Cristina Stancu

Cristina Stancu (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. Traduce din engleză și franceză pentru diferite reviste, iar în 2017 a debutat editorial cu volumul de poezie Teritorii (Editura Tracus Arte, 2017), carte care a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, precum și Premiul „Iustin Panța” pentru debut. Texte din volumul său au fost traduse în greacă și slovenă.

daisy.love

 

she’s the polish woman who gave me candy in the unheated warehouse

where we assembled special garlands for other people’s Christmas

right now 1000 volunteers are receiving donations of wedding dresses

which they turn into funeral clothes for stillborn babies.

he’s the bus driver who agreed to take me home in the middle of the night

even though I didn’t have enough money for the ticket. “where are you from my friend?”

“romania”. right now a woman is writing an affirming post-it that she sticks to

on the mirror in the women’s toilet in a restaurant in the United States.

I am in the public toilet of a uk bar, i read conversations written in marker

on the walls and I think of my tired face “daisy you suck love”

 

  • translation by Anca Roncea and Raj Chakrapani

daisy.love

ea e poloneza care îmi dădea bomboane în depozitul neîncălzit
unde asamblam ghirlande speciale pentru crăciunul altora
chiar acum cei 1000 de voluntari primesc donații de rochii de mireasă
pe care le transformă în haine de înmormântare pentru bebelușii născuți
morți. el e șoferul de autobuz care a acceptat să mă ducă acasă la miezul
nopții deși nu aveam suficienți bani de bilet. “where are you from my friend?”
„romania”. chiar acum o femeie scrie un post-it de încurajare pe care îl lipește
pe oglinda din toaleta femeilor într-un restaurant din statele unite.
sunt în buda comună a unui bar din uk, citesc conversațiile cu markerul
de pe pereți și mă gândesc la fața mea obosită “daisy you suck love”

am 20 de ani și sunt singura prietenă a lui saeed, un sinucigaș din sua care
își transcrie compulsiv viața pe un forum. găsim că oamenii ne-au chinuit pe
amândoi în mod repetat de când ne știm, găsim că nu ar trebui să fim oameni.
chiar acum înmormântarea unui veteran din al doilea război mondial fără familie
devine virală, numărul uriaș de necunoscuți care au venit „nu pentru că îl cunoșteam,
ci fiindcă împărtășeam o umanitate” iar spațiile libere sunt ocupate
cu imagini și cuvinte gata pregătite de aplicații care pot rula non-stop

disperarea mea nu mai poate fi aceeași, de aceea nu mă mai recunosc.
deschiderea ritualică a ferestrelor și copacii unduindu-se zile în șir
spațiul în care mă mai puteam încă bănui a dispărut. doamna mari m-a
învățat într-un hotel din nottingham cum să schimb paturi în timp record,
cum să spăl căni cu fețe de pernă folosite. încă am impresia că mă deplasez
pe coridoare uriașe cărând după mine o pungă de gunoi tot mai grea și un sac
de lenjerie murdară. acumulez rezultate speciale, mă târăsc până la pubelă.
impresia că nu-mi pot deosebi emoțiile de discuții și apropiere fizică, aparatul
bruiat nu mai înregistrează senzații, de parcă toți am avea în cap același narator
implicat și individualitatea îi aparține doar lui, un fel de dumnezeu construit
de ficțiunea din noi care nu mai reușește să se coaguleze altfel.

mi-am uitat cheia și tot ce puteam face până la 11 noaptea era să beau
într-un mic parc britanic privind copiii imigranților alergând organizat
în grupulețe conduse de adulți care se uitau urât, un sindrom al afecțiunii.
acum plantez separat buruienile răsărite în pământul cumpărat de la dedeman
postez imagini care ar trebui să dea de înțeles că viața mea interioară continuă
însă tot ce mai pot face e să înregistrez evenimente, imagini și fapte transmise
de ceilalți sau de un sine anterior. îmi imaginez un șablon de forma mea ce
include toate spațiile și persoanele cu care pot interacționa voit. doamna mari
îmi spune că sunt lentă, datul cu aspiratorul trebuie să fie selectiv. nepoata ei,
angajată la același hotel, îmi povestește cum a învățat cu timpul să facă mișcările
fără să gândească. uneori mă întâlnesc cu toate româncele la țigară și vorbim despre
vedete românești, despre vremea frumoasă din românia, despre dorința de plecare
și planurile de a deveni coafeze. peste tot oameni care au căutat deja pe google
termenul de specialitate pentru starea mea, oameni care știu precis unde sunt
și unde merg. doamna mari a spus odată „asta merităm, să trăim aici”.