Sādegh Hedāyat
Sādegh Hedāyat (n. 1903, Teheran, Iran – d. 1951, Paris, Franța) este cel mai mare scriitor iranian modern. A început studiile superioare (chirurgie dentară, inginerie, studiul limbilor preislamice și al culturii vechiului Iran) în Franța, dar le-a abandonat pentru a se dedica literaturii, devenind prozator, critic literar, eseist. A călătorit în câteva țări europene și în India. În Occident, a stârnit admirația lui André Breton, Henry Miller, Roger Caillois, Henri Massé, André Rousseaux. A tradus în persană texte ale unor mari prozatori occidentali, printre care, Metamorfoza lui Kafka. Capodopera sa rămâne romanul Bufnița oarbă.
„Înainte, proza nu exista, literatura persană nu era decât poezie. Hedāyat a înţeles că nenorocirea noastră era integrismul înainte de integrism. Iranul a fost mereu integrist.” – ‘Ali Erfan
„Primul sinucigaş din literatura persană, Sādegh Hedāyat este şi primul scriitor iranian care a rupt cu tradiţia savantă, a criticat orice formă de despotism, politic sau religios, care a declarat deschis că omul e un înger căzut, că nu mai există cer, că infernul e aici.” – Roland Jaccard
„În măsura în care Hedāyat se consumă pentru ochii negri a unei Sofia eterne, el e companionul tuturor vizionarilor din Iran: e, astfel, în mod dureros şi fără speranţă, persan. Dar în măsura în care îşi comunică experienţa în angoasa existenţială a omului de azi, e teribil de modern. În această operă stranie, mutilata căutare de sine se exprimă, paradoxal, în limbajul universal al arhetipurilor.” – Dāriuş Şāyegān
Câinele vagabond
din volumul Femeia care și-a pierdut bărbatul, de Sādegh Hedāyat, Editura Tracus Arte, traducere din limba persană, prefață, note şi comentarii de Gheorghe Iorga
Câteva prăvălii modeste, de acelea care folosesc la sa-
tisfacerea nevoilor elementare, brutărie, măcelărie, dro-
gherie, două ceainării mici, baraca unui bărbier umpleau
piaţa centrală din Varāmin (1). Sub un soare de plumb,
piaţa şi locuitorii ei, pe jumătate prăjiţi, pe jumătate
bronzaţi, aşteptau primele adieri ale amurgului şi umbre-
le nopţii. Oameni şi animale, prăvălii, copaci, totul se
îngreuna de căldură într-o inerţie totală. O pulbere fină,
stârnită de trecerea maşinilor, şovăia în aer, voalând al-
bastrul pur al cerului şi făcând atmosfera şi mai încărca-
tă. Pe un povârniş al pieţei se înălţa un platan bătrân al
cărui trunchi găunos, ros de vreme se încăpăţâna vitejeş-
te să-şi întindă un talmeş-balmeş de crengi strâmbe şi
noduroase. La umbra frunzişului prăfuit, pe o bancă lată
de piatră, doi băieţi, strigând întruna, vindeau unul orez
cu lapte, celălalt seminţe de dovleac. O apă noroioasă,
groasă se târa în pârâul din faţa ceainăriei.
Singurul edificiu ce atrăgea privirile era faimosul turn
din Varāmin, de unde se vedea semicilindrul crăpat cu
vârful lui conic. Nişte vrăbii îşi făcuseră cuibul în inter-
stiţiile cărămizilor stând să se prăbuşească, dar şi ele tă-
ceau chitic, aţipite de căldură. Din timp în timp, doar
chelălăitul unui câine tulbura liniştea.
Era un setter scoţian cu botul cenuşiu, labele pătate cu
negru, de parcă ar fi alergat prin noroi şi s-ar fi stropit.
Avea urechile clăpăuge, coada în panaş, blana încreţită şi
murdară, iar ochii de culoarea alunei străluceau cu o pri-
vire inteligentă în mărăcinişul feţei. Privirea lui răsfrângea
un suflet. În penumbra acestei vieţi palpita un pic de
nemărginire, un mesaj indescifrabil ce rămânea prizonier
în spatele pupilelor şi nu era nici lumină, nici culoare, ci
altceva, insesizabil, ceva ce descoperi în ochii unei căpri-
oare rănite. Era mai mult decât o asemănare între aceşti
ochi şi cei ai unui om, era un fel de echivalenţă. Erau
ochi plini de suferinţă şi de aşteptare, cum nu pot fi decât
cei ai unui câine vagabond.
Dar nimeni nu părea să vadă aceste priviri dureroase
şi rugătoare. Ucenicul de la brutărie bătea bietul animal,
cel de la măcelărie dădea cu pietre în el. Dacă încerca să
se refugieze la umbra unei maşini oprite, şoferul îl în-
tâmpina cu lovituri de bocanci cu crampoane. Iar când
toţi aceştia obosiră brutalizându-l, micul vânzător de
orez cu lapte îşi oferea plăcerea să-l chinuie la rândul său.
Fiecare dintre gemetele sale primea drept răspuns o
ploaie de pietre, fiecare chelălăit stârnea, în ecou, râsul
batjocoritor al băiatului: „Jeg de animal!” Ceilalţi păreau
că-i ţin isonul pramatiei şi-l încurajau pe ascuns rânjind.
Toţi băteau câinele fără să-şi reproşeze ceva. Găseau că e
firesc să facă să sufere un câine murdar, afurisit de scrie-
rile sfinte şi dotat, se spune, cu şapte vieţi.
Hărţuit de vânzătorul de orez cu lapte, nefericitul
câine sfârşi prin a fugi pe strada ce ducea la turn. Flă-
mând, se târî până la micul canal de irigaţii unde se as-
cunse. Cu capul pe labe, limba atârnându-i, picotind,
privi îndelung câmpul înverzit ce se unduia în faţa lui.
Era rupt de oboseală, îl dureau toate cele. Aerul umed al
şanţului îi insufla în trup o senzaţie odihnitoare.
Mirosuri de tot felul, de plante pe jumătate uscate, de
încălţăminte veche şi umedă, de lucruri moarte şi de
lucruri vii, îi stârneau amintiri confuze şi îndepărtate. De
fiecare dată când privea câmpia, instinctul i se trezea şi
trecutul recăpăta viaţă în creierul lui, dar de data asta
senzaţia era atât de intensă, că ai fi zis că o chemare ră-
sunase în urechile sale, o chemare irezistibilă să sară şi să
se zbenguie în verdeaţă. Dorinţa o moştenise de la stră-
moşii lui care crescuseră liberi pe imaşurile Scoţiei. Însă
ajunsese într-o aşa stare de epuizare, încât era incapabil
de cea mai mică mişcare.
Îl încerca o suferinţă amestecată cu slăbiciune. Un şir
nesfârşit de impresii uitate îl agitau din nou. Altădată
cunoştea nevoi, obligaţii de tot soiul. Se simţea dator să
alerge la chemarea stăpânului, să-i alunge din casă pe
necunoscuţi şi pe câinii străini, să se joace cu copiii stă-
pânului, să ştie cum să se poarte cu musafirii, să mănân-
ce la anumite ore… Acum se eliberase de toate aceste
legături. Singurul său efort consta din a scotoci prin res-
turi menajere ca să facă rost, tremurând de frică, de pu-
ţină hrană şi din a vagabonda şi scheuna sub lovituri. Era
singura lui apărare. Odinioară era curajos, curat şi plin de
viaţă; în prezent, devenise temător şi umil. Tresărea la
cele mai mici zgomote, la cele mai mici mişcări. Se speria
până şi de propriile mişcări. La drept vorbind, se obişnu-
ise cu murdăria şi mârşăvia. Avea mâncărimi, dar nu
avea curajul să se caute de purici, nici măcar să se lingă.
Printre gunoaie se simţea în elementul lui. Ceva murise
în el, ceva se stinsese.
După două ierni de când căzuse în mizeria asta, nu
avusese niciodată burta plină, nu dormise niciodată liniş-
tit. Instinctele şi chiar senzaţiile i se tociseră. Nimeni nu-l
mângâiase, nimeni nu-l privise în ochi. Oamenii de aici
dădeau impresia că-i seamănă stăpânului său, dar, în
realitate, prin sentimente, caracter şi comportament, erau
total diferiţi. Cei cărora altădată le era familiar păreau
mai puţin străini lumii lui, îi înţelegeau mai bine senti-
mentele şi necazurile şi îl ocroteau.
Printre mirosurile ce-i aţâţau nasul, cel al orezului cu
lapte pe care îl vindea băiatul îi dădeau, mai mult ca ori-
care altul, ameţeli. Fluidul alb atât de asemănător cu lap-
tele matern făcea să ţâşnească în memoria sa amintiri din
copilărie. Se simţea dintr-odată înţepenit. Revedea un
căţeluş sugând lichidul călduţ şi hrănitor din ţâţele ma-
mei lui a cărei limbă fermă simţea cum îl linge. Mirosul
puternic pe care-l adulmeca sub labele materne, alături
de frăţiorul lui, mirosul mamei şi al laptelui se reînsufle-
ţea în nările sale.
Când era ghiftuit, cu trupul în largul său şi odihnit, o
căldură binefăcătoare curgându-i prin toate venele, capul
îngreunat se desprindea de ţâţă şi el cădea într-un somn
adânc, străbătut de fiori de voluptate. Ce plăcere mai
mare decât să apeşi, din instinct, cu lăbuţele burta ma-
ternă şi să faci să ţâşnească din ea laptele fără să-ţi dai
vreo osteneală? Trupul pufos al frăţiorului, glasul mamei,
totul era plin de blândeţe şi mângâieri.
Îşi aduse aminte de cuşca de lemn, de jocurile pe pe-
luză cu fratele său: se amuza să-i muşte urechile clăpăuge
şi amândoi se rostogoleau, apoi se ridicau şi se puneau
pe alergat. Mai târziu avu un alt tovarăş, copilul stăpânu-
lui. Alerga în urma lui până în fundul grădinii, lătrând, îl
trăgea de haine. Nu uita mângâierile stăpânului, nici bu-
căţelele de zahăr pe care i le dădea, dar îl prefera pe co-
pil, tovarăşul lui de joacă: el nu-l bătea niciodată. Mai
târziu, mama şi fratele dispărură. Nu-i mai avea decât pe
stăpân, pe fiul şi pe soţia lui şi pe un argat bătrân. Cât de
bine desluşea mirosul fiecăruia, cum le mai recunoştea
paşii! Când se aşezau la masă, la prânz şi la cină, şi se
auzea zgomotul tacâmurilor, se învârtea în jurul lor, cu
privirea atentă, şi adulmeca mirosul mâncărurilor. Rare-
ori, femeia, în ciuda obiecţiilor bărbatului ei, îi întindea
cu prietenie vreo bucăţică. După masă, bătrânul argat îl
chema: „Pāt… Pāt…” şi îi vărsa raţia în farfurie, aproape
de cuşcă.
Sensibilitatea simţurilor era nenorocirea lui. Nu-l lă-
sau să iasă din curte şi să alerge după căţele. Se întâmplă
că, într-o bună zi de toamnă, stăpânul, urcând în maşină
împreună cu doi bărbaţi care veneau deseori în casă şi pe
care Pāt îi cunoştea bine, chemă câinele şi-l instală lângă
ei. Pāt călătorise de multe ori cu maşina alături de stăpâ-
nul lui, dar de data asta era în călduri, excitat la culme.
După câteva ore de drum, se opriră în piaţa asta din
Varāmin. Stăpânul şi cei doi însoţitori intrară chiar pe
această străduţă ce ducea la turn. Dar uite că Pāt adul-
mecase un miros de căţea ce-l înnebuni. Amuşină în
stânga şi în dreapta, apoi intră pe furiş într-o grădină
strecurându-se printr-un canal de irigaţii.
Spre seară, auzi vocea stăpânului său care îl striga:
„Pāt… Pāt…”. Să fi fost, într-adevăr, glasul lui sau doar
ecou în urechi? În mod obişnuit, vocea asta avea asupra
lui un efect irezistibil, căci îi amintea toate obligaţiile de
care se ştia apăsat, dar, de data asta, o forţă superioară
tuturor forţelor din afară îl ţintuia lângă această căţea, iar
urechea îi rămânea surdă la orice chemare. Senzaţii vio-
lente se treziseră în el, mirosul căţelei îi dădea ameţeli şi
tot corpul, muşchii şi simţurile refuzau să-l asculte. În
curând, de deasupra se abătură asupra lui lovituri de băţ
şi de coadă de hârleţ şi o şterse repede pe unde intrase.
– 2 –
După ce-şi reveni, plecă zăpăcit şi rupt de oboseală,
păstrându-şi oarecum sprinteneala şi relaxarea în căuta-
rea stăpânului. Adulmecă pe mai multe străduţe urmele
abia perceptibile ale venirii sale. Mirosi peste tot lăsând
din loc în loc semne ale trecerii lui. Merse aşa până la
locurile virane de la periferia localităţii, apoi făcu cale
întoarsă, fiindcă înţelegea că stăpânul se înapoiase în
piaţa centrală. Dar anemicele urme pe care le mirosea se
pierdeau printre atâtea alte emanaţii. Oare stăpânul chiar
plecase abandonându-l? Îl străbătu o emoţie, o frică mai
curând agreabilă. Cum putea trăi fără stăpânul, fără ido-
lul lui? – fiindcă stăpânul era pentru el un idol. Dar, în
acelaşi timp, era sigur că o să vină să-l caute. O porni pe
mai multe drumuri, într-o cursă neliniştită: trudă zadar-
nică.
În cele din urmă, noaptea, făcu iar cale întoarsă: nici
urmă de stăpân. Făcu mai multe tururi prin târg. La sfâr-
şit, se întoarse la trecerea peste canalul de irigaţii, unde
găsise căţeaua şi de unde fusese alungat cu pietre. Cu
ghearele, începu să sape pământul cu însufleţire în spe-
ranţa să pătrundă în grădină, dar fără să reuşească.
Pierzându-şi orice nădejde, se lăsă doborât de somn pe loc.
Fu trezit în toiul nopţii de propriile gemete. Se sculă
neliniştit şi hoinări pe străzi. Mergea la întâmplare amu-
şinând zidurile. La un moment dat, înţelese că i se făcuse
foame. În piaţa centrală, unde revenise, o groază de mi-
rosuri de mâncare îi gâdilară nările: mirosuri de carne din
ajun, de pâine proaspătă şi de iaurt, în amestec. Simţea
că a greşit şi înţelegea că trebuia să pătrundă într-o altă
gospodărie şi să cerşească de la oameni care semănau cu
stăpânul lui. Poate, dacă unul de-ai săi nu era de gardă ca
să-l alunge, ar ajunge încetul cu încetul să prindă cheag
şi, cine ştie, ar fi adoptat de una dintre aceste fiinţe care
dispun de mâncare.
Cu prudenţă şi temător, se apropie de brutăria ce
tocmai se deschisese şi răspândea în aer miros de pâine
proaspăt coaptă. Un bărbat cu câteva pâini sub braţ îl
chemă: „Vino aici, vino!” Ce bizară părea vocea lui! Şi îi
aruncă o bucată caldă. Pāt, şovăind puţin, luă bucata de
pâine şi o înghiţi, dând din coadă a mulţumire. Bărbatul
puse pâinile pe bancul de piatră şi cu precauţie îl mângâ-
ie pe cap, iar apoi, cu amândouă mâinile, îi desfăcu zgar-
da. Ce uşurare! Pentru Pāt, era ca şi cum se eliberase
dintr-odată de orice responsabilitate, de orice datorie, de
orice obligaţie. Dar când se apropie de brutar dând iar
din coadă, primi o puternică lovitură de picior în coaste
ce îl făcu să fugă chelălăind. În acest timp, brutarul,
stând pe vine pe malul pârâului, îşi spălă mâinile cu grijă.
Iar Pāt îşi recunoscu zgarda ce atârna în faţa dughenei.
De atunci, nu mai primi de la oameni nimic altceva
decât lovituri de picior, de ciomag şi de tiruri de pietre,
de-ai fi crezut că-i făgăduiseră o ură mortală şi că-şi gă-
seau plăcerea în a-l tortura. Simţea că intrase într-o lume
nouă care nu era a lui şi unde nimeni nu-l înţelegea. Pri-
mele zile fură de-a dreptul groaznice, apoi, puţin câte
puţin, se obişnui. Reperase la colţul străduţei din dreapta
un loc unde se aruncau gunoiul şi tot felul de resturi
menajere şi unde găsea chilipiruri suculente, oase, bucăţi
de carne grasă ori de piele, capete de peşte şi alte lucruri
pe care nu le identifica. Petrecea restul zilei înaintea mă-
celăriei şi brutăriei, cu ochii ţintă pe mâinile măcelarului,
degustând mai mult lovituri decât bucăţele bune. Se
învăţase cu viaţa asta. Din cea de odinioară păstrase doar
impresii vagi şi amintirea câtorva mirosuri. În unele
momente dificile, acest paradis pierdut îi oferea un refu-
giu şi un fel de consolare, iar el se abandona imaginilor
din trecut ce se formau în capul lui.
Ceea ce îi lipsea cel mai mult erau mângâierile. Era ca
un copil care n-a primit niciodată decât scatoalce şi înju-
rături, dar căruia relele tratamente nu i-au înăbuşit sensi-
bilitatea. Dimpotrivă, viaţa asta nouă îi sporea nevoia de
mângâieri. Le cerşea, şi-ar fi dat şi viaţa pentru un gest
de afecţiune, pentru o mână atingându-i capul. Avea
nevoie şi de cineva pe care să-l iubească, căruia să i se
dăruiască, să-i arate adoraţie şi fidelitate. Dar, deocamda-
tă, părea că nimeni n-avea ce face cu bunele lui senti-
mente, nimeni nu-l lua în grija sa. În ochii tuturor, citea
doar răutate şi ostilitate, iar toate încercările lui de a le
suscita ataşamentul acestor oameni nu făceau decât să le
aţâţe furia.
Tot picotind în şanţul lui, Pāt gemu de câteva ori,
apoi se trezi. Avusese coşmaruri. Simţea o foame devo-
rantă şi credea că adulmecă o aromă de carne friptă.
Foamea perfidă ce-i tortura măruntaiele îl făcu să-şi uite
slăbiciunea şi celelalte rele pe care le îndurase. Se ridică
abia-abia şi se reîntoarse în piaţa centrală.
În aceeaşi clipă, sosea o maşină făcând zgomot teribil
şi stârnind mult praf. Un bărbat coborî şi se apropie de
câine, mângâindu-l pe cap. Nu era stăpânul lui, Pāt nu se
înşela în privinţa asta, i-ar fi recunoscut mirosul. Era cu
putinţă să vină cineva şi să-l mângâie? Pāt, dând din coa-
dă, îl privi pe bărbat cu şovăire. Nu fusese deja abuzat?
Dar nu mai avea zgarda ce i-ar fi putut motiva înaintarea.
Întorcându-se, bărbatul îl mângâie din nou. Pāt începu
să-l urmeze, din ce în ce mai mirat. Bărbatul intră într-o
casă pe care Pāt o cunoştea bine şi care degaja minunate
arome de mâncare. Luă loc pe bancheta de la perete şi se
aduseră pâine caldă, iaurt, ouă şi alte lucruri bune. Ungea
bucăţele de pâine cu iaurt şi le arunca bietului animal
care, la început, se arunca să le primească, apoi mâncă
mai cu sârg, dând zglobiu din coadă şi neluându-şi ochii
de la binefăcătorul său, ochii blânzi de culoarea alunei
plini de umilinţă şi recunoştinţă. Se întâmplă în realitate
ori visa? Îşi ostoise foamea, fără ca vreo lovitură de pi-
cior să-i întrerupă masa! Era cu putinţă să-şi fi găsit un
nou stăpân?
În ciuda căldurii, bărbatul se ridică şi intră pe strada
turnului, unde opri puţin. Apoi merse pe străduţele în-
tortocheate, cu câinele pe urmele lui, ieşi din târg şi ajun-
se la o ruină din care rămăseseră câteva ziduri, tot acolo
unde se dusese nu de mult stăpânul lui Pāt. Poate că şi
bărbaţii căutau mirosul femeilor lor. Pāt aşteptă răbdător
la umbra unui zid. Apoi se întoarseră în piaţă.
Omul îl mângâie din nou, apoi, după un mic tur al
pieţei, se instală într-unul dintre automobilele pe care Pāt
le cunoştea. Pāt nu îndrăzni să urce, se aşeză lângă maşi-
nă privindu-l ţintă pe bărbat.
Dintr-odată, maşina demară într-un nor de praf. De
îndată, Pāt începu să alerge în spatele ei. De data asta,
chiar nu voia să-l piardă pe acest om. Gâfâia, dar în po-
fida durerii mergea în goana mare. Maşina depăşi zona
câmpurilor cultivate, acum rula în deşert. De două sau
de trei ori o prinse din urmă, dar în curând distanţa din-
tre ei se mări. Îşi adună toate puterile şi făcea salturi di-
sperate, dar maşina era mai iute ca el. Se încrezuse prea
mult în capacităţile sale. Nu numai că nu putea lupta, la
viteză, cu maşina, dar era şi epuizat. Inima îi slăbea.
Simţi pe loc că picioarele nu-l mai ascultau. Toate stră-
daniile sale erau zadarnice. Nici nu ştia măcar de ce-i
venise să alerge, nu mai ştia unde merge. Şi, de altfel,
unde să se ducă: înainte, în spate? Ce importanţă mai
avea de acum încolo?…
Se opri gâfâind, cu limba atârnând. I se pusese o cea-
ţă pe ochi. Cu capul în jos, se târî departe de drum şi-şi
puse burta pe un morman de pietre fierbinţi şi umede ce
umplea fundul unui şanţ la marginea unui câmp. Instinc-
tul, care nu-l înşelase nicicând, îi spunea că nu putea să
se mai mişte vreodată de acolo. Capul i se învârtea, gân-
durile şi senzaţiile deveniseră confuze. O durere ascuţită
îi înjunghia măruntaiele, ochii îi ardeau de febră. Labele
cuprinse de spasme i se înţepeneau puţin câte puţin. Tot
corpul i se scălda în sudori reci. Un fel de răcoare blândă
îl amorţea…
Spre seară, trei corbi înfometaţi se roteau pe deasupra
lui Pāt. Îl simţiseră de departe. Unul dintre ei se apropie
cu băgare de seamă şi se aşeză lângă el. Îl observă cu
atenţie, apoi îşi luă zborul constatând că încă nu murise.
Cei trei corbi aşteptau momentul să-i smulgă ochii: cei
doi ochi de culoarea alunei.
_
(1) Târguşor din împrejurimile Teheranului.