Liviu G. Stan

Aici, concediul. Dincolo de geam, cimişirul

 

Hard to grasp se numeşte rubrica. Dar, iată sunetul sec de plastic, nu-mi vine în minte nicio carte încâlcită despre care să scriu. Rectific: aş putea să caut în bibliotecă un studiu din perioada comunistă despre îngrijirea viţei de vie, zace pe undeva pe rafturi şi e destul de prolix ca să merite dat în bobi pe seama lui. Sau textul-umbră foarte interesant care rezultă din tehnoredactarea varză a ediţiei din ’91 a romanului „Barbă Albastră” al lui Kurt Vonnegut. Însă, în aceste clipe ofilite, n-aş avea pensetele necesare. Altceva mi se pare acum hard to grasp: concediul meu, din fr. congé.

Încăperea în care scriu acum e un stomac care digeră greu concediul meu, un ulcer perforat cu adresă şi cadastru.

De ce să nu-l prezint ca ofertă de lectură?

Am postat pe Facebook (28 decembrie 2016): Şocul cultural nu se petrece doar la contactul cu alte culturi sau civilizaţii mai mult sau mai puţin diametral opuse. Ci chiar şi în cuibul autohton. Şi nu mă refer doar la traiul antitetic în raport cu heirupul general al vieţii sociale ori la întrepătrunderile naive ale spaţiilor sociale. Într-o ţară în care munca (şi gradul de stres care vine la pachet + un cod al muncii făcut la plesneală) este principala „sugativă” a orelor în decursul unei zile şi influenţează la extrem consumul de afecte, concediul poate fi un şoc cultural. Pentru că orice şoc cultural subsumează o imposibilitate de a rupe o stare de „mâzgăleală”. Evident, depinde de om. Şi de salariu, deşi nu de fiecare dată. Şi de job, deşi nu de fiecare dată.

Cineva a dat share şi a scris: Yep.

Am în jur o cameră mobilată din perioada interbelică, cu mici ajustări estetice de-a lungul anilor, însă nu atât de definitorii ca să creeze o harababură de stiluri. Locuim în casa bunicii soţiei mele. În dreapta mea, îşi întinde crengile un brăduţ în glastră, împodobit. Plănuim să-l plantăm în curte, lângă cimişirul matusalemic în care se află înmagazinată o bună parte din istoria acestei locuinţe care a ţinut piept bombelor americane şi Securităţii. Din când în când, pisica Herta îl atacă. Pisica Herta doarme făcută covrig pe un fotoliu cu braţe de lemn, acoperit de o cuvertură bârsană de culoarea muştarului. În stânga, se află litiera, o veioză etajată, forestieră, din crăci lăcuite, cu abajururi semitransparente, dintr-o foaie tratată chimic, şi biblioteca. Dincolo de ferestre, dincolo de gard, dincolo de case, răsunând în pereţii depozitelor de cherestea, în halele spălătoriilor auto, în fisurile monstruoase ale Podului Constanţa, vâjâitul maşinilor se înscrie într-o cursă contracronometru spre carambolul final, la cât de nătâng este articulată infrastructura celor două benzi suicidare de pe Şoseaua Chitilei. Dintr-o altă cameră, fratele Iuliei, Andrei, proaspăt ajuns la mal după o febră de 39 de grade, îşi sparge plămânii într-o tuse fără sfârşit. Ninge siberian peste Bucureşti şi acestea sunt primele zile de concediu.

Articolul 144 din Codul Muncii, privind intangibilitatea dreptului la concediu de odihnă, spune:

1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor.

2) Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări.

E bine că scrie negru pe alb în alineatul 2. Pentru că, se ştie, orice vid legislativ forţează limitele imaginaţiei. Deci, nu ar trebui să ne şocheze o variantă „distopică” în care angajaţii, în absenţa acestui alineat, şi-ar vinde zilele de concediu. Omenirea e plină de demonstraţii uluitoare.

Sar peste alte tuşe ambientale şi mă gândesc la Lydia Davis. Poate că Lydia Davis, expertă în interstiţii complicate, ar putea surprinde cu exactitate într-o povestire semi-anxioasă linia emoţională de pe care derapează acest concediu. Ar folosi un personaj numit, evident, el. În concediu, el are revelaţia că neliniştea – tehnic numind-o – pe care o experimentează nu este un tic al unui fanatic al muncii decuplat de la Maşinăria Rutinei, ci absenţa unui sentiment. El descoperă că nu mai are sentimentul amiezii. Prin sentimentul amiezii, el se referă la o stare de spirit asociată unui timp eminamente casnic. Se fâţâie din cameră în cameră. Calcă foarte atent pe parchetul care scârţâie. Îmbracă un pulover gros de lână, miroase ţesătura, braţele îi înaintează leneş pe dinăuntrul mânecilor. Întinzându-se în pat, stă culcat pe o saltea care îi pare timorată, personificată de un duh refractar. Bea o altă cană cu cafea. Bea o cană cu ceai. Bea un pahar cu vin. Filmează cu telefonul ninsoarea cernindu-se peste nişte plante degerate din curte cărora nu le cunoaşte denumirea. Miroase bradul. Se scarpină la nas. Mai bea un pahar cu vin. Răsfoieşte trei romane. Strănută. I-au îngheţat picioarele, caloriferele frig, dar mai încalţă o pereche de şosete. Circulaţia sângelui nu este punctul lui forte. Fumează a patra ţigară. Mai citeşte câteva alineate din Codul Muncii. Codul Muncii i se pare atât de uşor de memorat. Se holbează la umbra şifonierului, la umbra televizorului, la umbra patului, la umbra uşilor, la umbra noptierelor, la umbra fotoliilor, la umbra bradului, la umbra caloriferelor, la umbra perdelelor, la umbra pisicii, la umbra degetului său mic de la mâna stângă, la întreaga sa umbră. Însă toate aceste acţiuni nu pot instaura un timp eminamente casnic, ci se duc în altă parte, ricoşează din el ca nişte mingi.

Cândva, pentru el, orele amiezii creau ţesături fluente între gânduri şi tensiunea musculară şi conţineau fragmente de linişte interioară în care viaţa utiliza sfori uşor de controlat, comode, convenabile. Acum, pentru el, în acest concediu, amiaza e un gol în care se răsfrânge o istovire aducătoare de alte istoviri mai mici, emisii ale unui sine-malaxor de la capătul fiecărei zile muncitoreşti, la o primă vedere. Concediul lui nu vrea să părăsească vlăguirea orelor de după program, timpul înserării ca o perfuzie în care mintea picură când şi când, la o primă vedere.

De fapt, până la urmă, nu ştie ce să spună despre această ipoteză, poate este numai o exagerare firească.

Sau poate e doar un efect robotic al înaintării în vârstă. Şi poate că înaintarea în vârstă înclină spre următoarea definiţie inteligibilă: a înainta în vârstă înseamnă a fi din ce în ce mai vulnerabil în faţa imprevizibilului şi a aştepta din ce în ce mai neisprăvit imprevizibilul, un imprevizibil din ce în ce mai ingenios şi mai puternic, care se transformă când într-o bilă demolatoare, când într-un bec ars într-un oraş în care nimeni nu mai comercializează becuri.

Liviu G. Stan s-a născut pe 8 martie 1987, în Brăila. Este jurnalist freelancer. A publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în Obiectiv Cultural, Orizont, Cultura, Tiuk, Europa, Timpul, Antares, Viaţa Românească, Revista de suspans, Observator Cultural, Discobol, LaPunkt etc. Cărţi publicate: Yima, Ed. Brumar, 2008, Sânge de pasăre pe haine, Ed. Herg Benet, 2014, Casele vor uita, Ed. frACTalia, 2016.