Cristian Fulaș

 
 
 
Cristian Fulaş, născut la 3 iulie 1978, Caracal, a absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu Fîşii de ruşine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). Din 2016 este organizatorul principal al festivalului internaţional Lofest din Bucureşti. De acelaşi autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proze scurte Cei frumoşi şi cei buni (2017).

CÆDES

Noapte sau zi, ce importanță mai avea? Sunetul unei uși metalice trântite în apropiere sfâșie liniștea, mii de ace de sticlă îi străbătură timpanul cu fiecare reverberație a loviturii, se sprijini cu capul de peretele de metal și închise ochii și respiră adânc, ascultă, pașii se îndepărtau sau se apropiau, nu putea să-și dea seama în ce direcție se îndrepta cel de pe coridor, nu știa dacă avea să vină la ușa lui sau avea să se ducă la altă ușă sau în alt loc, numai de el știut, locul acela în care probabil se ducea uneori să se odihnească pentru ca apoi să o ia de la capăt, să deschidă alte uși, să cheme cu el alți oameni, tineri, oamenii pe care îi ducea către acel loc despre care ei nu știau nimic.
Cu o săptămână înainte, așa credea, trecuse cel puțin o săptămână, așa socotise el după setul de urlete disperate de pe coridor, fusese dus în acea cameră albă, parcă fără pereți, îl urcaseră pe masă și îi tăiaseră organele cu cea mai mare grijă posibilă; în tot acel timp în încăpere nu se auzise nici un cuvânt măcar, doar zumzăitul aparatelor și clinchetul parcă diafan al instrumentarului cu care îi tăiau sexul și tot ce era în jurul lui, apoi o injecție îi alinase durerile și fusese dus, cu un cărucior cu rotile a cărui funcționare nu scotea niciun sunet cu excepția fâșâitului roților pe podeaua impecabilă, într-o sală de mese enormă în care mii și mii de alții ca el erau așezați pe locurile lor într-o tăcere absolută. Bărbații erau toți ca el, cu fâșii în jurul mijlocului care indicau operația, femeile aveau sânii extirpați și, putea bănui, nici celelalte organe sexuale nu fuseseră cruțate.
De atunci stătea în cameră. Cu durerea atroce din vintre și cu așteptarea neomenească a lucrurilor care nu păreau să se întâmple. Așteptând ceva ce nu se petrecea, sperând ca acel lucru să nu survină, privind ușa ca pe o binecuvântare de după care, oricând, putea să se ivească amenințarea cumplită a ieșirii; care se auzea din alte părți uneori, după toate socotelile lui în zori, cu urletele inumane ale celor care părăseau camerele, pașii regulați și parcă morți ai celor care-i luau, tăcerea, tăcerea asurzitoare care urma după toate acele întâmplări.
Se ridică, durerea îl străbătu din nou din cap și până în picioare, merse până la ușă și ascultă. Undeva, în depărtare, un ușor uruit. Mașinile, probabil. În peretele metalic, imediat lângă urechea lui, desluși un fel de clipocit de apă, dar poate i se părea, poate nu era totuși nimic. Un urlet neomenesc sfâșie tăcerea chiar în timp ce-și lua urechea de pe zid, se auzi o bufnitură, un fluierat ascuțit puse capăt tuturor acestor întâmplări. Liniște, din nou. Merse câțiva pași prin cameră, se așeză, își învinse frica și dădu bandajul puțin la o parte, în acel loc nu mai era acum decât o cicatrice mică și insignifiantă, parcă rodul unei zgârieturi care nu se vindecase tocmai bine. Se așeză din nou în colțul lui preferat, își luă capul în mâini și își spuse că nu trebuia să plângă. Frica, frica neîntreruptă era suficientă, ce rost ar mai fi avut să plângă? O fracțiune de secundă, prin fața ochilor îi trecură amintiri: o dimineață frumoasă la mare, un drum lung și unduitor pe marginea unui munte, zâmbetul copilului într-un apus, lucruri care dispăruseră pentru totdeauna dincolo de zidurile de metal. Începu în minte un joc de Go. Așeza piese, întâi albe, apoi negre, pe o tablă imaginară și infinită. Probabil așa avea să se încheie, probabil așteptarea avea să semene în cele din urmă cu teritoriul enorm care încă nu era acoperit cu piese, probabil oricum nimic nu avea niciun sens.
Simți un fir de lichid scurgându-se din el, cedase, concentrarea legată de jocul de Go îl făcuse să uite de promisiunea lui de a nu mai lăsa niciodată lichidul să iasă din el, simți o usturime cumplită, privi fascinat băltoaca de lichid ce se forma lângă el, mult, mult lichid galben care, cu timpul, devenea transparent. Fu nevoit să se mute, nu, nu avea cum să rămână în acea mizerie, deși știa că mizeria era el însuși și nu era nicio diferență între lichidul care stătea în interiorul lui și lichidul care băltea pe podea, nu, nu exista nicio diferență între acele două lucruri și atunci auzi câțiva pași pe podeaua de dincolo de ușă, simți cu tot corpul zăvorul de metal care aluneca în făgașul lui de parcă i-ar fi trecut prin creier cu o încetineală insuportabilă, trase aer în piept, o frică inimaginabilă îl făcu să paralizeze câteva secunde, se trase în colț cu toată ființa lui, își dori să dispară, ușa se deschise cu un zgomot asurzitor, fu ridicat cu o forță neomenească, așezat într-un cărucior, își simți mâinile și picioarele cuprinse cu putere de curele din piele care-i zdrobeau venele și tendoanele, fu scos din cameră și din nou văzu coridorul aproape interminabil, cu sute și sute de uși metalice la fel cu aceea după care el zăcuse zile în șir, după fiecare colț se deschidea un alt coridor exact la fel, după fiecare scară rulantă urmau alte sute și sute de uși, era un labirint, prin minte îi trecu ideea că oricum de acolo nu se putea pleca, nu exista scăpare, era o lume din care, cel mai probabil, nu se putea ieși. Iar la un moment dat, deși cu greu își dăduse seama de asta, ușile fuseseră înlocuite cu enorme luminatoare prin care se vedeau hale uriașe și curți. Hale cu instrumente care coborau din tavan, curți acoperite cu trupuri de oameni morți, curți enorme, de sute de metri lungime fiecare, acoperite cu stive peste stive de cadavre, atât de multe încât nu mai transmiteau sentimentul morții, ci mai degrabă o senzație estetică a frumosului, o geometrie fascinantă a corpului uman în toate ipostazele lui: corpuri contorsionate, pliate în toate felurile imaginabile și inimaginabile, corpuri care păreau să aibă mai multe mâini, mai multe picioare, uneori chiar mai multe capete, corpuri care, dincolo de pereții enormi de sticlă, îl făceau să se simtă liniștit și îi dădeau senzația apartenenței la o lume, lumea căreia avea să se alăture și el. Iar la un moment dat, poate dintr-un capriciu al poziționării care nu-și avea niciun stăpân, chiar lângă una dintre ferestre văzu, cu toată acuitatea de care mai era capabil după tot acel miraj al cadavrelor, un cap de femeie de o frumusețe impresionantă, un cap angelic care, parcă de la sine, se așezase în dreptul geamului și îl privea cu o seninătate care-l făcu, în intervalul insesizabil al unei respirații, să se îndrăgostească fără scăpare. Ființa lui fără sex iubea acel rest de ființă fără sex care-l privea prin peretele de sticlă, o pace neștiută până atunci se cuibări în sufletul lui, respiră adânc, își privi mâinile care nu mai strângeau barele de oțel ale scaunului, privi în față, undeva nu foarte departe părea să se zărească o ușă care
se deschise. La capătul sălii enorme se zărea o lumină cum nu mai văzuse, ca o mântuire. Rămase singur, pașii aproape imperceptibili ai celui care-l adusese până acolo se îndepărtau. Erau acolo utilaje, macarale, benzi transportoare, ferăstraie, ghilotine uriașe a căror utilizare parcă o întrevedea, jeturi de apă care măturau podeaua, un miros curat și septic cum nu mai simțise de multă vreme, toate acestea într-un labirint format din mici nișe menite, cu siguranță, găzduirii unor cărucioare exact ca acela în care se afla el. Văzu mai cu seamă benzile transportoare, văzu ce era pe ele, își dădu seama că acolo avea să ajungă într-un final, înțelese că nimic din toată viața lui nu anunțase posibilitatea de a vedea ce avea să se întâmple înainte de acel moment, nu, așa ceva nu putea fi anunțat, sentimentul nu ar fi putut fi povestit. Nu poți spune cum e înainte de, nu ai cum, fiecare vede pentru el însuși, e marele secret, poate pentru asta am trăit, îi trecu prin minte. O zvâcnitură, își dădu seama că era pe o bandă rulantă și nu mai era nevoie de nici un ajutor de aici încolo. Brațe de fier se apropiară încet de el, încercă să se ferească, încercă să se scufunde în scaun și să se facă una cu spătarul, băgă capul în piept și își încordă mâinile și picioarele până când simți că legăturile aveau să-i secere venele, brațele de fier îl prinseră, își simți capul imobilizat de o forță pe care nu și-o imaginase niciodată, forța mașinii, scaunul în care se afla începu să alunece către un lăcaș dintr-un zid de metal din apropiere. Nu-și văzu viața în fața ochilor, simți însă o frică ce-i paraliza tot corpul și îi tăia răsuflarea și se lăsă cuprins, în același timp, de iubirea nespusă pentru acea ființă pe care o văzuse dincolo de geamul coridorului, ochii ei îl linișteau, părul ei mătăsos îi mângâia fața. Privi înainte.