Alexandru Bulucz was Petersilie über die Seele weiß

Alexandru Bulucz

Alexandru Bulucz s-a născut în 1987 în România, la Alba Iulia, unde a locuit până la 13 ani. A făcut studii de germanistică și literatură comparată la Frankfurt Main. Este poet, editor, traducător și critic literar. Volumul de debut Aus sein auf uns a fost publicat în 2016. Pentru poemele din volumul was Petersilie über die Seele weiß (Schöffling & Co.) a primit în 2019 premiul Wolfgang-Weyrauch. Trăiește la Berlin.

geboren 1987 im rumänischen Alba Iulia, wo er seine ersten 13 Jahre verbrachte, studierte Germanistik und Komparatistik in Frankfurt am Main. Er ist Lyriker, Herausgeber, Übersetzer und Kritiker. Sein Lyrikdebüt “Aus sein auf uns” erschien 2016. Für Gedichte aus was Petersilie über die Seele weiß (Schöffling & Co.) erhielt er 2019 den Wolfgang-Weyrauch-Förderpreis. Er lebt in Berlin.

Aus: Alexandru Bulucz, Was Petersilie über die Seele weiß © Schöffling & Co. Verlagsbuchhandlung GmbH, Frankfurt am Main 2020

Lieber Klaus,

ich wünschte, der Band hieße Helligkeitshunger. Der Ausdruck,
er stammt von – ich führe den Namen nicht unnütz im Munde.
Das Huldigungsveto der inneren Stimmen! Ist das nicht ein Wink
mit dem Zaunpfahl, den Titel zu lassen? Ich höre schon Dietrich

erbost aus der Ferne monieren: Kein Meter den Nebenaltären
für Menschenverehrung! Ich bin für gewöhnlich ganz Ohr.
Jetzo bin ich im Krieg mit dem Selbst, drin Debatten entbrennen,
sich Funken von Feuern entfernen, die Geister sich scheiden daran.

Ich versuche im Ernst, IHN hinauszubeschwören. Ich bitte dich, sorg-
los zu sein! Doch es will nicht gelingen. ER schrieb für SEIN Leben
so gern über fächelnde Farne. Gedächtnis entfarnen? Das wär’s! Wie
ein Schnitt in das eigene Fleisch, eines Luftzugs Verneinung. Du fragst

dich ganz sicher, ob ich IHN versteh’ überhaupt. Zählt Erkenntnis-
gespür zum Verstehen, was ohn’ Präzedenz? Wenn ich’s wüsste!
Die inneren Stimmen befehlen: Du machst dich nicht klein! Nein,
ich bin es in nuce, u. nähm’ ER mich plötzlich ans Herz, ich verginge…

Siehe auch Shakespeares Sonett CV,
übersetzt von – ich führe den Namen nicht unnütz im Mund.

III

Kennst du das Sprichwort: Der Hunger verwandelt die Bohnen,
die rohen, in süßeste Mandeln? Geschieht’s als ein Mangelextrakt
im Verdauungsverlauf, durch den Mandelkontakt im Zerkauen,

direkt gar vor jemandes gierigen Augen? Bei DEM, DESSEN Namen
ich unnütz im Munde nicht führe, verbandeln sich Mandel u. Aug’
unzertrennlich im einzelnen Wort. SEIN Hunger, der hat SEINE Blicke

am Bandl, u. Stänkerer halten’s für Sahne im Kochtopf, für Kitsch.
Das ist Schmand! Denn der Kitsch war ein Baum meiner Kindheit,
der sommers die saftigsten Kirschen verhieß. Die sind baff, sag’ ich dir.

Der Finsterling schüttet, mit Blindheit geschlagen, wenn satt, Allerdunkelstes auf.
So verschleiert der Hunger die Augen mit Grimm, heißt Justitia, ist dreifach:
die Binde, die Waage, das Richtschwert; Alekto, Megäre, Teisiphone. Futter-
neid! Mundraub! Um Licht in den Dinkel zu bringen, im Kornspeicher, hinten.

Wir rücken der Sache ganz sacht auf die Pelle. Erreicht ist der Sied’punkt,
die Glaskörperflocke, der Hungerblickpfeifton des Kessels im brennenden
Herdaug’. Ich sage es heute mit hellerer Stimme: Wer satt u. entleert ist,
der halte gefälligst den Mund! Es ist Zeit, die Leviten zu lesen – der Lyrik
im Ganzen. Sie tut dieser Tage so gerne, als sei sie besonders. Mitnichten.
Erlebt soll sie sein, das Erlebnis erlitten! Der Honig ist alle, es lebe der Honig!

traducere în limba română: Iulia Dondorici & Arina Rotaru

Dragă Klaus,

Aș vrea ca volumul să se numească Foamea de strălucire. Expresia
provine de la — nu, numele nu i-l rostesc în deșert.
Vocile interioare refuză omagiul! Nu e un semn limpede
să nu păstrez titlul? Deja îl aud pe Dietrich

dojenind mânios, din depărtare: Fără altare laterale
închinate omului! De obicei sunt numai ochi și urechi.
Acum sunt în război cu sinele, înlăuntru se încing dezbateri,
sar scântei, se aprind spiritele.

Încerc cu tot dinadinsul să-L alung. Te rog să fii fără grijă!
Și totuși, sorți de izbândă nu sunt. LUI îi plăcea la nebunie să scrie
despre iedere bătute de vânt. Să dezlegăm memoria? Ar fi o idee! Ca
o tăietură în propria carne, negarea unei răsuflări. Cu siguranță

te întrebi dacă îmi stă în puteri să-L înțeleg. Oare intuiția cunoașterii
ține de înțelegere, e ceva fără precedent? Dacă aș ști!
Vocile interioare îmi poruncesc: Nu te micșora! Nu,
deja sunt in nuce, și dacă EL m-ar lua la sânul său, m-aș topi

Uită-te și la sonetul 105 al lui Shakespeare,
tradus de — numele nu i-l rostesc în deșert.

III

Știi proverbul: Foamea transformă păstăile,
cele necoapte, în cele mai dulci migdale? Se ivește în circuitul digestiv,
ca un extract de lipsă, prin contactul cu migdala pe care o mesteci

direct în fața ochilor lacomi? În CEL AL CĂRUI nume,
nu-l voi rosti în deșert, se unesc migdală și ochi,
de nedespărțit într-un unic cuvânt. Foamea îi ține privirile

în lesă și nevolnicii cred că în oală e smântană, că e kitsch.
Ăsta e caimac! Căci kitsch era un copac al copilăriei,
vară de vară, el ne dăruia cele mai gustoase cireșe. Sunt senzaționale, îți zic.

Cel întunecat împroașcă, lovit de orbire, când e sătul, tot ce e mai întunecat.
Foamea învăluie ochii cu furie, se numeste Justiția, e tripartită:
Năframa pentru ochi, cumpăna, sabia; Alekto, Megäre, Teisiphone. Invidia
merindelor! Un furt de primă necesitate! Ca să aducem lumina în alac, în întunericul din grânar.

Ne apropiem de miezul lucrului. Ajungem la punctul de fierbere,
la musculițele zburătoare, la privirea înfometată de șuieratul castronului pe
ochiul fierbinte de plită. O spun cu voce mai limpede azi. Cel ce e sătul și ușurat
să facă bine să-și țină gura! E timpul să punem la punct—poezia
în totalitatea ei. Zilele astea se comportă ca și cum ar fi cu totul specială. Nici vorbă.
Poezia trebuie trăită, experiența suferită! Mierea s-a terminat, trăiască mierea!

Erinnerungen, Defragmentierungen

Geboren im Osten, im Westen des Siebenbürgischen
Beckens, der Gebärmutter, Eltern Musiker, Vater Gesang
u. Gitarre, Mutter Hausfrau u. schrill die
Erinnerung an wer weiß wie viele wertlose Scheinlöwen
(Lei, Münzen u. Scheine) in der Pfütze im Plattenbauhof,
die nasse Inflation wurde unter dem weißen Hemd
mitgebügelt. Für die Stunden des Schlangestehens im
schwitzenden Nacken der Volkswirtschaft eine Nase
voll überschäumender Milch aus dem Herdtopf, die
einsame Flamme vom Öl der Orangenschalen genährt
u. zum Knistern gebracht die frittierten
Kartoffelschalen (rumänische Chips) zum vierten
Geburtstag eine Tracht Prügel von der Mutter für eine
vor ihrer Zeit geöffnete Limonade. Der Vater, zurück aus
Jugoslawien. Der Krieg, der dem Schwarzarbeiter den
Laufpass gegeben hatte, stimmte die weißen
Kunststoffsaiten. Nur mein Geländelauftrainer roch
noch immer nach Fußpuder u. Schweiß wie die
orthodoxen Popen, die für Geld alles segneten, was
keine Beine hatte, das Land, das Haus, das Geld, das der
Vater für die langen Unterhosen, die er verkaufte, die
weißen, die grauen, die blauen, bekam, u. die, die er
trug, weil er sie nicht verkauft hatte, nicht verkaufen
konnte, wie sein Magengeschwür, das mit mir
in einen Bus nach Deutschland stieg, o. war es eine
Pferdekutsche u. die Busfahrer zwei Zigeuner mit
Lederpeitschen zum Austreiben der Erinnerungen, der
Dämonen, der ausgemergelten Zugpferde mit
Brandflecken auf den Rippen. Die man einfetten müsste.

Amintiri, defragmentări

Născut în est, în vestul bazinului
transilvan, al pântecului, părinți muzicieni, tatăl canto
și chitară, mama casnică și stridentă amintirea
a cine știe câtor lei falși fără valoare
(lei, monede și bancnote) în băltoaca din curtea blocului comunist,
inflația udă a fost și ea călcată cu fierul
pe sub cămașă. Pentru orele de stat la coadă
în ceafa asudată a economiei naționale un nas
mânjit de laptele care se umflă în oala de pe aragaz,
flacăra solitară hrănită de uleiul cojilor de portocală
Făcând să trosnească cojile de cartofi coapte (chipsuri românești) de ziua
lui împlinește patru ani o bătaie s-o țină minte din partea mamei pentru
o limonadă deschisă înainte de vreme. Tatăl, întors
din Iugoslavia. Războiul, care i-a dat papucii muncitorului
la negru, a acordat strunele albe
de plastic. Doar antrenorul meu de cros mai mirosea
a pudră de talc pentru picioare și a sudoare, precum
popii ortodocși care contra cost binecuvântau orice
nu are picioare, proprietatea, casa, banii, pe care
tatăl i-a primit în schimbul lungilor boxeri
albi, gri, albaștri și cei pe care îi purta
el pentru că nu-i vânduse, nu-i putuse
vinde, ca și ulcerul care
s-a urcat cu mine în autobuzul spre Germania, sau poate
că era o căruță cu cai iar șoferii autobuzului doi țigani
cu biciuri de piele pentru alungarea amintirilor, a
demonilor, a costelivilor cai înaintași cu
urme de arsură pe coaste. Care ar trebui unși cu alifie.

La masa asasinilor cu caleașca amintirilor
de pe 7 sau 8 iulie până pe 8 sau 9 iulie 2000

La amiază ne duce de-a lungul apei, de-a lungul Mureșului, numit și Mieresch, numit și Marosch.
Pornește la drum din județul Harghita, se revarsă în Theiß. Care se precipită în Dunăre,
pleacă la drum din apropriere de Rachiw. Care pleacă din Pădurea Neagră, și ajunge la țintă în
cea mai neagră dintre mări.

Toată abnegația fluviilor, când revărsarea devine negare de sine.

Întrebăm boabele de pe marginea drumului de nivelul apei. Ele stau la sfat cu tenia. Ea se
strecoară înapoi în blana vulpii. Până mai ieri caii erau folosiți la tracțiunea vaselor. Sforăie a
respingere, e limpede.

Toată abnegația fluviilor, când apa le ajunge până peste cap.

Întindem micii în muștar, calzi, apoi trecem la ciorba de măruntaie. Vițeii de casă ne behăie, nu
se face să luăm doar cireașa de pe tort, chiar acum înainte de trecerea graniței. Pescuim în
continuare măruntaie oțețite și sugrumăm amintirea din organul fermentației.

Uitați-vă la pata de pe capul lui Gorbatschow: harta letonă, rotindu-se în sensul acelor de
ceasornic!

Duckadam nu dă înapoi. Se zice că oamenii lui Nicu i-ar fi frânt brațele portarului erou. Acum îi
oprește pe emigranți. Cine a înlesnit obținerea documentelor? Cine ne alungă din zonele
memoriei? Tot le suntem datori mită grănicerilor și lui Adam.

Granița — apatridul Panizza…

Apoi apare maghiarul. Cine a înlesnit procurarea documentelor? Cine ne alungă din zonele
memoriei? Vrea și el mită. Vine al doilea la rând. Cine a înlesnit obținerea documentelor? Cine
ne alungă din zonele memoriei? Își vrea și el partea.

Granița — apatridul Panizza…

Apoi apare nemernicul dintr-o strâmtoare și circul reîncepe. Fără mită. Ne lasă să trecem.
Suntem în sfârșit în Schengen: cu depărtările, cu strâmtorile, cu iminentele prăbușiri. Cu lungimile,
cu lățimile, cu coridoarele autorităților.

Cu rigorile, cu constrângerile, cu exploziile în mulțimi.

Cu îngerii, cu sunetele, cu canturile pasiunii
Cu întrebarea, ce înseamnă Ausfahrt. Bănuiala că Roma
Ca și fiecare drum care părăsește Roma la Roma ne duce înapoi, acasă.

Zur Henkersmahlszeit mit der Erinnerungskutsche

vom 7. o. 8. Juli auf den 8. o. 9. Juli 2000

Sie fährt uns zu Mittag am Wasser entlang, am Mureş, nennt’s Mieresch, nennt’s Marosch.
Der reist aus dem Ldkr. Harghita, stürzt in die Theiß. Die stürzt in die Donau, reist aus
der Nähe von Rachiw. Die reist aus dem Schwarzwald, trifft ins Schwarze der Meere.

Wie selbstlos Flüsse doch sind, wenn Mündung Entmündigung ist.

Wir fragen die Beeren am Wegrand nach Wasserstandshöhen. Die holen sich Bandwurm-
beratung herbei. Der verkriecht sich zurück in den Rotfuchs. Der wiederum meint,
noch gestern seien die Pferde getreidelt. Die schnauben uns an, das sei Antwort genug.

Wie selbstlos Flüsse doch sind, wenn es ihnen bis hier steht.

Wir tränken in Senf die Ćevapčići, heiß, u. gehen dann über zur Kuttelflecksuppe.
Hausrinder blöken uns an, es gehöre sich nicht, Rosinen zu picken, kurz vor der Grenzgängerei.
Wir fischen uns weiter veressigte Pansen heraus u. würgen Erinn’rung aus Gärkammern hoch.

Seht doch den Fleck auf Gorbatschows Kopf: die lettische Karte, sich drehend im uZS!

In Nadlak hält Duckadam die Stellung. Dem Torwarthelden hätten Nicus Mittelsmänner
beide Arm’ gebrochen. Jetzt hält er Emigranten an. Wer beschaffte Papiere? Wer treibt uns
hinaus aus Erinnerungszonen? Wir schulden Zöllnern u. Adams dennoch das Schmieren.

Granița – staatenloser Panizza …

Dann kommt der Magyar. Wer beschaffte Papiere? Wer treibt uns hinaus aus Erinnerungszonen?
Auch er will Schmiere. Dann kommt schon der zweite. Wer beschaffte Papiere?
Wer treibt uns hinaus aus Erinnerungszonen? Auch er will das Seine.

Granița – staatenloser Panizza …

Dann kommt der Schluchtenscheißer, u. es geht schon wieder los. Ohne Bestechung.
Er lässt uns durch. Wir sind endlich u. in Schengen: Mit den Weiten, mit den Engen,
mit den nahen Untergängen. Mit den Breiten, mit den Längen, mit Behördengängen.

Mit den Strengen, mit den Zwängen, mit dem Sprengen in den Mengen.

Mit den Engeln, mit den Klängen, mit Passionsgesängen.
Mit der Frage, was denn Ausfahrt heiße. Der Vermutung Rom
u. dass ein jeder Weg hinaus aus Rom nach Rom uns heim-, zurückgeleitet.