă; va trebui să treacă alte aproape două sute de ani, înainte ca fraza epistolară a unui cernăuţean get-beget – „J’étais dans la rue, il faisait froid et, comme cela m’arrive de temps en temps, je cherchais un peu mon nord (qui, décidement, est un peu à l’est)”¹ –, redactată într-o altă limbă decât cea maternă, şi pe alte meleaguri decât cele ale copilăriei, să fixeze această schimbare de perspectivă, iar odată cu ea şi intrarea în scenă a personajului – întoarce-i-s-ar numele! –, Personne Nage. Nu doar toponimia avea de suferit de pe urma acestei succesiuni aleatorii a unor anotimpuri gramaticale, şi ea datorată unei mişcări de du-te-vino a locuitorilor între mare şi munte; orice orăşean cărturar de îndată ce începea să se gândească la fugit irreparabile tempus se trezea numaidecât că trăieşte la ora germană, Verweile doch, du bist so schön.

Nu prea există mărturii scrise – personale sau ale apropiaţilor – din acel an al Înstrăinării, scrisul însuşi e o înstrăinare de sine, şi doar arareori o apropriere a eului – ce să mai vorbim de rescrierea vieţii unui poet de către un altul, şi încă de altă limbă –, se ştie doar că tot ce-a fost să se întâmple n-are nevoie de cuvinte de prisos, spre a-şi afirma existenţa, la fel cum ceea ce n-a fost să fie caută zadarnic vorbe într-ales, ca să umple golul neîmplinirii. Tânărul încă nu s-a făcut remarcat prin nimic în rândurile alor săi, preocupaţi mai cu seamă să se piardă în marea masă a popoarelor înfrăţite ce i-au primit, fără să se fi cerut vreodată, cu braţele deschise, şi totuşi cineva are să se raporteze la el, jumătate de secol mai târziu, spre a-şi marca diferenţa. Atât că, pentru a face acest lucru, va fi nevoie de-un al treilea, în faţa căruia să ia distanţă, iar acesta va fi chiar G.-P. – a nu se confunda cu G. P., odată întoarsă pagina, mortul nu revine de la groapă –, cratima face diferenţa, încât i-ar putea ţine de nume; de bună seamă, de vreme ce tot există un personaj derivat de la o literă, ultima, a numelui, …n, de ce nu s-ar merge până-n pânzele albe pe calea auto-deriziunii, semnându-se printr-o cratimă, -, mai neînsemnată până şi decât linia de pauză dintre paranteze, cu anul naşterii – anul morţii. (Aşadar, în anul acela, la peste jumătate de veac de la acel 28 iunie ’40 al Înstrăinării, – tocmai publicase o cronică amplă la ditamai volumul lui Paul Mihnea, Coroana de coroane, Editura Hyperion, 1992 – şi dat fiindcă era o carte de sonete (pentru un plus de exactitate, o coroană de sonete), şi cronica lui – era… în chip de sonet, fiecare alineat începând cu un vers propriu care, odată adunate pe final, formau un sonet critic dantesc (fătă titlu):

Sonetul – mythe de l’éternel retour,

Corabie reconstruită-n larg.

Legat în sine însuşi de catarg,

Poetul face lumii înconjur.

Dar ce se vede e un simplu arc

Din cvadratura cercului. Obscur

Joc de răsfrângeri; alt stâlp, alt contur –

În sine însăşi mistuită, d’Arc.

Pe mări, odată mistice, de-acu

’Nainte ce se vede-i déjà vu:

În sine însăşi nava mai pluteşte

Pe căile parcurse altădată.

Şi marea se retrage-n vâsle, toată…

…Vâslele-o scapă, marea, printre deşte.

Paul Mihnea îl căutase la ziar, nu atât ca să-i mulţumească – făcea parte din acea specie aleasă de artişti-anahoreţi care consideră că-i fericesc, prin însăşi prezenţa lor, pe ceilalţi muritori –, cât să-l înhame la carul său de glorie, dar nu dăduse de el, şi atunci întâmplarea a făcut ceea ce le-a fost peste mână oamenilor. Într-o seară de august, – cobora la pas pe bulevardul Cosmonauţilor din capitală, când fu oprit în dreptul Maternităţii de-un unchiaş mâncat de molii, care începu să-i vorbească, graseind copios, fără baremi să i se fi recomandat, de parcă se ştiau de când lumea sau cel puţin era de la sine înţeles că tânărul trebuia să-l cunoască. După primele câteva cuvinte, îl recunoscu pe autorul Coroanei de coroane (poetul pronunţa „Corrrona de corrrone”), recitând un sonet „în oglindă” la cronica-sonet, ca pentru a nu-i rămâne dator, după care trecu din mers la Platanul lui Paul Valéry, în tălmăcirea sa, şi ar fi urmat negreşit Cimitirul marin, dacă nevastă-sa, rămasă până atunci în umbră, nu l-ar fi întrerupt, amintindu-i că trebuie să meargă acasă să-şi ia pastilele. Nu degeaba însă se glumea în lumea literară din Ch-ăul anilor ’70 – ’80: „Să dea Dumnezeu să-ţi povestească Paul Mihnea ce i-a spus Pavel Darie!” (acesta din urmă, redactor la Editura Literatura Artistică, era groaza autorilor autohtoni, obligaţi să-l asculte o zi întreagă dacă au avut ghinionul să treacă pe la redacţie de dimineaţă), Paul Mihnea se ambală, şi iată-l deja recitând în germană ceva de Rainer Maria Rilke, apoi în franceză (cu greşeli!) din Paul Verlaine, şi din nou din creaţia proprie, omul era de-a dreptul transportat, bătrâna lui arătându-se tot mai nervoasă şi aruncându-i lui – priviri incriminatorii, chipurile de unde te-ai luat pe capul nostru, în timp ce P[oeta] M[agnus] îi scruta orice manifestare de admiraţie, doar-doar i se vor aprinde luminiţele din ochi. Când văzu că nu şi nu, scoase asul din mânecă: „La Cernăuţi, am fost coleg de liceu cu Paul, cu un an mai mare – dar tot pe mine mă iubeau mai mult, căci el scria pe teme sociale, pe când eu făceam poezie pură. Eu eram Poetul…”, iar efectul a fost imediat. Bătrânul spusese „Paul”, nu atât pentru a-şi marca familiaritatea cu ilustrul său camarad din perioada cernăuţeană, cât spre a-l testa pe – dacă ştie despre cine-ar fi vorba sau îşi răceşte gura degeaba. După expresia feţei lui -, era limpede că ştie, şi chiar i-a citit în ochi acea uimire imposibil de mimat ce exprimă o surpriză peste margini; în mod cert, tânărul nu era nici primul, şi nici ultimul căruia îi flutura pe sub nas dacă nu prietenia, cel puţin colegialitatea sa cu „Paul”, şi totuşi – s-a simţit ales, ca şi cum odată cu admiterea în careul cu aşi – Paul Valéry, Paul Verlaine, „colegul Paul” şi Paul Mihnea, „Eu-eram-Poetul” în persoană –, tocmai fusese investit cavaler, sigur că da, al Tristei Figuri de Stil. Omul nu mai contenea din vorbit, cuvintele ieşindu-i pe gură în chip de lungi panglici foşnitoare, încercând să-l învăluie, şi atunci – a încetat să-l asculte, uitându-i-se însă în gură, tot mai fascinat – Paul Mihnea, alias Pinhas Schilman, avea limba albastră, de parcă şi-ar fi scris versurile cu creion chimic, îmbălându-l de fiecare dată, dacă nu cumva pur şi simplu era vorba de mucegai, nici măcar unul nobil, căci numai a patină de bronz sunător nu semăna, şi nici vorbitorul a Gură de Aur. În cele din urmă, uncheşul îl graţie, lăsându-l să plece spre casă, nu înainte de a-i aminti ca printre altele că-n fiecare seară, înainte de cină, el iese pe bulevardul Cosmonauţilor, la o mică plimbare – ceea ce însemna că, începând cu a doua zi, se aştepta să-l şi caute spre a peripatetiza o oră-două împreună. (Despre acelaşi Paul Mihnea gurile rele ziceau că, având mare grijă să-şi cultive cititorul său, ajunsese să-l şi cunoască îndeaproape, iar când acesta dispăru, se plângea oricui era gata să-l asculte: „Mi-a murrrit cititorrrrul!”) Nu l-a mai căutat, ba chiar a evitat cu tot dinadinsul Ora-şi-Locul, şi totuşi istoria a avut grijă să-i mai intersecteze o ultimă oară, pe data de 31 august 1994, la uşa medicului de sector al clinicii nr. 2, unde merseră cu părinţii să ridice certificatul de deces al bunicii sale – abia ajunşi, a dat ochii cu soţia lui Paul Mihnea, în haine cernite, venită şi ea după certificatul de deces al soţului său, dispărut în aceeaşi Zi a Limbii Române, şi care s-a prefăcut a nu-l recunoaşte. Şi cu asta, iată, s-a întors pagina, s-a închis paranteza; se va redeschide peste aproape trei decenii – pour les beaux yeux de Читат-Elle, care îşi face astfel simţită prezenţa: „vreau, pentru tine, să(-l) scrii, iar eu să-ți fiu alături, oricât ar lua să-l duci la capăt…”). Mama tot nu avea ochi decât pentru Paul al ei; tatăl încă visa să-l vadă pe Pessach al poporului ales plecat în Palestina, iar ca să i se împlinească visul ar fi fost în stare să-l taie zilnic împrejur, manu propria; în ce-l priveşte pe Fiu (unul la doi – în care dintre ei se va fi aruncat, încât le scapă şi unuia, şi altuia?!) – Paul sau Pessach, numele sunt ca apa, că ne dăm pe faţă cu ele, că ne spălăm, unii altora, picioarele –, tocmai i se arată „o faţă legată la ochi cu năframa neagră-a vederii”² – premoniţie a doliului? viziune întunecată a anilor ce aveau să vină? sau expresie a fatalismului iudaic? după cum stă mărturie amintirea lui Ninon Ausländer, fiica avocatului Jakob Ausländer şi viitoarea soţie a lui Hermann Hesse: „Eram prizonieri, fără a vedea zidurile închisorii; priveam prin sticlă, dar observam asta abia când ieşeam la aer curat şi dădeam capul de realitate până când îl însângeram. Dar de cele mai multe ori nici că voiam să ieşim la aer, căci preferam să stăm închişi între zidurile casei”^3.

S-a ordonat Prut, s-a forţat Nistru; dacă tot se întregise c-o Transilvanie, în ’18, de ce n-ar pune mână Ţara Mare, în ’41, şi pe Tranϟϟinistria, unde să-i calce-n picioare, la adăpost de orice răspundere, pe toţi cei neîngăduiţi de-acum înainte pe faţa pământului. Aici, firul naraţiunii s-ar fi putut rupe, înainte chiar să aducă a urzeală de pânză epică; noroc de un mic industriaş român, pe nume Valentin Alexandrescu, care s-a oferit să-i ascundă pe alde Antschel, împreună cu alte zeci de familii evreieşti din Cernăuţi, în fabrica sa. Atât că Friedericke se simte mai Schrager ca niciodată, aparţinând unei mari Deutsche Kulturnation, pe când Paul al ei – Pessach al lui Leo, totuna! – nu-i decât fiul unei Judenmutter, el trebuie ferit de urgie – acum c-a fost ridicată la rang de politică naţională acea rumanische Judentodtschlagenkunst ⁴–, aşa că-şi convinge băiatul să se dea la fund, promiţându-i că ea şi tatăl lui i se vor alătura cât de curând. Nici măcar nu-şi iau rămas-bun, timpul însă lucrează împotriva lor⁵ – deja pe 10 octombrie se înfiinţează ghetoul din Cernăuţi, pe 13 se încep deportările evreilor din Bucovina de Nord –; la întoarcerea acasă, Paul Pessach nu-şi mai regăseşte părinţii, trimişi într-un lagăr de muncă din Tranϟϟinistria, unde li se va pierde urma în toamna lui ’42. Acum chiar că s-au despărţit apele: pentru unii, Prutul se varsă în Cerneală Albastră – pentru alţii, Nistru şi Bug au ieşire la Marea Roşie. Şi cu asta, Terre-à-Mer se-ntoarce în Terre-à-Mère (in absentia, şi tocmai d’aia: amère)! Ca să-i poată scrie, în 9 ianuarie 1967, prietenului său din tinereţe Petre Solomon – „J’étais dans la rue, il faisait froid et, comme cela m’arrive de temps en temps, je cherchais un peu mon nord (qui, décidement, est un peu à l’est)” –, Personne Nage trebuie să mânuiască vârtos hârleţul, între 1942 şi 1944 – „doi ani de când nu mai simt anotimpurile şi florile, şi nici nopţile şi schimbările…”⁶ – într-un lagăr de muncă de lângă Bacău, învăţând să conjuge din mers, la persoana întâi plural: „Schaufeln”⁷.

_______

1. „Eram pe stradă, era frig şi, cum mi se întâmplă din când în când, îmi căutam oarecum nordul (care, hotărât lucru, e cam spre est)”, fragment din scrisoarea lui Paul Celan către Petre Solomon, din data de 9 ianuarie 1967.

2. Vers din Poem pentru umbra Marianei, de Paul Celan.

3. Apud Gisela Kleine, Ninon und Hermann Hesse. Leben als Dialog, Sigmaringen, 1985, p. 35.

4. (germană) arta românească de a-i snopi în bătaie pe evrei.

5. Ecoul întârziat al acestei lucrări, poemul în proză: „A doua zi urmând să înceapă deportările”, scris în română.

6. Scrisoare către Ruth, din 28 martie 1943; vezi Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea românească, Kriterion, 1987.

7. (germană) „Săpăm”.