Tara Skurtu

© fotografii autor: Cătălin Georgescu

By the time you realize you’re in love, the falling in love has already happened

Când îți dai seama că ești îndrăgostit, îndrăgostirea deja s-a-ntâmplat

trad. de Tiberiu Neacșu
interviu de Andra Rotaru

A lot of poems in The Amoeba Game (Eyewear Publishing, 2017) have a narrative thread and create an image of the space and context in which the characters act, and, sometimes, surprise and help us see how much we get stuck in our own preconceptions and automatisms.

Multe poeme din volumul The Amoeba Game (Eyewear Publishing, 2017) au un fir narativ și creează o imagine a spațiului și contextului în care se află personajele, iar uneori ne surprind și ne ajută să vedem cât de mult ne blocăm în propriile prejudecăți și automatisme.

All the moments/ we stop ourselves just because we might/ feel embarrassed or impractical, or get wet

As a reader, I most admire poems and prose that give honest and specific accounts of the ordinary moments of our lives. And in my own writing I try to do just this. Seemingly mundane moments loaded with emotional conflict, complexities, and subtleties. Moments that might be completely overlooked if not written down.

You see, these moments, on the surface, appear quite simple: a fishing trip with your dad; a childhood game; a man singing in an adjacent apartment; grabbing a cognac with a lover at a comedy club. But then, if you focus on the specific, unexpected details and emotions of these moments, the narrative comes alive and makes us feel things we can’t say in words. During that fishing trip your dad’s keys end up in the river and you learn a lesson about Catholic guilt and the impermanence of safety and place. In the childhood game you have to become an amoeba—something microscopic you don’t even understand—and you return to a state of complete possibility and freedom. The man in the adjacent apartment is singing “Bad Romance” in a thick Romanian accent and wakes you up in your lover’s bed during your own overwhelmingly limited romance. You grab a temporary goodbye cognac at a comedy club, but here’s the kicker: there’s no comedy, and the cognac is sickeningly sweet.

“Tell me a story, you said.” This line ends the poem “Night Communion” in The Amoeba Game, but it also invites the reader to begin the book again through a new lens. I believe poems invite openings that swallow and eliminate our preconceptions.

If a poem can surprise us, it can also change us. Whether you’re writing or reading a poem, you become a child again—you have the opportunity to experience something new which expands your understanding of the world. I think books—like the experiences that make up our lives—can also be cyclic, and I finished The Amoeba Game with this very intention. “Tell me a story.” And the book responds.

 Ca cititor, admir cel mai mult poemele și prozele care transcriu onest și precis momentele obișnuite ale vieților noastre. Și, în ceea ce scriu, încerc să fac tocmai asta. Momente aparent mundane încărcate de conflicte emoționale, complexități și subtilități. Momente care ar fi trecute cu vederea dacă n-ar fi scrise.

Vezi tu, aceste momente, la suprafață, par foarte simple: o excursie la pescuit cu tatăl; un om cântând în apartamentul de alături; un coniac cu iubitul într-un club de comedie. Dar atunci, dacă te concentrezi pe lucrurile particulare, pe detalii neașteptate și pe emoțiile acelor momente, povestea prinde viață și ne face să simțim lucruri pe care nu le putem exprima în cuvinte. În timpul acelei excursii, cheile tatălui aterizează într-un râu și înveți o lecție despre vina catolică și vremelnicia locurilor sau a siguranței. Într-un joc din copilărie trebuie să devii o amibă – ceva microscopic ce nici măcar nu înțelegi – și te întorci la o stare de completă posibilitate și libertate. Omul din apartamentul de alături cântă “Bad Romance“ cu un accent puternic românesc și te trezește în patul iubitului în timpul unei povești de dragoste zdrobitor de limitată. Bei un coniac de la revedere pe moment la un club de comedie, dar poanta e asta: nu e nici o comedie, și coniacul e groaznic de dulce.

„Spune-mi o poveste, ai zis“. Versul ăsta e finalul poemului „Împărtășanie de noapte“ în Jocul de-a amiba, dar, în același timp, invită cititorul să încerce o altă lectură a cărții printr-o altă lentilă. Cred că poemele dau naștere la deschideri care înghit și elimină preconcepțiile.

Dacă un poem ne poate surprinde, ne poate și schimba. Chiar dacă citești sau scrii un poem, devii copil din nou – ai posibilitatea de a experimenta ceva nou care-ți lărgește înțelegerea asupra lumii. Cărțile, cred, – ca și experiențele din care ne este compusă viața – pot fi și ele ciclice, și am încheiat Jocul de-a amiba cu această intenție. „Spune-mi o poveste“. Și cartea răspunde.
 
 
Whether they reach religious themes or daily uncomfortable situations, certain things belonging to an apparent normal background are brought to light. This dexterity of observing and bringing to front certain details creates suspense as well as irony. The poems play on levels. How it is to be on one side and on the other of the camera?

Fie că ating tematici religioase sau situații cotidiene incomode, sunt scoase în evidență unele lucruri dintr-un background aparent normal. Această dexteritate de a observa și de a scoate în relief anumite detalii creează și suspans, și ironie. Poemele playează pe „nivele”. Cum e să fii și de o parte și de alta a obiectivului de „filmat”?

I like that you mention a camera, because I’m always telling my creative writing students to “think like a video camera” to capture every detail of a moment. My poems begin with observation in real time. In fact, I sometimes take pictures just to make sure I accurately describe a place or an action. I believe a big part of writing happens before the pen lands on the page or the first key is tapped. I surgically witness and memorize important moments while they’re unfolding—it’s a habit I’ve had since childhood. I used to think it was fear-based behavior—like, what if something bad were to happen to someone after an interaction and I wouldn’t be able to remember the last moment we’d had? Only after recognizing I was a writer did I realize this obsessive habit was the beginning part of my writing process. A filter. A camera lens.

I always know that a particular experience—while I’m experiencing it—will end up in a poem. But then I have to wait. Poems come to us and gestate inside us until a tangible logic forms (this could take a day, week, months, sometimes years). For me, this logic often forms by connecting two seemingly unrelated moments. I think our poems are smarter than us—we realize them they way we realize we’re in love. By the time you realize you’re in love, the falling in love has already happened. The poem has already formed inside you and now you have to figure out how to navigate it—just like a relationship, actually. And we never know how our relationships will or won’t end, right? I never know exactly where a poem will end either.

I intentionally try to create distance when I write. A poem should not be a diary entry. I have to choose a macro or micro lens through which to capture it, and then I change the lens as I write. Through this lens I see and process in new ways and feel what can’t be expressed in words, and through this lens I hope readers will too.

 Îmi place că ai folosit cuvântul „cameră“ pentru că le spun în permanență cursanților de la scriere creativă „gândiți ca o cameră video“, pentru a surprinde fiecare detaliu al unui moment. Poemele mele încep cu observații în timp real. De fapt, uneori chiar fac poze pentru a mă asigura că descriu precis un loc sau o acțiune. Cred că o mare parte din scris se-ntâmplă înainte ca pixul să ajungă pe foaie sau înainte ca prima tastă să fie apăsată. Aproape chirurgical, sunt martoră și memorez momente importante când ele se desfășoară – e un obicei pe care-l am încă din copilărie. Credeam că e un obicei bazat pe frică – dacă ceva rău i se-ntâmplă cuiva după o interacțiune și nu mai sunt în stare să-mi aduc aminte ultimele clipe pe care le-am petrecut împreună? Doar după ce mi-am dat seama că sunt scriitoare am descoperit că acest obicei obsesiv e începutul procesului scriiturii pentru mine. Un filtru. Un obiectiv de cameră.

Știu fără greșeală când o experiență anume – în timp ce trec prin acea experiență – va sfârși într-un poem. Dar trebuie să aștept. Poemele vin și stau în interiorul nostru până în momentul în care se formează o logică tangibilă (asta poate dura o zi, o săptămână, luni, uneori ani). Pentru mine, această logică se formează alăturând două momente aparent neconectate. Cred că poemele noastre sunt mai deștepte decât noi – ne dăm seama de ele așa cum ne dăm seama că suntem îndrăgostiți. Când îți dai seama că ești îndrăgostit, îndrăgostirea deja s-a-ntâmplat. Poemul e deja format înăuntrul tău și acum trebuie să-ți dai seama cum să-l navighezi – exact ca o relație, de fapt. Și nu știm niciodată cum și dacă relațiile noastre se vor încheia, nu? Așa cum nu știu exact unde se va termina un poem.

Când scriu, creez intenționat distanță. Un poem nu trebuie să fie o filă de jurnal. Aleg obiective macro sau micro prin care îl pot prinde și, în timp ce scriu, schimb obiectivele. Prin aceste lentile văd și procesez în moduri noi și simt ce nu poate fi exprimat în cuvinte, și tot prin aceleași lentile sper că și cititorii vor face același lucru.
 
 
A character who appears throughout the book is your father, who helps us capture “that Skurtu smile”. If you were to make a confession, what would that be?

Un personaj care apare des este tatăl tău, cel care ne ajută să surprindem “that Skurtu smile”. Dacă ar fi să faci cititorului o confesiune, care ar fi aceasta?

My dad is hands down the most creative and candid person I’ve ever met, and he taught me how to write well. He also doesn’t give a crap about what anyone thinks—he once went swimming in a fountain just because the hotel didn’t have a pool.

I called him to get some help with this question. He told me that when I was about 4 years old I insisted that I loved him so much I was going to marry him when I grew up. Kid logic is hilarious.

 Tatăl meu este, fără-ndoială, cea mai creativă și candidă persoană pe care am întâlnit-o vreodată și e cel care m-a învățat să scriu bine. De asemenea nu dă doi bani pe ce cred alții – la un moment dat s-a dus să înoate în fântâna unui hotel doar pentru că nu aveau piscină.

L-am sunat pentru a mă ajuta cu întrebarea asta. Mi-a zis că atunci când aveam patru ani am insistat că-l iubesc atât de mult că voiam să mă căsătoresc cu el când aș fi crescut. Logica copiilor e amuzantă.
 
 
The book is full of autobiographical inserts, but it can also be the journey of someone who’s looking for a thread that is to be discovered. It also speaks about the possibility of expressing yourself in constructions that cannot form a sentence together, and also, it can tell the story of a traveler, continuously adapting to not just language. Along this trip, certain flashbacks appear. Has this journey given you the chance to better analyze your life before?

E un volum cu inserții autobiografice, dar ar putea fi și călătoria cuiva care pleacă în căutarea unui fir pe care urmează să-l descopere. E și despre posibilitatea de a te exprima la început cu expresii care nu pot forma împreună nici o propoziție, e și povestea unui călător care se adaptează încontinuu, și nu doar la un alt limbaj. Odată cu această călătorie au apărut și flashuri, ți-a dat ocazia să-ți analizezi mai bine și viața de dinainte?

The first five years of your adulthood never happened

I think writing always gives us the chance to process and analyze our past, present, and potential lives. I wholeheartedly believe that writing is a coping mechanism, a way to heal or at least bandage parts of ourselves, and that, just like the passing of time, it can get us through the most difficult losses and deliver us to a different state of mind. Flashbacks drive my poems. I wrote myself through a life-threatening illness and through a most sudden and painful mutual love that couldn’t be fully realized due to fear and distance. I wrote poems about visiting my sister in prison because I wanted to keep her safe, knew I couldn’t, and it was my only way of grappling with the abuse she endured and the injustices of America’s criminal justice system. I write about the people I love, and if the people I love live in a specific part of the world, then that part of the world ends up in my poems. And so Romania is in my poems.

I also write all the poems I don’t want to write—because these are the poems that matter the most. And somehow, while I’m writing these poems I don’t want to write, I love writing them. And they’re calming.

 Cred că scrisul ne oferă întotdeauna posibilitatea să procesăm și să analizăm trecutul, prezentul și viețile posibile. Cu toată inima cred că scrisul este un mecanism de adaptare, un mod de vindecare sau, cel puțin, un mod de a bandaja diferite părți ale noastre și asta, ca și trecerea timpului, ne trece peste cele mai dificile pierderi și ne aduce într-o stare mentală diferită. Amintirile îmi animă poemele. Am scris despre mine trecând printr-o perioadă în care viața mi-a fost amenințată de o boală, sau atunci când am trecut printr-o dragoste împărtășită, dar care nu s-a putut materializa din cauza fricii și a distanței. Am scris poeme despre cum am vizitat-o pe sora mea în închisoare pentru că voiam s-o protejez, chiar dacă știam că nu am cum, și era singurul mod în care puteam să încerc să rezolv problema abuzurilor la care a fost supusă și injustițiile sistemului american de justiție. Scriu despre oameni pe care-i iubesc și, dacă oamenii pe care-i iubesc trăiesc într-o anumită parte a lumii, acea parte ajunge în poemele mele. Așa s-a-ntâmplat și cu România.

Scriu, de asemenea, și poeme pe care nu vreau să le scriu – pentru că sunt poemele care contează cel mai mult. Și, cumva, când scriu aceste poeme pe care nu vreau să le scriu, iubesc s-o fac. Și mă calmează.
 
 
If we were to play The Amoeba Game now, would you change something about it?

Dacă ar fi să jucăm acum The Amoeba Game, ai schimba ceva la el?

What a great question! Yes, actually. For those of you who don’t know what the amoeba game is, it’s a game I once played as a kid. We were instructed to become amoebas, and we had no idea what these things were. All we knew was that they were too small to see, couldn’t talk, and their only job was to move around bumping into things in the world. So we closed our eyes and wiggled every which way, bumping into each other and latching on until we became a giggling aggregate of microscopic life—no social pressure or fear, completely spontaneous. This game calmed me (like the curbside cabbages in “Derivatives,” the long poem in my book). The amoeba game was like swimming through life’s complications and returning to the ultimate states of possibility and instinctive trust. So, to answer your question: I’d change one thing. I’d have adults play it. In public.

 Ce întrebare bună! Da, de fapt. Pentru cei dintre voi care nu știu ce e jocul de-a amiba, e un joc pe care-l jucam în copilărie. Eram instruiți să devenim amibe, chiar dacă nu știam ce sunt chestiile alea. Tot ce știam era că amibele erau prea mici pentru a fi văzute, nu puteau vorbi și singura lor preocupare era să se miște peste tot, tamponându-se de lucrurile din jur. Așa că închideam ochii și orbecăiam care-ncotro, tamponându-ne și prinzându-ne unii de alții până deveneam un agregat de viață microscopică surâzătoare – fără presiuni sociale sau frică, complet spontani. Jocul ăsta mă calma (ca verzele de pe trotuar din poemul „Derivate”, poemul lung din carte. Jocul de-a amiba era ca un înot prin complicațiile vieții și ca o întoarcere la stările de posibilitate și încredere instinctivă prin excelență. Și, ca să-ți răspund la întrebare, aș schimba un singur lucru. I-aș pune pe adulți să-l joace. În public.
 
 
Have you ever had the temptation to dodge or avoid certain memories? How did you manage to “refurbish” and transform them into poems?

Ai avut vreodată tentația de a te eschiva sau de a evita anumite amintiri? Cum ai reușit să le „recondiționezi” și transformi în poeme?

I`m beginning to realize my long poem/ may be a person I can`t avoid

Yes, of course—I wouldn’t be an honest human if I said no to this question. Our brains are such clever machines—they try to protect us, and in doing so they sometimes attempt to erase parts of traumatic moments. I think poems should be honest, and that part of being honest is allowing yourself to be vulnerable. One traumatic experience that ended up being transformed into a poem was being at the Boston Marathon bombing—I was between both of the blasts. I knew I’d eventually write about it, but had no idea how. Then poet Henri Cole, in a workshop, challenged us to write a poem including the words vade mecum and piss. And then I remembered one of the most calming and strangest moments of my life: petting and feeding peas to a giant, gentle fish while snorkeling. I remembered my neighbor Marlene, a cat lady whose backyard was literally a pet cemetery and whose Buick had a bumper sticker that read something my kid brain didn’t quite understand but was attracted to: Shit happens. And something my therapist always told me during guided meditation when I was ill in my early twenties: You are a living, breathing organism. These and another memory came together to form “Survivor Vade Mecum”—a poem I wouldn’t have written had I not been at that bombing.

 Da, bineînțeles – n-aș fi sinceră dacă aș zice „nu“ la întrebarea asta. Creierele noastre sunt niște mașinării foarte inteligente – încearcă să ne protejeze și, făcând asta, încearcă să șteargă anumite momente traumatice. Cred că poemele ar trebui să fie sincere și cred că o parte din onestitate înseamnă să te lași vulnerabil. O experiență traumatică ce a sfârșit într-un poem a fost atacul cu bombă de la maratonul din Boston – mă aflam chiar între cele două explozii. Am știut că, într-un final, voi scrie despre asta, dar nu știam cum. Apoi, poetul Henri Cole, într-un atelier, ne-a provocat să scriem un poem care să includă cuvintele vade mecum și pișat. Și atunci mi-am amintit unul dintre cele mai calme și ciudate momente din viața mea: mângâiam și hrăneam cu mazăre un gigant, un pește blând în timp ce făceam snorkeling. Mi-am adus aminte de vecina mea Marlene, o doamnă cu pisici a cărei grădină din spate era, la propriu, un cimitir de animale, și al cărei Buick avea un abțibild pe bară pe care scria ceva ce creierul meu de copil n-a putut percepe, dar de care se simțea atras: Shit happens. Și ceva ce terapeutul meu îmi tot spunea în timpul ședințelor de meditație condusă, când eram bolnavă, pe la douăzeci și ceva de ani: Ești un organism viu, care respiră. Toate acestea și încă o amintire s-au întâlnit și au format „Vade Mecum pentru supraviețuitori“ – un poem pe care nu l-aș fi scris dacă n-aș fi asistat la atacul cu bombă.
 
 
Along with writing this book have you recuperated a part of your family’s lost history?

Odată cu scrierea acestei cărți ai recuperat și o parte din istoria pierdută a familiei tale?

I have yet to discover my family’s roots. I did find out that my great-grandfather was born in Brasov though. And it’s so funny how life works out, because when I had my U.S. Fulbright scholarship to teach poetry in Romania, I got placed in Brasov. They say history repeats itself…

Încă nu am apucat să descopăr rădăcinile familiei mele. Am aflat, totuși, că stră-străbunicul meu s-a născut în Brașov. E foarte amuzant cum funcționează viața, pentru că în timpul bursei Fulbright, am predat poezie la Universitatea din Brașov. Se spune că istoria se repetă…
 
 
How did it feel to go from writing about Romania to living in Romania? Has writing helped you adapt?

Cum a fost trecerea de la poveștile despre România, la România trăită pe viu? Te-a ajutat scrisul să te adaptezi?

Living in a new country takes a lot of adaptation. So does launching a book in your own country when you live in another. So, for the past year, my writing has been on hold while I’ve been getting The Amoeba Game out into the world, teaching myself Romanian, and changing my career (I’ve left academia and just opened my own creative writing workshop company). Also, let’s just say dealing with Romanian immigration and bureaucracy and paperwork has been a full-time job. I did manage to write two poems last year though. And I’m beginning to feel some new ones in my brain.

 Să trăiești într-o altă țară cere o mare adaptare. Așa cum o cere și să-ți lansezi cartea în țara ta când locuiești în alta. Așa că, în ultimul an, am luat o pauză de la scris pentru a scoate Jocul de-a amiba în lume, pentru a învăța română și pentru a-mi schimba cariera (am părăsit zona academică și mi-am deschis propria companie pentru ateliere de scriere creativă). Și, hai să spunem că a avea de-a face cu biroul de imigrări, birocrația și hârțogăria în România e un job full-time. Am reușit, totuși, să scriu două poeme anul trecut. Și încep să simt că vin și altele noi.
 
 
Everybody’s life is like a museum in which we arrange and rearrange the past. After finishing the book what do you miss the most?

Viața fiecăruia dintre noi e ca un muzeu în care tot aranjăm și rearanjăm trecutul. După terminarea cărții, de ce îți este cel mai dor?

I’ve been thinking about how to answer this question for three weeks, actually—because, in general, when I complete or make up my mind about something I don’t miss the thing that was. But one thing I love is process, and I loved being in the middle of that puzzling process of trying to get the order of the poems just right. I was creating a choose-your-own-ending book, trying out all possibilities to discover the mathematical proof of my own poetic formula.

 M-am tot gândit cum să răspund la întrebarea asta vreo trei săptămâni, de fapt, pentru că, în general, când mă hotărăsc asupra a ceva, sau când termin ceva, nu mi-e dor de ce fusese înainte. Dar e un lucru pe care-l iubesc, și anume procesul, și iubesc să fiu în mijlocul acelui proces ca un puzzle în care încerci să pui poeme în ordinea perfectă. Cream o carte cu alege-ți-propriul-final, încercând toate posibilitățile de a descoperi dovada matematică a propriei mele formule poetice.

 
 
 
 
 
Tara Skurtu is an American poet based in Bucharest. A two-time U.S. Fulbright grantee and recipient of two Academy of American Poets prizes and a Robert Pinsky Global Fellowship in Poetry, her poems are published internationally and translated into six languages. Tara is the author of the chapbook Skurtu, Romania and the full poetry collection The Amoeba Game.